Am fost „introdus”, în clasa a 10-a, în sânul Cenaclului literar „Liviu Rebreanu” din Pitești de către prozatorul Ion Lică-Vulpești, cel care a fost primul scriitor adevărat care a „lucrat” cu pixul în mână pe încercările mele poeticești, la rugămintea profesorului meu de limba și literatura română Ion Ciorici. Și care mi-a dat și prima lecție: poezia sugerează, nu numește direct. În cenaclu, treptat, ca și alți tineri, m-am atașat de poetul Aurel Sibiceanu.
În clasa a 11-a, am fost selectat de către poetul Octav Pârvulescu să citesc poezie pentru o emisiune culturală a Radio „Oltenia” Craiova girată de către Marin Sorescu. Înregistrarea avea loc la Tehnic-Club, unde era un spaţiu special amenajat. Din cauza emoţiilor, am repetat de vreo cinci ori cele două poezii, de i-am scos din minţi pe inginerii de sunet craioveni. Până la urmă, din tot ce am repetat, au făcut un montaj, vers cu vers… Cu ce m-am ales atunci? Nefiind învoit de la liceu două ore pentru înregistrare de către doamna dirigintă, deși am rugat-o, mi-a scăzut un punct din nota de la purtare! Debutul meu poetic absolut, o experiență traumatizantă! Sigur, diriga mă avertizase! Că de ce nu dădusem la treaptă la Liceul Pedagogic din Câmpulung, dacă am veleități literare, sau la alt liceu, cu profil uman, ce căutam la un liceu de matematică-fizică („Nicolae Bălcescu” din Pitești/„Ion C. Brătianu”)?! Alesesem și eu liceul cel mai bun… Dar am beneficiat spontan şi de o uriașă faimă în comuna mea Teiu, fiindcă m-au auzit neamurile din șapte sate la radio. Aşa au aflat și părinţii mei că scriu… Mama nu s-a bucurat, tata a fost tare mândru, în schimb. Poezia înseamnă suferință, niciun scriitor nu a fost fericit, mi-a zis mama.
Și m-am mai ales cu ceva, cu primele mele drepturi de autor ca scriitor! Întâmplarea a făcut să intru în posesia banilor – 272 lei, o sumă mare – chiar de ziua mea de naștere. Am dat fuga la librăria de la Fortuna, unde pusesem ochii de multă vreme pe „Getica” lui Vasile Pârvan și pe o ediție de lux a „Faust”-ului lui Goethe, de nu am mai rămas cu un leu.
Şi încă o amintire de licean-poet. Periodic, eram duși cu alţi colegi ai Cenaclului ,,Liviu Rebreanu’’ să citim, duminica, din creaţiile noastre, muncitorilor de la ,,Arpechim’’ (C.P.P.), Direcția Apelor Argeș-Vedea şi nu numai (lecturile cu public de la Palatul Culturii nu se pun). Influenţat de Blaga, pe atunci, scriam o poezie de natură filosofică. Şi, în marea sală de şedinţe a Sindicatului de la Petrochimie, în faţa a peste 500 de muncitori aduşi cu forţa să se culturalizeze, până să îmi vină rândul, mă întrebam amarnic: ,,vor înţelege ceva din abstracţiunile mele? Nu puteam să aduc cu mine, mai bine, din poeziile de dragoste scrise pentru Minodora? Sau din cele pentru Angela?’’
Ce-i drept, când am vrut să recit din poeziile mele la… televiziunea națională (Palatul Culturii Pitești primea asemenea oferte), tot prin clasa a XI-a de liceu, m-am trezit refuzat. Și se plătea cu 1000 de lei poezia, nu mai zic de notorietatea pe care o puteai obține! Erau acceptate însă doar poeziile patriotice, cu partidul comunist, cu Ceaușescu. Firește, s-au găsit doritori. Nu eram în stare să scriu așa ceva, m-a ferit Dumnezeu de asemenea ispite! Nu am fost un disident, eram acaparat de lecturi, dar îmi creasem o justificare: cel mai greu se scrie poezie patriotică, nu oricine poate!
(din volumul în pregătire „Din culisele culturii argeșene”, de Jean Dumitrașcu)
