Într-un studiu din 2002, l-am numit pe Alexandru Paleologu „un Montaigne român”. Mă mândresc cu faptul că l-am cunoscut destul de bine pe cel căruia i-a fost dat să fie, vreme de patru ani, și senator de Argeș pe lista C.D.R., fiind ales, la 27 septembrie 1992, cu voturile a 55.398 de argeșeni, din partea Partidului Alianței Civice. Nu și-a făcut nici măcar… o zi de campanie electorală, contând notorietatea de care se bucura! Pentru că a fost o personalitate culturală de prim-rang a culturii române, îi voi aloca mai mult spațiu, în speranța că vor citi și câțiva tineri.
Descoperindu-l, licean fiind, pe Constantin Noica (printr-un interviu, pe care-l ştiu pe de rost şi acum, acordat lui Mircea Handoca în 1983, pentru revista Limba şi literatura română, la care eram abonat), inevitabil am ajuns la Alexandru Paleologu şi la volumul său Ipoteze de lucru, căutat îndelung prin anticariatele din Piteşti şi Bucureşti, pentru a vedea cum e cu ,,despărţirea’’ sa , una ce m-a întristat şi mi-a lăsat multe semne de întrebare, semne risipite de Epistolar –ul ce a urmat.
Nu bănuiam atunci că personajul fascinant care a fost Alexandru Paleologu îmi va multe bătăi de cap. În 1990, am fost contrariat că un om de formaţia sa şi care era deja membru fondator al G.D.S.-ului a acceptat să fie numit ambasador în Franţa din dorinţa de a-şi realiza visul de tinereţe; am fost contrariat apoi că s-a declarat ,,ambasador al golanilor’’, dacă tot era reprezentantul lui Ion Iliescu la Paris, dar şi mai contrariat de dezvăluirile pe care prietenul său Stelian Tănase le făcuse între timp, în baza mărturisirilor încredinţate cu puţin timp înainte de evenimentele de ’89 (povestea colaborării cu fosta Securitate).
Am fost apoi tare bucuros că a ajuns senator de Argeş, din partea P.A.C., în toamna anului 1992. Ajunsesem ziarist, mă ocupam de politică şi abia aşteptam să-l cunosc direct. La început, senatorul Paleologu venea extrem de rar pe la Piteşti, pentru a participa la diverse întâlniri. Dar venea însoţit de colegii Ştefan Augustin Doinaş, Mircea Ciobanu, Ştefan Radoff, astfel că orice vizită la Piteşti era un eveniment. Ulterior, trecând la P.N.L., vizitele s-au îndesit, liberalii locali plimbându-l prin tot judeţul. Senatorul era de-o virulenţă, neobişnuită pe meleagurile Brătienilor la alţi politicieni, împotriva regimului Iliescu. I-am luat, în acei ani, vreo două duzini de interviuri pe diverse teme, politice şi culturale. Practic, printr-o înţelegere cu şeful său de cabinet Sorin Popescu, ne întâlneam chiar şi atunci când era doar într-o scurtă trecere prin Piteşti.
În toamna anului 1996 am protestat (şi) public faţă de conducerea liberală judeţeană pentru inelegantul gest de a-i face vânt din Argeş la alegerile ce urmau, fiindu-i preferat candidat Eugen Vasiliu (am publicat articolul La revedere, coane Alecule!; Eugen Vasiliu era, din fericire, o valoare). A candidat atunci la Vrancea (moldovenii nu l-au considerat a fi prea… bătrân, motivul invocat de Viorel Raicu!). A mai prins un mandat, la 81 de ani, fiind ales senator PNL de Bucureşti. Ultima oară ne-am întâlnit direct la 30 ianuarie 1998, când a venit să lanseze – la Librăria Humanitas din Piteşti, între timp desfiinţată – cartea lui Stelian Tănase, Anatomia mistificării… Am ținut legătura telefonic, ultima oară sunându-l în august 2005, pentru a-i solicita o prefață la o carte pe care o pregătisem despre domnia sa (jumătate studii, jumătate interviuri) și pentru a-l ruga să-l primească acasă, pentru un interviu televizat, pe omul de cultură muscelean Ioan Crăciun… A fost și ultimul interviu acordat, la 2 septembrie 2005 Alexandru Paleologu părăsind această lume.
Alexandru Paleologu s-a născut la 14 martie 1919, pe strada Melodiei nr.8 din Bucureşti, într-o veche familie aristocrată. Ca şi Mircea Eliade, născut cu 12 ani mai devreme pe aceeaşi stradă, învaţă la Şcoala Mântuleasa şi debutează în revista Vlăstarul a Liceului Spiru Haret. Are parte de o copilărie fericită. Ţelul familiei sale a fost şi ţelul lui Pierre Eyquem de Montaigne – fericirea micului Michel, nu gloria. Primeşte o educaţie aleasă, prima limbă vorbită de Alexandru Paleologu fiind germana; au urmat franceza şi româna. De la bunicul Mihai Paleologu, cel care a asigurat, o perioadă, direcţia Timpului şi care l-a cunoscut bine pe Mihai Eminescu (poetul fiind uneori invitat în casa acestuia la ,,soirelle’’), avea ce… poveşti să audă. Crescând în înalta societate bucureşteană, la cinci ani Alexandru îl cunoaşte pe Ferdinand I; mergând cu guvernanta catolică la Capela Pitar Moş, micuţul stă îngenuncheat în spatele regelui. Uimit de urechile regale, proverbiale, exclamă în liniştea capelei: ,,Was fur Ohren der Konig hat!’’ (,,ce urechi are regele’’). Deşi regele îi zâmbeşte, la ieşirea din capelă, îngrozit, micul Paleologu strigă cât poate: ,,Trăiască regele!’’
De timpuriu, bunica a fost cea care i-a îndrumat primii paşi spre cultură. Între 7 şi 10 ani, Alexandru era în ochii bunicii sale, după cum mărturiseşte în Bunul simţ ca paradox, un copil-minune: pictor şi scriitor. Bunica l-a şi prezentat lui Pallady, dar acesta, lăsând politeţea pentru alte ocazii, i-a taxat ,,opera’’ implacabil: ,,Pentru vârsta lui, băiatul face lucruri reuşite, dar nu e un talent ce se va confirma mai târziu’’. Rămăsese scrisul. Până la 11 ani a scris o mulţime de ,,romane’’ de aventuri, de poezioare, de fabule, epigrame, reportaje, scenete dramatice sau comice. Tot bunica îi cumpărase, de la 8 ani, maşină de scris şi, în curând, un şapirograf, pentru gazetele şi revistele pe care le scotea pentru uzul familiei şi al prietenilor acesteia. Creaţia de început a fost pusă mai târziu pe foc, deşi unele volume erau legate în piele, cu titlurile gravate în aur.
Lectura, totuşi, era pe primul plan. La 11 ani îl descoperă pe Caragiale şi înţelege că toată creaţia sa de până atunci nu-i decât maculatură. Încearcă să scrie un fel de ,,Momente şi schiţe’’, dar se lasă repede păgubaş. La 14-15 ani are alte lecturi fundamentale: „Candide” al lui Voltaire, cărţile lui Maiorescu, Gherea şi Zarifopol (învaţă pe de rost, pentru a face chiar impresie, Pentru arta literară, mai ales că autorul era o rudă a familiei). Abia la 16 ani simte cu adevărat că trebuie să fie scriitor. Lecturile eteroclite din timpul liceului sunt decisive: V. Conta, A. Comte, W. Spencer, H. Taine, A. Schopenhauer, Lombrosso, Eminescu şi, îndeosebi, Baudelaire şi Nietzsche. Oficial, debutează târziu, pe când era în clasa a V-a (a IX-a de azi).
După o serie de studii critice, la 17 ani se specializează în critica de artă, o cronică despre o expoziţie de pictură atrăgându-i atenţia lui Zambaccian. Acesta îl invită acasă, îi împrumută cărţi. Pe urmele acestei vocaţii, în toamna anului 1937, Alexandru Paleologu petrece o lună la Paris, vizitând marile muzee şi colecţii de artă. În ultima clasă de liceu a şi ţinut, pentru scurt timp, cronica plastică la Universul literar. Relaţia cu arta durează mai mulţi ani (ţine şi conferinţe publice despre Steriadi, Ressu, Ingtres ş.a.), visând să scrie mai multe cărţi despre arta românească pe care să le publice, fireşte, la Paris, consacrându-se astfel ca autor de limbă franceză. Visul de a fi autor de limbă franceză e legat şi de poezie. Sub influenţa lui Laforgue, pe la 20 de ani scrie poezii în limba franceză, pe care doreşte să le publice în La Nouvelle Revue Francaise. Nu le trimite spre publicare, deşi Alice Voinescu, Păstorel Teodoreanu şi Emanoil Ciomac lăudaseră valoarea versurilor. ,,Dacă era să fiu poet, trebuia să fiu poet de limba franceză’’, mărturiseşte la bătrâneţe.
După ce intră la Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti (tot Dreptul a făcut şi Montaigne!), Alexandru Paleologu pleacă, în decembrie 1940, la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă de Cavalerie de la Sibiu. Timp de şase luni face instrucţie… călare cu lancea, dar, în acelaşi timp, petrece alături de ofiţeri. Se cazase cu alţi prieteni într-un apartament central, aveau bucătar şi valet, nu le lipsea whisky-ul şi nici pofta de viaţă! Trebuia să fie fericit, indiferent de condiţii. A intrat şi la carceră, prilej de a pune în mişcare toate pilele. Dar războiul izbucneşte curând, aşa că, fiind concentrat, revine la Sibiu, ca subofiţer instructor. Fireşte, mama sa intervine peste tot pentru a-l salva de front, ca o soţie ce-şi primise primul bărbat grav rănit din primul război mondial. Aşa că, prin tatăl vitreg, care era secretar general la Ministerul Comunicaţiilor, Alexandru Paleologu ajunge… elev într-o şcoală de impiegaţi de mişcare, mutată şi ea, strategic, la Buşteni (între timp, în 1943, obţinuse licenţa în drept).
La Buşteni îl prinde 23 august 1944. Primeşte ordin de chemare la Regimentul 4 Roşiori, unde era sublocotenent, dar îşi găseşte… prea târziu regimentul aflat pe picior de luptă şi care, oricum, îşi completase efectivele. Un om norocos. Întors în Bucureştiul eliberat, se angajează rapid ca referent la Comisia Română de Aplicare a Armistiţiului, o comisie ce s-a bucurat de o mare putere, simplii referenţi putând ordona până şi noilor miniştri! Mihai Ghelmegeanu îl numeşte apoi în Comisia de cenzură cinematografică, din care demisionează în scurt timp din motive ideologice. Aderă la masonerie, atras de principiile pacifiste. În septembrie 1946, în urma unui concurs, intră în Ministerul de Externe, ca ataşat de legaţie, visând să ajungă ambasador regal. Rămâne aici până la sfârşitul anului 1947, când P.C.R. îşi impune total punctul de vedere asupra treburilor statului. Trebuia să aibă o ocupaţie, şi aşa ajunge Paleologu student la Conservator, la secţia de regie teatrală, dar, după ce face prima practică de rigoare, îşi dă seama că nu e făcut pentru o asemenea carieră. Nu-şi face griji materiale încă, vânzându-şi cele 50 ha rămase, parcelă cu parcelă, contra cocoşei, distrându-se la maximum.
Din 1948 este căutat de Securitate. Ca şi Montaigne, nu este un rebel, ci un spirit prudent. Încearcă să fugă din ţară, dar nu reuşeşte. Se ascunde pe unde poate, pe la prieteni şi chiar necunoscuţi de încredere. Se internează până şi la Spitalul Nr. 9, apoi la Clinica de oftalmologie a Spitalului Colţea şi la un spital din Ploieşti, secţia de urologie. Până la urmă, face rost de un buletin de identitate fals, cu numele de Ion Crăifăleanu, dar şi aşa se teme. Fuge de acolo-acolo (Drăgăşani, Zărneşti, Iaşi), ajungând şi pe un şantier din Piteşti. La sfârşitul lunii noiembrie 1950, poposeşte la Câmpulung, unde se cazează într-o vilă de pe Dealul Româneştilor, în gazdă la o profesoară pensionară de franceză, Suzette Cristescu.
Aici îl frecventează, aproape zilnic, pe Constantin Noica, aflat în domiciliu forţat. În primii doi ani este subjugat de marele filosof. Acesta îi dă să citească nu numai marile opere ale filosofiei, dar şi cărţile la care scria atunci. Paleologu simte că devine ,,papagal’’, scriind şi vorbind a la Noica. În consecinţe, simte nevoia să se elibereze, cristalizându-şi o viziune personală asupra filosofiei. Mai târziu, prin acea Despărţire de Noica, Paleologu dovedeşte o perspectivă mai înţelegătoare asupra umanului, făcând parte dreaptă şi conceptelor pe care maestrul său le exclude, precum cele de suflet, inteligenţă, viaţă. ,,Inteligenţa şi sufletul – acestea sunt nivelurile supreme ale omenescului…Cultura e de neconceput şi nu poate exista dacă înlăturăm sufletul omenesc…Filosofia e nefilosofică dacă rămâne la stadiul speculativ’’, va spune Alexandru Paleologu mai târziu.
În 1955, după apariţia unui decret de graţiere, pleacă la Bucureşti, pentru a se… preda. La Procuratură era o coadă uriaşă, inacceptabilă, aşa că îşi face loc peste rând, spre dezaprobarea generală. E graţiat. Se angajează la Şcoala de Arte Plastice, mai întâi ca… model (corpul sculptural l-a recomandat spre a poza gol pentru studenţi!). Nu se poate trăi fără compromisuri, subliniază ulterior moralistul, mai ales sub teroarea istoriei. Este apoi cercetător. Nu era însă familiarizat cu perioada medievală, dar, cum se spune, recuperează. Prima sa lucrare amplă, din 1958, despre pictura Bisericii Domneşti din Curtea de Argeş, trebuia să-i apară în Studii şi cercetări de istoria artei, dar îi este retrasă din tipografie pentru conţinutul ei idealist.
La 12 septembrie 1959, la miezul nopţii, este arestat, fiind dus la Jilava. Este condamnat la 14 ani de închisoare, fiind acuzat de uneltire împotriva regimului. În fapt, face puşcărie pentru Noica, alături de alţi intelectuali de marcă (aşa zisul lot Noica-Pillat). Anii de puşcărie îi petrece cu zâmbetul pe buze (cum cere şi Montaigne), spre iritarea altor colegi de celulă, trecând prin mai multe lagăre de muncă, fiind, uneori, bătut crunt. ,,Fericirea nu e o pleaşcă picată din cer, va mărturisi mai târziu. Ea se plăteşte. Enorm de scump, dar <<face>>…Cel mai teribil şi adevărat tratat asupra fericirii e Cartea lui Iov’’. Spre finalul anilor în care a fost contrarevoluţionar (C.R., cum scria pe spatele zeghei) îl citeşte sistematic pe Sadoveanu, despre care va publica, în 1978, o carte prin grilă masonică, Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu (1978).
În vara anului 1964 este eliberat, fiind reprimit la acelaşi institut, dar la secţia Teatru. Nu-şi făcuse niciodată iluzii. Ştia, de la Hegel, că istoria nu e tărâmul fericirii. Da, dar al speranţei în fericire poate fi. Începe să publice, mai întâi timid, prin reviste, iar mai apoi (între 1970-1976 a fost redactor la Editura Cartea Românească) în volum. Primeşte premiul pentru …debut al Uniunii Scriitorilor, la 51 de ani, pentru cartea Spiritul şi litera. Se impune imediat prin volume precum: Bunul-simţ ca paradox (1972), Simţul practic (1974), Ipoteze de lucru (1980), Alchimia existenţei (1983).
Se dezice de catolicismul contractat sub influenţa Monseniorului Ghika, părintele Dumitru Stăniloae fiind cel care îi ia ,,solzii de pe ochi’’. Pozând în eseist (regretând că acest termen e compromis), nu face caz de filosofia sa. Şi nici comentatorii săi nu fac. Pentru Paleologu, atitudinea faţă de Montaigne e ,,un test hotărâtor în privinţa calităţii spiritelor’’, finalitatea filosofiei fiind nu înţelegerea lui Platon (o spunea Montainge) sau a lui Kant (cum îi cerea Noica să scrie o carte despre el), ci înţelegerea propriei fiinţe. Filosofia trebuie să fie una practică: ,, o morală şi o înţelepciune’’. Totuşi, în 1988, participă la o întâlnire conspirativă cu mai mulţi intelectuali de marcă, în scopul redactării unei scrisori de protest către conducerea Uniunii Scriitorilor în urma ridicării dreptului de semnătură poetei Ana Blandiana.
Paleologu era de-a dreptul vexat că nişte femei (Blandiana, Doina Cornea) îndrăzniseră să se manifeste deschis împotriva regimului ceauşist, în vreme ce… bărbaţii erau mai temători. Discuţiile ajung la urechea Securităţii, în 1989, lui Paleologu luându-i-se dreptul de a mai publica. Noroc că imediat vine 22 decembrie. Ajunge ambasador (şi Montaigne a fost desemnat primar al oraşului Bordeaux), dar se dezice violent de noul regim. Publică la Paris Souvenirs merveilleux d’un ambassadeur des golans (1990, 1992 şi-n traducere românească). Rămâne în Franţa aproape trei ani, obţinând un nou domiciliu, la Saint-Maur des Fosses, lângă Paris, alături de soţie şi de fiul lor Theodor (acesta îi şi calcă hotărât pe urme, făcând studii strălucite, ba chiar candidând la președinție, anul trecut). E cooptat mare maestru al celor trei loji româneşti din cadrul Lojii Naţionale Franceze, dar, repede dezamăgit de nivelul intelectual al colegilor, se retrage, întorcându-se total la sânul ortodoxiei.
Revenit în ţară direct ca senator de Argeş, publică o serie de cărţi de convorbiri şi nu numai (Sfidarea memoriei, 1995, Despre lucrurile cu adevărat importante, 1997, Interlocuţiuni, 1999, Politeţea ca armă, 2000, L’Occident este a l’Est, 2001). La 1 martie 2000, primeşte Premiul pentru Excelenţă în Cultura Românească, acordat de către Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă şi Grupul de Presă Curentul, premiu în valoare de 50.000 de dolari. În cuvântul de mulţumire, şi-a cerut scuze faţă de ceilalţi nominalizaţi (Geo Dumitrescu, Gabriel Liiceanu, Silviu Purcărete, Şerban Sturdza), mărturisind că principalul său câştig la această decernare fiind faptul de a o fi… îmbrăţişat pe actriţa Maia Morgenstein!
În 1999, Cristian Bădiliţă şi Tudorel Urian au avut fericita inspiraţie de a-i închina un volum omagial, Nostalgia Europei, apărut la Editura Polirom, Iaşi. Un omagiu adus unei vieţi şi unei opere închinate fericirii, singurul lucru cu adevărat important. Cine doreşte să afle secretul fericirii în viaţă nu are decât să-i descifreze alchimia fericirii.
Ultima carte scrisă este din 2003, Moștenirea creștină a Europei, la 84 de ani. În 2005 apare volumul de dialoguri cu Filip-Lucian Iorga, „Breviar pentru păstrarea clipelor”. Postum, apar volumele Amicus Plato sau… Despărțirea de Noica (2006) și Strada Armenească. Convorbiri cu Fabian Anton (2006). În ultimii ani, i-a fost retipărită întreaga operă de către Editura Cartea Românească.
Îmi e dor de Conu Alecu Paleologu!
Nota redacției: Din volumul în curs de elaborare „Istoria primarilor de Pitești, prefecților și parlamentarilor de Argeș”, de Jean Dumitrașcu.
