Piteștiul duce lipsă acută de clădiri reprezentative, identitare, care să merite să fie modele pentru cărți poștale. Una dintre puținele clădiri frumoase, reprezentative, este Palatul Culturii din Pitești. Acesta a fost cu adevărat instituția culturală fanion a municipiului vreme de decenii, din decembrie 1955 și până în 1993. Clădirea, una reprezentativă pentru stilul urbanistic local, realizată în 1912-1914 de către arhitecţii Eracle Lăzărescu și Arghir Culina, găzduise Tribunalul Argeș, dar, întrucât mulțimea de oameni judecați politic adusă acolo cu duba nu dădea bine în fața activiștilor PCR care lucrau alături, la Sfatul Popular, dar și pentru trecătorii de pe Centru, s-a pus problema ca Justiției să i se construiască un sediu nou, impozant, mai spre margine, mai spre Cimitir, unde s-a și mutat nu doar Tribunalul, ci și Judecătoria.
La Palatul Culturii s-au mutat ori s-au înființat pe parcurs: Biblioteca Regională Argeș, Școala Populară de Artă, Casa Creației, orchestra „Doina Argeșului”, Corala „D.G. Kiriac”, Comisia pentru Răspândirea Științei și Culturii, Universitatea Populară și Stația de Radioficare.
Viața culturală piteșteană aici a luat avânt – formații artistice de amatori, coruri, teatru, grupuri instrumentale, cenacluri, ansambluri folclorice, expoziții, vernisaje, reuniuni științifice, literare, festivaluri, cursuri etc. E puțin lucru ca la Palatul Culturii Pitești, la parter, într-o sală, să vorbească Nichita Stănescu sau Marin Preda, iar la subsol să repete niște studenți care-și ziceau trupa „Holograf” și încercau să se lanseze?
Nu insist acum asupra activităților, dorind să ridic altă problemă. Se făcuse, în 1992, o reformă a sistemului judiciar românesc, și apăruse o nouă instituție, Curtea de Apel. S-a dorit aducerea acesteia la Pitești, că altfel, chipurile, mergea la Vâlcea, dar de unde sediu? La 1992-1993, oamenii politici și oamenii de drept erau mână în mână. Cert este că prefectul de atunci al județului, dl. Vasile Nițu, a dorit să dea Justiției Palatul Culturii, deși Tribunalul fusese despăgubit, i se construise un alt sediu. Primarul Tudor Pendiuc l-a susținut pe prefect și a inițiat procedura de evacuare a instituției de cultură. Mai erau multe clădiri disponibile în oraș, dar s-a dorit tocmai această clădire. Dar cum poți revendica tu, Curte de Apel, instituție nou înființată, ceva ce nu ți-a aparținut niciodată, pentru simplul motiv că nici nu ai existat?! Dar s-a putut. Pe slăbiciunea și complicitatea unora. S-a mimat democrația, s-au făcut niște ședințe, directorul de atunci al Palatului Culturii, dl. Val Dobrin, a pozat în opozant, a făcut niște memorii fără efect. Cert este că Palatul Culturii a fost aruncat la propriu în stradă și nu a avut deloc sediu vreme de șase luni, între 15 iunie 1993 și 15 decembrie 1993!
Directorul Val Dobrin, secondat de câțiva salariați apropiați – contabilul Ion Udeanu, sunetistul Viorel Mihai, rocker-ul referent Gabriel Cazan – au făcut greva foamei mai multe zile. Am stat cu ei zi de zi, nu mai puteam citi nimic la sala de lectură. Au avut naivitatea să creadă că gestul lor va impresiona pe cineva ! Sufletul! Nici oamenii de cultură nu au sărit în apărare, cu excepția lui Marin Ioniță. La doi pași, în Strada Mare, abia reușeai să convingi vreun trecător să semneze pe memoriul de salvare. Nimănui nu-i păsa. Greva foamei, mediatizată oricum în doi peri de un ziarist care i-a scos mai apoi ziar prefectului invocat („Brio Star”, de susținere a unui joc de tip Caritas), s-a spart brusc. Eram ziarist, nu am fost lăsat să scriu, ziarul local susținea autoritățile. Așa că stăteam toată ziua pe treptele Palatului Culturii, într-un mic grup de protestatari. Nu se formase nicio emoție în mase. Dar pentru că nu dădea bine o asemenea grevă pe treptele Palatului Culturii, CINEVA l-a șantajat curând cu dosarul de la Securitate pe directorul Val Dobrin. Postură imposibilă pentru el, după 1990 pozase într-un om vertical, victimă a comunismului, ținuse rubrică de lecții morale. Cum ar fi fost să apară în presă a doua zi cum că, pe vremea lui Ceaușescu, turnase la Securitate? Și a renunțat brusc la greva foamei.
Justițiabilii au jubilat, cultura pierduse. Ca mai mereu, niște justițiabili mână în mână cu politicienii și servicile secrete. Cultura a pierdut, de fapt, de două ori, și prin non-combat! Unde au fost sutele de oameni de cultură care susținuseră spectacole și mâncaseră o pâine de la Palatul Culturii atâția ani? Nu i-am văzut… A, câte unul, curios…
După ce au stat șase luni pe străzi sau mobilizați prin alte servicii, salariaților Palatului Culturii li s-a găsit o încăpere, la etajul al II-lea la Casa Cărții, începând cu 15 decembrie 1993. Pentru cei care știu, acolo mi-am amenajat eu, deloc întâmplător, biroul vreme de mulți ani. Palatul Culturii a mai primit alte câteva încăperi treptat și, în 1998, pentru că nu mai arăta a… Palat Cultural, i s-a schimbat denumirea în Centrul Cultural al Municipiului Pitești.
Visez ziua în care un tânăr om de cultură cu cunoștințe juridice minime va solicita repunerea în drepturi a Palatului Culturii la vechiul sediu! Sunt șanse uriașe să se facă dreptate!
P.S. După 1990, pe clădire au fost fost amplasate două plăci memoriale, de către vechile conduceri ale PNȚCD Arges, care au fost date jos mai acum câțiva ani când s-a renovat clădirea de fosta conducere a Curții de Apel și, ulterior, după renovare, nu au mai fost puse la loc. Plăcile commemorative aminteau că, la 9 august 1946, țărăniștii convocaseră un miting la Cinema Aquila (actualul „Papaiani”), dar au apărut sondori din Dâmbovița conduși de Constantin Doncea care au trecut la represalii. Liderii țărăniști s-au retras în clădirea Tribunalului Argeș, sperând că sunt… apărați. Din păcate, avocatul țărănist Gheorghe Mihai a fost împușcat mortal de un pseudo-muncitor, învățătorul Tică Popescu, director al Școlii Albota, a fost omorât cu răngile, un alt director de școală, de la Gliganu, Constantin Amărăzeanu, murind mai apoi la spital în urma rănilor. Liderul Nicolae Penescu a fost aruncat pe fereastra de la etaj, fracturându-și un picior.
Așa se șterge istoria.
(din volumul în pregătire „Din culisele culturii argeșene”, de Jean Dumitrașcu)
