Generația ʼ60 – generația socialismului (33)
Ar fi nevoie de un adevărat institut care să studieze istoria presei județene (nu literare) din România din perioada comunistă (precum „Secera și ciocanul”, „Flamura Prahovei” etc). Așa ar ieși la iveală multe compromisuri făcute de scriitori, compromisuri reluate arareori în cărțile tipărite. Critic vorbind, nu e corect să pui alături scriitori care, pentru a-și vedea tipărită o carte, mai strecurau în reviste de mâna a doua versurile cerute de criticii comuniști ai vremii (mai vinovați decât autorii), de cei cu convingeri tinerești, dar de care mai apoi s-au dezis (gen Ana Blandiana), cu scriitori care, de la debut și până în 1989, au cântat ba pe Stalin, ba pe Lenin, ba Partidul Comunist, ba pe Nicolae și Elena Ceaușescu. Trei categorii. Eu am cercetat presa literară…
Corneliu Șerban: „Sînt, mai presus de toate, comunist” (1984)
Corneliu Șerban s-a născut la 8 martie 1937, la Dornești, județul Suceava, dar, prin natura serviciului tatălui său (ceferist), ajunge la Teișani (unde urmează cursul primar), apoi la Vălenii de Munte (unde urmează gimnaziul). Absolvă Liceul „I.L. Caragiale în 1954. Debutează cu versuri în 1953, în „Flacăra Prahovei”, urmând, apoi, un an, cursurile Școlii de Literatură „Mihai Eminescu” (fiind coleg cu Nicolae Labiș, Paul Goma, Gheorghe Grigurcu, Florența Albu, Aurel Covaci ș.a. În 1959 absolvă Facultatea de Filologie București, ajungând profesor, doi ani, la Uda, Teleorman, după care se angajează metodist la Casa Creației Populare a Județului Prahova, post în care stă până în 1966, când ajunge ziarist la „Flacăra Prahovei” până la pensionare (1997, după 22 decembrie 1989, ziarul județean își schimbă denumirea în „Pravova”).
A publicat, în revistele literare, foarte puțin, cum remarca Eugen Simion (în 16 martie 1956, în „Contemporanul”, poezia „Cu Serghei Esenin”, în „Viața romînească”, ianuarie 1958, poezia „Drumuri”), dar Corneliu Șerban a publicat multe versuri în ziarul „Flacăra Prahovei” (unde lucra), în care îl și remarcă Mihai Gafița când îl selectează în antologia „Sub semnul revoluției. 30 de tineri poeți” (1959).
Din „Generația tânără”, spunea Nichita Stănescu, într-un interviu, că știa că ar fi făcut parte. „Generația Labiș”, o numea Eugen Simion. Dar dacă s-ar fi impus „generația entuziaștilor”? Formula e lansată de Lucia Olteanu, în „Contemporanul” din 16 martie 1956, într-un articol astfel intitulat, în care observă că „talentele tinere din țara noastră sunt multe și viguroase; ele se integrează pe deplin generației entuziaștilor constructori ai socialismului”.
Cert este că poetul Corneliu Șerban aparține generației 60 – prin formare, afirmare, tematică, mijloace, neomodernism asumat. Dacă a fost uitat, nu-i vina noastră. Dimpotrivă, noi îl scoatem la lumină. „Mă vor descoperi, poate, într-o bună zi,/în propriul lor suflet/în ființa lor/năpădită de atâtea uitări”, scrie poetul la o venerabilă vârstă în poezia „Șansa” (volumul „Ce-ai făcut cu viața ta?”, Editura Prahova, Ploiești, 2023).
Pentru ploieșteni se pare că a fost un poet și ziarist (sportiv) important. La 10 august 2011, la Ploiești, s-a lansat volumul lui Nicolae Dumitrescu intitulat „Un destin asumat – poetul și gazetarul Corneliu Șerban” (cu prefață de Ieronim Tătaru, Editura „Kartha Graphic”). Nicolae Dumitrescu îl socoate „un poet tradiționalist, de un clasicism ponderat, cu răzlețe aluzii livrești”. Același Nicolae Dumitrescu consideră, la 20 iulie 2023, în „Prahova”, articolul „Un semnal editorial, marca Corneliu Șerban”, „remarcabilă este prezența sa în culegerea colectivă <Sub semnul revoluției. 30 de tineri poeți>”. Ori Nicolae Dumitrescu are convingeri comuniste, precum Corneliu Șerban, ori nu i-a citit cărțile! Vom vedea imediat cât de „remarcabil” este.
Lui Corneliu Șerban i se publică patru poezii, cât lui Nichita, în culegerea invocată deasupra. Vom cita câte puțin, din lipsă de spațiu. În „Există un asemenea partid”, cântă: „Ești brațul dîrz de muncitor și ești/ogorul neoprit între hotare,/în inima mulțimilor trăiești/și-n noi, în fiecare.// Ești steagul roș și sîngele din el,/tot visul și tot dorul de înalt,/zvîcnită săgetare către țel,/întîiul pas în marele asalt//… Ești inima și cerul fără pată,/în toate ești neîntrerupt fluid,/ești ce-i măreț și simplu totodată,/…Există un asemenea PARTID.” Să cităm și din poemul „Moscova… Moscova”: „Nesfîrșire rusă…/Dindărătul ochelarilor mă-nvăluie/privirea lui Cehov intraductibilă-n vers/…//Superbă ninsoare…/Unchiule Vania! Pescărușul să zboare (…)//Nou refren… Nou refren…/Stăruie cu ecouri prelungi vibrînd./O, da…/Pe buze, în inimi, în gînd,/în ritmice cadențe de tren:/La Moscova… Moscova…Moscova…”
În 1962 publică volumul de versuri „Cuvinte pentru mîine”, în celebra colecție „Luceafărul”, cu o prefață de Eugen Simion (fiecare poet trebuia girat de un critic pe linia partidului). Arată Eugen Simion: „În versurile în care poetul își definește idealul său de viață se afirmă ideea, comună și colegilor săi de generație, că socialismul a redat tineretului minunea copilăriei strivite de război”. „De realitatea socialistă, continuă Eugen Simion, tînărul poet se apropie cu o familiaritate evidentă. Fără a da o extensie mai mare concretului socialist (care trebuie să constituie o necesitate a dezvoltării viitoare și a maturizării liricii sale), Corneliu Șerban sugerează, în versuri vibrante…” Pentru Simion, Șerban are toate atributele poetului autentic: „o sinceritate totală, o incantație lucidă în fața spectacolului mirific al vieții, un patos nesimulat, o sensibilitate nuanțată”. Astfel încurajat, dirijat colegial și tovărășește, Corneliu Șerban va cânta neobosit „concretul socialist” și în alte cărți: „Om pentru oameni” (1973), „Cu trainică iubire” (1979), „Prin timp suind” (1984), „O carte” (1985), „Creștem în lumină” (1989.
Dar să vedem care sunt „Cuvintele pentru mîine”, din 1962, care îl încântaseră pe Eugen Simion (iar, mai apoi, pe Marin Bucur, în „Luceafărul” nr.5/1963, ori pe Mircea Anghelescu, în „Viața romînească”, nr.5/1963). „Noi suntem oamenii timpului nou,/al căror trecut e mai cu seamă prezentul/și al căror prezent e mai ales viitorul,/cel mai apropiat viitor” („Noi sîntem oamenii timpului nou”). În poezia „Gîndindu-l pe Lenin”, Corneliu Șerban scrie: „Contemporani cu noi/(cu timpul deci și deci cu viitorul),/Partidului ne dăruim în totul,/urmându-i linia.// Căci ea, de fapt, în matematică leninistă,/nu-i decît drumul cel mai scurt/care leagă visul de faptă -/cu fiecare clipă a noastră”. „Matematică leninistă”??? Dacă Partidul vrea, se poate imagina! A treia poezie, „Partidului”, e reprodusă din „Sub semnul revoluției”, am citat din ea. Urmează „Pe trepte de lumină. Congresului al III-lea al P.M.R.”, din care citez doar ultima strofă: „Iubesc făptura zveltă a blocurilor noi -/ Statuia lor învie partinic înțeles…/Și-aplaud pe-arhitectul, poet-lucid constructor,/chemînd de la tribuna slăvitului Congres”. La tonele de poezie proletcultistă citită, nu am întâlnit un asemenea imn de slavă pentru Gheorghe Gheorghiu-Dej – „arhitectul, poet-lucid constructor”. Peste un deceniu, ne amintim, a urmat versul „mândră corabia, meșter cârmaciul”.
În timp ce Constantin Noica, Dinu Pillat, Vladimir Streinu, Alexandru Paleologu, Păstorel-Teodoreanu, Radu Gyr, Petre Țuțea ș.a.m.d. înfundau pușcăriile, Corneliu Șerban, în „Trebuie”, bate cu pumnul în masa poeziei: „Trebuie să fim tot mai intransigenți și severi”!!! Pentru că, în poemul „În inima mea”, inima-i „veghează nicicând ostenită;/o simt în mine ființă,/ca pe o mamă, ca pe-o iubită”. Dar, aflăm din „Slavă simplă”, „Nu ne-a rămas numele lui,/nu i s-au înălțat ode, statui…/El n-a fost, tovarăși, decît/un comunist. Și atît./Activist.” După ce, în „Apoteoză”, „steagul cel roșu își flutură izbînda”, poetul își face, în spirit marxist, autocritica: „Într-un fel sau altul/o aducem toți din condei…/Și totuși, totuși, tovarăși,/ ce cîntec am scris pentru ei?” Când credeam că dăm peste o poezie adevărată, ultima strofă personifică era comunistă: „Rîde pămîntul; se bucură./Rîde lumina; se bucură./Rîde comunismul, se bucură,/Și pentru că rîde la urmă,rîde mai bine”. Mai departe, dacă mai suportați, că eu nu, îmi vine să dau cu cartea de pământ, Corneliu Șerban publică două „Antimicburgheze”. Am avut dificultăți la prima lectură, poetul e novator în lexicul poetic românesc.
Să recunoaștem, autorului îi mai scapă și versuri autentice, precum în „de-ar fi mama…”, „Surorii mele”, „Stări lirice”, dar ne reîntâlnim cu „Moscova… Moscova”, spre a sfârși în „Cosmos”. Unul, din fericire, necomunist.
Precum mulți redactori locali din țară, nici lui Corneliu Șerban nu i se acordă atenție din partea criticilor de la Capitală. Deși publicase mai multe cărți, partinice, este ignorat. Al. Piru nici nu-l cuprinde în volumul „Poezia românească contemporană. 1950 – 1975”. Singurul care îl comentează în volum este Eugen Barbu, dar îl critică. Astfel, Eugen Barbu arată că poetul Corneliu Șerban face paradă de… „grandioase banalități”. Și citează din volumul „Om printre oameni”: „Iată, statuile falselor mituri/istoria se desparte de ele/Ca și oamenii, Timpul/ia atitudine/O dovadă că timpul și oamenii/în chip esențial se aseamănă/În egală măsură iubesc/adevărul”. Rebut curat, nepublicabil, dar, pentru cei care nu știu, în vremea puterii comuniste, ziariștii aveau o mare putere, fiind asimilați activiștilor de partid. Așa că Șerban poate publica tot ce-i trece prin cap.
În 1984, la Editura „Albatros”, publică „Prin timp suind”. Timpul începe cu aniversarea lui 23 august 1944, „istoriei definitiv hotar”. Acele „hotare” aveau multe „vârfuri” ce trebuiau cântate. Într-un „Ceas sărbătoresc” (8 mai?), poetul scrie: „Patrie, primește semnul dragostei nemărginite,/Comunist partid, primește semnul veșnicei iubiri!” Urmează șapte strofe sforăitoare intitulate „Partid slăvit, biruitor partid!”, din care cităm: „Ești brațul dîrz de muncitor și ești/ogorul neoprit între hotare,/în inima mulțimilor trăiești/și-n noi, în fiecare.// Ești năzuința noastră de mai bine,/povață dreaptă și sever părinte,/cuvînt duios ce știe să aline,/privire spre mai sus și înainte”. Parcă-i auzim, la TV, pe mari actori recitând asemenea versuri! Dar ei luau bani mulți, după cum lua, îndeosebi, autorul. Dar nu și elevii puși să intoneze asemenea făcături în cadrul serbărilor școlare și al „Cântării României”.
Corneliu Șerban a fost un scriitor, până la capăt, comunist. În „Prin timp suind”, scrie: „Ostași partidul are – un popor,/slăvit popor român netemător;/străvechi și demn, acest popor al meu,/în care mă cuprind, sfios, și eu”. Sfiosul mai scrie, în „Liber popor, fericite destine”: „Între ce-am fost/ce sîntem/și ce putem năzui/să fim,/urcă treptele/împlinirilor/și desăvîrșirilor noatre,/înălțate/prin grija,/strădaniile/și omenia/Partidului Comunist Român”. În „Cu fiecare clipă și cu întreaga viață”, poetul cântă: „Cînd un popor sporește tezaur de-mplinire,/oricît i-aducem țării, tot nu e prea de-ajuns:/…Partidul cînd ne cheamă, cu fiecare clipă/și cu întreaga viață îi datorăm răspuns”. „Cu-nariparea măreției”, Corneliu Șerban imaginează noi metafore comuniste: „E-ntîiul nostru legămînt/și e supremul nostru gînd,/foc viu, în culme milenară:/Să înflorim acest pămînt/și să veghem această țară/spre comunism înaintînd!”
Iar Corneliu Șerban înainta „Cu-nflăcărare revoluționară”. Suntem în 1984, iar congenerii lui căutau, prin diverse antologii, să-și rescrie trecutul. El o va face târziu, după 1990. Deocamdată, „Din dragostea pentru partid și țară/mereu mai binele să-l vrei,/cu-nflăcărare revoluționară/în propria-ți strădanie să pui temei”.
Tot volumul e, cap-coadă, un imn dedicat Partidului Comunist Român. Nu pot cita, pagină cu pagină, din volumele sale, nu avem dreptul (legal) de a-i reedita opera și de a plăti drepturi de autor. Tocmai de aceea am citat o serie de versuri. Cum sunt și cele din poezia „Sînt”: „Eu sînt ca viața: lacrimă și cînt./Eu sunt ca viața: nor și însorire.Eu sunt ca viața: cer sînt și pămînt//… Ca viața cresc. Eu însumi. Și mulțime./… Sînt, mai presus de toate, comunist”. Culmea, față de alții, a avut dreptate!
Putem cita din „Patriei”, din „Mai departe”, din „Urcăm”, din „Adevăr și demnitate”, din atâtea alte poezii din volum. Dar putem cita și din poezia dedicată Elenei Ceaușescu, tot erau la concurență Ceaușeștii printre cântăreți: „Zîmbetu-i tînăr, învăluitor,/întîmpină fiecare nouă izbîndă/a patriei/întreaga-i ființă respiră/bucuria împlinirilor trainice/din demn și mîndru plai al României.// Fiică a Țării./Alături de Erou, întotdeauna!”
A nu se înțelege că din carte lipsește Eroul, Nicolae Ceaușescu. Inteligent, poetul o lasă la urmă. Ultima poezie din volum se intitulează „Însemn de aur”, din care citez doar primele două strofe, că ne apucă greața: „Urcăm în culmea unui imn de slavă/și respirăm adînc istorie -/ Poporu-ntreg rostește într-un glas:/Partidului, eternă glorie!// Cuvintele nasc păsări de lumină,/ce zborul în înalt și-l întretaie -/ Buzele țării, inimile toate/ cinstesc pe Ceaușescu Nicolae”. Cu Nicolae Ceaușescu, poetul Corneliu Șerban a pășit spre „spre comuniste piscuri”.
Rușine autorului monografiei ultra-pozitive despre Corneliu Șerban! Din fericire, istoria literară nu l-a reținut. Doar istoria Ploieștiului…
