La începul anului 1994, am demarat o serie de interviuri, în căutarea „Valorilor Piteștiului”, în ziarul „Argeșul liber”. Din păcate, ancheta a fost… stopată destul de curând, fostul redactor-șef Marin Manolache, considerând că aceste interviuri au puțini cititori. Deși, pe atunci, nu existau sisteme de monitorizare, precum azi. Am reușit, mai multe interviuri, totuși, care vor constitui un volum viitor.
Jean Dumitraşcu: Domnule Nicolae Oprea, aţi fost după revoluţie redactor-şef la revista „Argeş”. Pentru cei care nu ştiu, spuneţi-ne în ce împrejurări aţi ajuns la conducerea revistei argeşene de tradiţie.
Nicolae Oprea: Am fost primit în redacţia revistei, după amânări repetate, în mai 1989. Iar după procesul dictatorului comunist am fost ales de membrii redacţiei în funcţia de redactor şef şi am preluat conducerea de la Sergiu I. Nicolaescu. Fără incidente, doar că cei de la ziarul judeţean ne-au pus în vedere să ne căutăm alt spaţiu redacţional. Ucenicia de la revista Echinox din timpul studenţiei mi-a prins bine în configurarea direcţiei noi a Argeşului post-revoluţionar. Cu sprijinul necondiţionat al lui Miron Cordun şi Călin Vlasie – doar ei figurând în caseta redacţională afişată pe ultima pagină, pe lângă redactorul şef –, am restructurat grafica revistei şi am înfiinţat rubrici noi: „Agora”, „Symposion”, „Antologia rezistenţei” şi „Antologia ruşinii”, „Autopsia ‹epocii de aur›”, „Ad litteram”, „Ferestre”, „Aisbergul poeziei moderne” ş.a.
J,D.: Acum, sunteţi redactorul-şef al revistei „Calende”. Ce este şi ce îşi propune noua revistă?
N.O.: Calende a fost botezată astfel în ianuarie 1991, moştenind practic Argeş-ul, o revistă care, din păcate, se ilustrase, în ultimii ani din perioada comunistă, prin servilismul faţă de putere şi prin aplicarea unui gen de „localism creator” prost înţeles. În structura ei organică, aşa cum a fost gândită de nucleul (re)întemeietor (Miron Cordun, Al. Th. Ionescu, Nicolae Oprea, Călin Vlasie), Calende de astăzi reînnoadă tradiţia revistei interbelice Kalende, fondată în 1928 de alţi scriitori legaţi în timp, într-un fel sau altul, de spaţiul argeşean. E vorba de Vladimir Streinu, născut în Teiu – Argeş, fost profesor la vestitul liceu „Brătianu” din Piteşti; şi prietenul său, Şerban Cioculescu, care a predat la Institutul Pedagogic din oraşul nostru în anii 1963-1965. Am modificat uşor denumirea revistei interbelice, prevalându-ne de alfabetul latin, în detrimentul celui grecesc.
J,D.: Cum s-a integrat revista Calende în concernul celorlalte reviste de cultură din ţară?
N.O.: Ca orice revistă în vremuri grele, de tranziţie prelungită, şi Calende a trecut prin momente dificile – poticneli administrative sau regrupări din mers, schimbări în redacţie – dar a devenit cunoscută în presa culturală actuală. În 1992, a fost distinsă cu Premiul Naţional pentru cea mai bună publicaţie culturală la festivalul de carte de la Cluj. Este meritul întregii redacţii care a ajuns la o concepţie unitară în ce priveşte orientarea tematică, promovarea valorii şi descurajarea imposturii. Subliniez acest lucru din pricina acelora care mai cred că o revistă este o însumare întâmplătoare de materiale şi nu o structură omogenă bine definită, cu rubrici permanente şi colaboratori selectaţi pentru a-i contura specificul.
J,D.: Tot mai insistent se vorbeşte, în vremea din urmă, despre o criză a revistelor de cultură (multe au dispărut chiar). Care este situaţia acum?
N.O.: Există, într-adevăr, o criză a revistelor de cultură, atât din punct de vedere material, cât şi al prizei la cititor. Motivul din urmă, sociologic privind lucrurile, are o explicaţie simplă, decurgând din concurenţa ziarelor şi a tentaţiilor de tot felul care diminuează interesul pentru cultura scrisă. Din punct de vedere material, revistele care nu au sucombat – căci, iată, revistele tradiţionale, precum Luceafărul sau Contemporanul nu mai apar deocamdată – resimt acut impactul financiar, întrucât subvenţionarea culturii este frânată din pricini obscure, uitându-se un adevăr elementar că identitatea unei naţiuni se păstrează în primul rând prin cultură. Acum, când legea sponsorizării a ieşit din menghina Parlamentului, să sperăm că situaţia se va schimba în bine.
J,D.: Vă propun să ne întoarcem privirile asupra literaturii creatorilor argeşeni. Cum vede un critic literar o asemenea producţie?
N.O.: Văd literatura din Argeş cu aceeaşi privire – critică, dacă vreţi -, ca şi literatura din orice colţ al universului. Literatura nu se împarte pe zone geografice, fiindcă există numai în funcţie de valoare. E drept că, la un moment dat, şi mai ales în provincie, la Cluj sau la Târgovişte, prind contur grupări literare distincte pe baza afinităţilor elective sau al comunităţii tematice (cazul „Şcolii de la Târgovişte”). Cred, în acest sens, că se poate vorbi de o grupare în jurul Calendelor, de la Miron Cordun până la, să zicem, Gabriel Grigore, specificul fiind dat de scrisul original al fiecăruia.
J,D.: Există voci care susţin că unii scriitori argeşeni de valoare nu sunt promovaţi de revista Calende”.
N.O.: Nu excludem existenţa altor scriitori care, din diverse motive, s-au îndepărtat de revistă. Căci o anumită ostilitate se poate observa la câţiva scriitori argeşeni mai vârstnici. Şi mi se pare cel puţin bizară, din moment ce nici unul dintre aceştia nu s-a implicat în destinul revistei, care, orice s-ar zice, are nevoie şi de susţinere materială, nu numai de talent, ca să existe. În condiţiile autofinanţării totale de-acum, Calende are doar sprijinul formal al Direcţiei judeţene de cultură.
J.D.: Prima dumneavoastră carte, Provinciile imaginare, este una cu teză, ambiţionând să extindă câmpul teoriei literare româneşti. Cum vă raportaţi la această carte? După câte ştiu, aţi fost premiat pentru ea cu Premiul pentru debut în critică, în 1993, la Salonul Naţional de Carte şi Publicaţie Culturală din Cluj-Napoca.
N.O.: Provinciile imaginare reprezintă debutul meu întârziat, din pricini de cenzură şi dificultăţi existenţiale. (Ediţia îngrijită – prefaţă, note şi glosar -, din 1978 la Editura Dacia, cu „restituirea” Amintiri de Iraclie Porumbescu este doar un pre-debut). Punctul de plecare se află în eseul Modalităţi ale romanului spaţial, premiat de revista Viaţa Românească la Concursul naţional din 1984. N-aş vrea să repet argumentele cărţii mele, dar vreau să spun că mi-au displăcut întotdeauna culegerile de articole fără coloană vertebrală. Un critic literar trebuie să afirme o viziune integratoare asupra literaturii, să aibă, în măsura posibilităţilor, un sistem propriu de referinţă. Din perspectiva aplicată în eseu, spaţiul devine element constitutiv predominant în opera unor valoroşi prozatori şi poeţi contemporani. Năzuinţa formativă a romancierilor Ştefan Bănulescu, Fănuş Neagu, George Bălăiţă şi Eugen Uricaru este aceea de a concepe lumea ca spaţiu particular. Secţionarea realităţii şi decuparea unor segmente de lume în chip personal conduc la întemeierea unor „provincii imaginare” autonome narativ: Dicomesia, Balcania, Albala şi Vladia. Cât priveşte poeţii creatori de atmosferă, în genere, am remarcat tendinţa ordonatoare de recuperare a climatului provincial şi a trecutului mirobolant contras în cadrul prezentului banal. Dintre astfel de poeţi ai ambientului, am selectat pentru analizele demonstrative pe Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, Petre Stoica, Florin Mugur, Emil Brumaru, Ovidiu Genaru, Adrian Popescu şi Liviu Ioan Stoiciu. În textele avute în vedere, indiciile spaţiale şi temporale se contopesc sub dublu semn – al timpului mitic şi al epocii crepusculare. Sub acest aspect, s-ar putea să prelungesc mai târziu aria şi destinul Provinciilor…
P.S. Interviul a fost preluat de către Nicolae Oprea în volumul său de interviuri.
(realizat de Jean Dumitraşcu; 1994)
