Un scriitor ține cel mai mult la drepturile sale de autor. Dacă textul e rezultatul trudei sale. Regula nu se aplică în cazul celor care au fost… plagiați în anii din urmă de diverse personaje celebre ale scenei politice (unul a plagiat chiar din cartea îndrumătorului de doctorat, dar acesta nu a protestat, mai mult, i-a luat apărarea unui fost premier, dovadă că au fost bani mulți la mijloc)…
Cu prilejul unei aniversări a lui Vladimir Streinu, am scris despre volumele apărute cu acel prilej, sub semnătura sa. Citind cele scrise de noi, fiica sa, Ileana Iordache-Streinu, ne-a telefonat imediat, revoltată: „Nu au avut contract cu mine sau cu CREDIDAM, toate sunt un furt!” Și era vorba de lucrările „Clasicii noștri” (apărută la Editura „Ideea Europeană”, București), de monografia „Ion Creangă” (îngrijită de Cristian Livescu la Ed. Crigarux, Neamț) și de „Ion Creangă. Metafora umorului” (prefață de acad. Mihai Cimpoi, Ed. Princeps, Iași). Firește, Ileana Iordache-Streinu s-a adresat celor împricinați.
Iată că, recent, la Editura „Cartex 2000”, București, a apărut volumul Shakespeare – „Tragedia lui Hamlet, prinț de Danemarca”, traducere, prefață și introducere de Vladimir Streinu, cu un eseu biografic de Nicholas Rowe, scris în 1709 și tradus de Monica Manolachi. Într-o „notă asupra ediției”, Lucian Pricop încearcă să explice de ce a renunțat la „Notele” și „Comentariile” lui Vladimir Streinu din ediția monumentală a traducerii lui „Hamlet” din 1965, pentru care Streinu a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Cât privește ultra-depășitul eseu biografic din 1709 lucrurile sunt clare: pentru a nu se plăti drepturi de autor decât traducătoarei. Lui Shakespeare nu, face parte din patrimoniul universal.
Dar vom continua cu două documente, pentru a se vedea ce importanță deosebită au avut drepturile de autor pentru Vladimir Streinu și urmașii săi.
Astfel, aflat în temniță, în lotul „Noica-Pillat”, pentru uneltire împotriva ordinii sociale, pentru că… citise trei cărți, de Mircea Eliade, Emil Cioran și Dinu Pillat, Vladimir Streinu află că este dat în judecată de Editura Științifică pe motiv că volumul său depus nu mai apare din cauza sa (parcă intrase în pușcărie intenționat!), drept pentru care i se cere, în instanță, avansul bănesc minuscul încasat înainte de a fi arestat! În consecință, încearcă să lămurească lucrurile, scriind o „Autorizație” (pe care o cităm mai jos, aflată în arhiva fiicei sale, transcrisă înainte de a fi donată Muzeului Literaturii Române):
„Subsemnatul Nicolae Iordache (Vladimir Streinu), autor al lucrării <<Versificația Modernă>>, aflată la Editura Științifică, autorizez pe soția mea Elena N. Iordache, domiciliată în str. Levarda Ion, 2, București, să ceară și să ridice menționata lucrare, păstrând-o ca și pe celelalte lucruri care îmi aparțin. Pentru obținerea manuscriptului de mai sus, soția mea se va adresa tov. Bolocan, redactor pentru Lingvistică și Istoria Literară al Editurii Științifice-București. Nicolae Iordache (Vladimir Streinu, 18 apr. 1960”.
Dar autorizația nu e de ajuns. Era închis și avea parte de un nou proces, unul pe drepturi de autor, la care nu se putea prezenta! Intervine și soția sa:
„Tovarășe Comandant,
„Subsemnata Iordache N. Elena, domiciliată în strada Intrarea Sergent Levarda Ion, nr.2, raionul 23 August, soția lui Iordache Nicolae (Vladimir Streinu), arestat la 12 Sept 1959 și condamnat prin sentința 24 din 1 Martie 1960, dosar 201/160, a Tribunalului Militar al regiunii a II-a (la 7 ani temniță grea – n.n.), respectuos solicit un vorbitor cu soțul meu, pentru a-mi da lămuriri amănunțite în procesul intentat contra lui de către Editura Științifică, amănunte absolut necesare apărării lui, pe care numai el personal le cunoaște. Autorizația trimisă cu nr. 15327 din 30 Aprilie 1960, Formațiunea 0951 București, nefiindu-mi de ajuns.
Totodată, vă rog respectuos să-mi permiteți să-i trimit soțului meu un colet de efecte de îmbrăcăminte și medicamente, soțul meu fiind de multă vreme suferind de TBC pulmonar (operat, plămân lipsă).
Trăiască lupta pentru pace! Iordache N. Elena”.
„Versificația modernă” o să apară abia în 1966, la altă editură (EPL, nu Științifică). Documentele publicate aici arată că volumul fusese finalizat și depus spre editare încă în 1959, în scurta perioadă în care Streinu avusese drept de semnătură. „O carte unică în literatura română”, scria, în 1966, entuziast, Nicolae Manolescu, rămasă ca atare până astăzi (lucrase la ea 25 de ani). Cărțile au destinul lor, se spune…
Jean Dumitrașcu
