(INTERVIU) ADRIAN PĂUNESCU: ELIADE A SPUS CĂ CEAUȘESCU MERITĂ PREMIUL NOBEL!

Cultura

INTERVIURI REGĂSITE (2)

interviu cu poetul Adrian Păunescu

-D-le Adrian Păunescu, ultima dv. carte de poezii se numește „Infracțiunea de a fi”. Pe lângă această „infracțiune”, de ce vă mai faceți vinovat?

-Le-am scris în carte, nu mai este nevoie să le repet. Mă mai fac răspunzător și de „infracțiunea” de a provoca oamenii la gândire, de a schimba starea de spirit a celui care nu mai are speranțe și de celelalte de care orice om crede că are un grad de exponențialitate trebuie să se facă vinovat, pentru că are vinovăția ancestrală a celui care nu lasă lucrurile la locul lor.

Cum se poate răscumpăra un om de „infracțiunea” de a fi?

-Prin moarte. Pedeapsa capitală. Care vine și dacă nu ți-o dau contemporanii. Oricum, ei ți-o grăbesc. M-am săturat de exclamațiile din fiecare seară ale oamenilor: vai, astă-seară a fost extraordinar, ca și când în restul serilor n-ar fi zis la fel. Uită prea des oamenii și mă doare foarte tare asta.

-Ce nu trebuie să uităm?

-Nu trebuie să uităm ceeea ce ne poate ajuta să construim. Temelia. Nu trebuie să uităm ceea ce ne unește, nu trebuie să uităm obligațiile față de condiția umană. Murim prea repede și ne omorâm prea sârgâincios unii pe alții.

-Ceea ce faceți acum ce reprezintă? Care e miza dv.? Trebuie să aveți o miză!

-Miza mea este să fac lumea mai bună. Asta e tot. Eu n-am acum nici un fel de problemă de partid sau de sindicat. Asta cred că trebuie să fac. Am mai spus de 1517 ori: la mine în casă era tabloul unuia dintre numeroșii membri ai familiei care trecuseră printr-o școală normală. Cel la care mă refer era absolvent al Școlii Normale „Andrei Șaguna” din Sibiu. Și scria așa: „Învățătorul este o lumânare care se consumă luminând pe alții”. Asta e chestiunea care mă obsedează. Vă dați seama, că eu aș putea să petrec și în cercurile înalte, și la nivelul unei mese, cu destulă intensitate serile vieții mele. Dar mie mi se pare că asta e chestiunea cea mai importantă. Să mai dăm o șansă generațiilor noi, să predăm ștafeta, să mai luminăm oamenii, să ne mai consumăm cu subiect, predicat, complement și atribut, mai ales cu complementul direct.

-E o problemă de destin? Care credeți că e destinul dv.?

– Asta nu știu. Nu pot să vorbesc despre mine, ca și cum aș fi păstorul meu. Eu nu sunt oaia unui păstor. Vă dați seama că făcând chestia asta de 25 de ani, înseamnă că e ceva de-adevăratelea. Pe mine m-a  umilit faptul că am ajuns în America, țara tuturor tehnologiilor, în anul de grație 1970, și am stat aproape un an ca să observ câtă nevoie au oamenii de cultură. Pe care și-o construisc cum cred ei, jucându-se, mă rog, dărâmând mituri, dar căutându-și trecutul și, uneori, cumpărând trecut. Mi-am dat seama că asta e o chestiune care ar trebui să ne intereseze și pe noi, să construim cultura. Am văzut campusurile universitare americane și am făcut, în Cenaclul „Flacăra”, sinteza dintre campusurile americane și cimitirele din Oltenia, sinteza dintre rock și bocet. Asta a fost formula inițială și eu văd că s-a păstrat.

-Dv. ați pus preț mereu pe valorile naționale….

-Valorile! Și pentru că valorile naționale au fost strivite, ori de dogmă, ori de anarhie, ori de ideologiile constrângătoare, ori de mercantilismul care a urmat, m-am adresat, în primul rând, valorilor naționale. De altfel, de valorile naționale suntem răspunzători. Eu am fost, de pildă, la intrarea României în Consiliul Europei, la masă cu oameni de vârf ai omenirii de azi, care m-au rugat să vin la sesiunea următoare cu o poezie despre evenimentul ăsta. Eu am făcut-o pe loc. Și am și tradus-o în englezește. Și i-am și zdrobit! Acolo aveam de cucerit o simpatie internațională. Deci, m-a interesat să activez o dragoste în plus pentru România. Îndeobște, eu asta am de făcut. Mi-a dat Dumnezeu norocul ca bunicul meu, fost învățător liberal, să fie aproape 13 ani fără pensie, după 47 de ani de școală și ca rezivor de Dolj ce era. Și-atunci, a trebuit să muncească din nou, să mediteze copiii din împrejurimi, care auziseră de la părinții lor cine este Marin Păunescu. Și, la meditațiile astea, eu participam. De mic. Și am învățat că x plus y fac 7, că 3x minus 2y fac 15.

-Ați fost un copil precoce?

-Foarte precoce! La 4 ani știam astea. La 6 ani aveam primele noțiuni de latină. Eu am o repeziciune în a scrie. Asta se datorează faptului că în copilărie bunicul îi medita la gramatică pe copiii țăranilor din Dolj, în fața mea, că am învățat-o ca pe respirație. De asta nu am probleme… Dacă, de exemplu, dorm, ațipesc și aud la televizor un lider politic făcând greșeli, dezacorduri între subiect și predicat, mă trezesc din somn. La mine e ca o ureche muzicală absolută. Așa că nu e niciun merit al meu până aici.

-Eu știu că Mircea Eliade nota undeva că v-a invidiat memoria foarte bună!

-Da, vă dați seama, a spus-o Eliade, care avea o memorie, totuși, incomparabilă. Bine, Eliade a scris atunci când m-a cunoscut mai multora: lui Dumitru Micu…

-Lui Marin Sorescu…

-Lui Sorescu, lui Noica. Le-a scris: „L-am cunoscut pe Adrian Păunescu. Nimic nu e pierdut în cultura română!” Și mi-a mai spus el o chestie extraordinară, care era cea mai frumoasă: „Despre Nae Ionescu, care a fost învățătorul nostru și care a fost la extrema dreaptă, un om de la stânga, Petre Pandrea, a spus: <eu mă screm și lui îi vine!>” Să aduci un interviu de 50 de pagini cu Mircea Eliade, în 1970, în România! În 1971, când au apărut Tezele din Iulie, Mircea Eliade a mai avut ocazia să mă vadă, întâlnindu-mă cu studenții americani. Învățasem englezește în America. Și am răspuns unor întrebări multiple, unele devastatoare. Cu demnitate, dar și cu sinceritate.

-Dar cum a fost cu condiția pusă de Eliade să publicați integral sau deloc interviul?

-Nu. Lucrurile stau așa: în momentul în care am făcut interviul, eu am vrut să-l public așa cum l-a dictat. Eu am și acum pe casetă interviul. Eliade m-a rugat să-i dau să mai schimbe unele lucruri. Și am zis: domnule Eliade, dacă dv. schimbați, atunci pot să schimb și eu ce-am zis! Înțelegerea dintre noi a fost pe textul ăla. „Bine, dar te rog eu mult să ai grijă, că nu vreau să vin umil în România”. Dar s-a întamplat o chestiune foarte gravă. Au apărut tezele din Iulie 1971. Și Eliade mi-a transmis, prin Sorin Alexandrescu, nepotul lui, că, în condițiile acestea, nici măcar micile îndoieli că ar trebui sau nu să apară nu le mai are, pentru că e nevoie acum, împotriva tezelor aberante din Iulie, să facem o punte către românii din afară. Dar mi-a spus el: „Nu cred că se mai poate”. Și atunci, eu, într-adevăr, am acceptat cenzura de partid, care nici măcar nu era o cenzură odioasă, cum se spunea, era o cenzură absolut amicală. Adică, Dumitru Popescu mi-a spus: „Uite ce este. Toți cei din conducerea partidului, care îl atacă pe Mircea Eliade, spun că a fost cu legionarii”.

-Gogu Rădulescu era cel mai înverșunat…

-Da, e mort, nu vreau să… Spuneau că Eliade e urmașul lui Nae Ionescu și, deci, cum să aducem noi extrema dreaptă în România, pe ideologul legionar? Și din interviu s-a tăiat partea aceasta, în care Eliade îl lăuda pe Nae Ionescu. Numai că extrema dreaptă din America și nemulțumiții de la Paris…

-Ieruncii!

-Doamna Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, care au greșit în privința asta, au greșit și-n altele, dar în altele nu au greșit, au reacționat foarte negativ. Eu m-am văzut cu ei când m-am dus la Paris și am uitat complet că ei nu sunt băgați în seamă o dată cu acest interviu și am zis: „Doamne, știți ce am făcut? Am reușit să-l conving pe Eliade să-mi dea un interviu!” „Vai, nu se poate!” Și au reacționat foarte negativ. Pentru că asta era considerată o victorie a comuniștilor de la București. Nu mai spun că chestiunea pe care am scris-o în ziar, și anume că Eliade a spus că Ceaușescu merită Premiul Nobel, a fost reală.

A spus asta?!

-Bineînțeles! Ce, eu spun basme?!

-Premiul Nobel pentru Pace, că știu că-și dorea foarte mult acest premiu!

-Da, doar nu pentru literatură! Gândiți-vă că era 1970. Un an și jumătate de la Praga. Dar câți dintre cei care au luat Premiul Nobel pentru Pace n-au călcat lumea în picioare cu războaie după și, unii, și înainte?! Așa că povestea interviului cu Eliade este povestea marii mele încrâncenări de a crede în integralitatea valorilor românești. Când eu am devenit mai puternic și am putut impune, am impus. Așa a apărut și partea tăiată inițial din interviu.

-În volumul „Sub semnul întrebării”.

-În ediția a doua, nu în prima. Nu știți cât m-am luptat cu Marin Preda, care era directorul editorii și nu era un om de risc. „Monșer, ne belesc ăștia, rămân copiii flămânzi, ce tot umbli mata, lasă-l pe Eliade!”, mi-a zis. Mai ales că Marin Preda era un om autentic de stânga și-l enerva că Eliade vorbește așa despre Nae Ionescu. L-am convins. Dar astea sunt probleme care trebuie discutate istoric. Nu să spui: i-ai tăiat lui Eliade din interviu! Mai arătați-mi unul care a făcut asta! Pentru că au fost și alți scriitori români în America. S-au ferit să se ducă la Eliade, la Chicago. Mie nu mi-a fost frică de nimic. Pentru că eu ceea ce am făcut am făcut din credință absolută. Cu Cioran nu m-am întâlnit, pentru că nu am vrut să mă întâlnesc! M-a jignit îngrozitor toată discuția, că nu mai vorbea românește. M-a durut.

-Într-adevăr.

-Vreau să vă spun ceva. Eu nu de prost am fost invitat în America. Inteligența e un pericol pentru oamenii tineri. Pentru că eu, din inteligență, puteam rămâne acolo. Dar eu am vrut să fiu tâmpit și să vin acasă. Mie mi s-a părut mai frumos modelul maiorescian. Și eu asta am făcut. Eu, de fapt, am fost un profesor de română și rămân un profesor de română. În România e locul, timpul profesorilor de română.

-Vă mulțumim!

Jean Dumitrașcu

P.S. Interviul a fost realizat de Ziua Piteștiului, la 20 mai 1997, pe la 2 noaptea, după un spectacol susținut de Adrian Păunescu și Cenaclul „Totuși Iubirea” (după 1990, poetul reluase Cenaclul „Flacăra” sub această denumire) în Piața „Vasile Milea”.

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

35 − = 33