Întotdeauna şi pretutindeni, contemporanii nu au avut ,,organ’’ pentru a sesiza valoarea operei unui creator din imediata lor apropiere. Ce-i drept, nu există încă o magică formulă pe care marele judecător, cititorul (de profesie, critic literar, ori consumator de rând), să o aplice unei opere şi să rezulte, astfel, că X dă dovadă de un talent ce va înfrunta timpul. Ne înclinăm, corect, în faţa lui Eminescu, de pildă, fără a căuta/cerceta, în jurul nostru, acele creaţii ce vor influenţa cultura noastră de mâine. Dar nici Eminescu nu a avut o primire bună în literatură. Dimpotrivă!
Într-un amplu studiu pe care l-am scris, apărut în 2002 (înainte de corpusul iniţiat de Al. Dobrescu, unul ce vizează postumitatea receptării), „Detractorii lui Eminescu din timpul vieţii sale”, arătam că firavele critici din ultimele decenii la adresa poetului naţional sunt apă de ploaie faţă de ceea ce a trăit, în adâncul sufletului său, omul cel viu, Mihai, citind ceea ce scriau mulţi dintre contemporanii săi despre sine.
Câteva exemple sunt grăitoare. Primul detractor literar a fost Hasdeu. În iunie 1871, Hasdeu îi execută nemilos pe tinerii junimişti (în fond, Eminescu avea 21 de ani, Maiorescu – 31) şi a lor nouă direcţie. Până şi poetul nostru drag cade victimă farsei hasdeene, semnată P.A. Calescu. Peste fix doi ani, Petru Grădişteanu desfiinţează, literalmente, poezia ,,Egipetul”. ,,Egipetul începe astfel: «Nilul mişcă valuri blonde pe câmpii cuprinşi de maur». Cu primul vers începe scrinteala: cum ia D. Eminescu câmpii? ca pluralul de la câmpie ori de la câmp, împreună cu articolul? Giganţi care rimează cu lanţ! Şi asta să fie licenţă? Noua direcţie a să ajungă să rimeze amor cu ciur şi iubit cu văzut pentru că se potrivesc consoanele de la fine… Las la o parte o mulţime de alte frumuseţi ale genialului D. Eminescu care şi-a câştigat un loc atât de înalt în noua direcţiune şi mă opresc un moment la strofa opta: Râul sfânt etc. Mare necaz trebue să fi având D. Eminescu pe prosodie ca să-şi permită a rima sbor cu nori şi rază cu luminoasă. De ce nu şi casă cu lună? amândouă se termină în aceeaşi vocală (…). Dacă vreodată cuvintele au fost «înşirate pentru plăcerea sonului lor şi fără nici un respect pentru inteligenţă», de sigur că poesia d-lui Eminescu poate fi premiată în acest gen de elucubraţiuni.’’
Cum bufoneria lirică Muza de la Borta Rece – în care Eminescu este satirizat necruţător (,,genialul, minunatul Minunescu!”) – este destul de cunoscută graţie lui Augustin Z.N. Pop, trecem repede la criticile despre Împărat şi proletar (pe 30 de pagini) al lui Anghel Demetriescu: „Ce a înţeles D. Eminescu prin trebue să fie braţe tari ale statelor greoaie care trebue-mpinse şi trebuesc luptate? Cine trebuesc împinse? Statele greoaie ori braţele tari? Spre ce trebue împinse braţele sau statele?’’
Nu numai poeziile îi sunt ţintuite, ci şi moralitatea, Eminescu fiind criticat pentru ,,osul’’ primit. Numirea ca revizor nu rămâne nesancţionată de „reacţiune”. Liviu Papuc e cel care a descoperit în Perdaful din septembrie 1875 poezeaua Poetului E… junimist. Cităm: „Iar pe zeul Apolon,/Care poartă barbişon,/Până a nu fi la Culte/I-am făcut ode mai multe.//Ode lungi, bine rimate,/Cu prostii mari ferecate!/Şi în schimb mi-a dat un os,/Ca să am şi eu de ros!…//Astăzi rod/Sub un pod/Un os rimat/ Salariat! Şi-n Junime/Chiar nu-i nime,/Ca mine poetizat/Şi cu bani salariat!”
Şi colegul de Junimea G. Panu critică, în amintirile sale, „confuzia ce domnea în capul său”, pornind de la conferinţa publică a poetului ,,Influenţa austriacă asupra poporului român”, numind-o „deplorabilă”, ignorând motivul real că poetul nu putea vorbi în public. De altfel, anterior, Panu notase că „«Sărmanul Dionis» a întrecut ca elucubraţie filosofică tot ce se produsese până atunci la «Junimea»”. Nici Iacob Negruzzi nu e de acord cu Maiorescu: ,,Cu tot talentul, românul nu va primi niciodată idei obscure în formă obscură. Dar apoi gramatica? El va avea câţiva amatori răzleţi, dar publicul cel mare nu-l va ţine în seamă de nu se va îndrepta”.
Din păcate, de-a lungul scurtei sale cariere poetico-publicistice, Eminescu s-a ales cu ,,etichete’’ dintre cele mai stranii: ,,lingăul”, „furiosul”, „veneticul”, ,,ţârcovnicul de la Blaj” etc.; ba obţine „brevet de pastramagiu”, ba este un ,,renegat slav/bulgar/polonez/rutean/armean/ albanez/turc/sârb”. Până la decizia ocultă din 1882: el ,,trebuie ocolit sau dus la… Mărcuţa”. Şi a fost dus peste mai puţin de un an!
Şi mai trist e că însăşi familia sa nu-l vedea bine. Tatăl, Gh. Eminovici, îi reproşa făţiş traiul dus, iar, prin 1880, sora sa Harieta îl critica într-o scrisoare către Maiorescu: „Mihai îmi datoreşte de 14 luni una sută galbeni, pe care îmi promisese că îmi va trimite în fiecare lună câte o sută de franci; că me-a promis este nobil lucru, dar a nu îndeplini făgăduinţa e ceva mitocănesc, şi D-lui ca om cinstit ce se crede singur, nu vrea în asta să-l creadă lumea ca să fie mitocan… Sunt 14 luni de când mă poartă cu vorbi în vânt; în poezii poate să fie aşa, dar nu c-o persoană bolnavă cum sunt eu!’’ Dacă sora se exprima aşa, ce pretenţii să mai avem de la alţii?!
Morala? Dacă autorul Luceafărului şi al Odei în metru antic a avut parte de astfel de reacţii critice din partea contemporanilor, un râs homeric ar trebui să ne cuprindă ori de câte ori luăm act de măruntele intrigi, bârfe şi execuţii pseudo-culturale de azi.
P.S. 1. Conferința aceasta am susținut-o astăzi la Centrul Cultural Pitești, în cadrul simpozionului organizat de Filiala Pitești a Uniunii Scriitorilor din România, în calitatea mea de autor a trei cărți despre poetul național – „Eminescu și Argeșul”, „Și când gândesc la viața-mi. Autobiografia lui Eminescu” și „Detractorii lui Eminescu din timpul vieții sale”.
P.S. 2. Am încercat, în zadar, între anii 1999-2001, prin mai multe articole, studii și cărți, să demonstrez că Eminescu s-a născut la 20 decembrie 1949, NU la 15 ianuarie 1850. Eminescu se sărbătorea la 8 noiembrie, de Sfinții Mihail și Gavriil…
