GERERAȚIA 60, GENERAȚIA SOCIALISMULUI (4). FLORENȚA ALBU

Cultura

Generația 60, generația socialismului

Deși pare greu de crezut, nu există nicio carte de istorie literară special dedicată celebrei generații ’60, care a schimbat soarta culturii române! Da, celor care au devenit nume mari li s-au alocat capitole în unele cărți, poate monografii (gen lui Nichita Stănescu). În schimb, generației ’80 i s-au alocat, deja, vreo două duzini de cărți, de la Radu G. Țeposu și Gheorghe Crăciun până la Nicolae Coande și Mircea Bârsilă. Vă mai aduceți aminte de Florența Albu? Nicolae Manolescu o plasează, sec, la „autori de dicționar”.

Florența Albu s-a visat „În biroul lui Lenin”

Florența Albu s-a născut la 1 decembrie 1934, în comuna Floroaica, Ialomița, și a decedat la 3 februarie 2000, la București, la Fundeni,mormântul ei aflându-se în comuna Gruiu, județul Ilfov.De mai mulți ani, școala generală din Vâlcelele, Călărași, îi poartă numele. Nu doar Adrian Păunescu (încă din timpul vieții ori postum!) are nume de școală (la Pitești, București, Focșani și Chișinău), iată! Între 1948-1952 urmează Liceul „Gheorghe Șincai” din București, iar în 1957 absolvă Facultatea de Filologie. Frecventeazăcenaclul „Theodor Neculuță”,între anii 1953-1955 (marele poet cizmar socialist Dumitru Theodor Neculuță, 1859-1904, propus ca model!). Începe să scrie poezie, debutând în 1955 în revista „Tînărul scriitor”.

Autoarea vorbește că, la terminarea facultății, au urmat ani de șomaj tehnic, până în 1963, când este angajată la ziarul CC al UTC, „Scînteia tineretului”. Probabil a refuzat repartiția. Faptul că tatăl ei ar fi fost deținut la Canalul Dunăre-Marea Neagră nu pare credibilă, lucrările fuseseră stopate din 1953, iar poeta nu a avut probleme să se înscrie la facultate, ca atâția alții. Cert este că în acei ani tineri, Florența Albu publică frenetic în principalele reviste ale vremii – „Viața Romînească”, „Luceafărul”, „Gazeta literară”, „Iașul literar”, „Tînărul scriitor”, „Scrisul bănățean” ș.a. Poezii comuniste, deci și mai grav dacă tatăl ei a fost deținut politic. Reviste care plăteau bine colaborările! Mai ales când publicai, precum (și) autoarea de față, poezii intitulate „În mină”, „În adâncul minei”, „Recoltă nouă”,„1917”, „Nopțile pe Valea Trotușului” sau, direct, „Comunism” (la 15 ianuarie 1959, „Gazeta literară” publică două poezii intitulate „Comunism”, una de Florența Albu, alta de Ilie Constantin!)

Poeta se face remarcată rapid, doar în câțiva ani, de către noua critică literară. Ștefan Iureș, în „Gazeta literară” (februarie 1959), apreciază „confirmările” unor Tomozei, Mugur, Nichita, Albu. Georgeta Horodincă („Viața Romînească”, februarie 1959), în articolul „Cea mai tânără generație de poeți”, scrie despre Darie Novăceanu, Cezar Baltag, Florența Albu, Nichita Stănescu, Modest Morariu, Pentre Stoica, Ilie Constantin, Matei Călinescu, toți aceștia scriind „o poezie născută din interesul lor pentru contemporaneitate, pentru tradițiile luptei revoluționare, pentru îndeplinirea idealurilor socialiste”. E lăudată și în „Scrisul bănățean” pentru bogația de idei, alături de Aurel Storin, în vreme ce bietul Barbu Cioculescu e făcut zob. Dar și în „Lupta de clasă” (martie 1959), de data asta în compania lui Nicolae Stoian. Straniu, și „Lupta de clasă” îl desființează pe poetul debutat de Vladimir Streinu în „Kalende”, Barbu Cioculescu.

El însuși poet, Mihail Petroveanu publică o „Scrisoare către un tânăr poet” („Gazeta literară”, 16 aprilie 1959). Îi laudă pe Florența Albu și pe Florin Mugur, conchizând: „Întrebarea pe care trebuie să ți-o pui, tinere poet, cu toată răspunderea pe care o impune libertatea creatoare, nestânjenită, acordată ține de societatea de azi este: cum o folosești, încotro o îndrepți, în direcția în care s-a angajat poporul tău sau împotriva mersului său istoric spre comunism?”

Dar, cel mai important pentru cariera sa, în aprilie 1959, este lăudată de Mihai Gafița (l-am tot invocat) în „Contemporanul”. Criticul, în „Tânăra generație a literaturii noastre” (se tot „moșea” la noua generație), după ce-i menționează pe Florența Albu, Titus Andrei, Eugen Barbu, Aurel Rău, conchide: „acești scriitori tineri s-au format în anii construcției socialiste”. Ura! Mihai Gafița tocmai realiza o antologie cuprinzând 30 de tineri poeți nedebutați în volum, în cinstea aniversării a 15 ani de la actul de la 23 august 1944. Ei bine, antologia se va numi „Sub semnul revoluției”, exact titlul poeziei Florenței Albu care și deschide volumul (poeții au fost puși în ordine alfabetică). Oricum, poeta e favorizată față de alții, ei publicându-i-se cinci poezii, Anei Blandiana doar două, iar lui Nichita – patru. Dar să vedem cum va fi fost „Sub semnul revoluției”:

„Oamenii făuresc poezia viitorului,/cu mâinile lor mari, de care ascultă/piatra, fierul și apa.// Aici, la Bicaz, vor înălța o hidrocentrală./În mîinile lor/apa dă lumină,/oțelul arde,/piatra se face pulbere,/stâncile se despart și lasă râuri să treacă.// Poate că oamenii aceștia/spătoși, cu fața arsă de vânt,/cu vorba moldavă – mlădiată, molcomă,/au dormit/în apă, în piatră, în fier/și s-au trezit/cu elementele naturii o dată/sub pasul de uriaș al revoluției.//Oamenii nu-și bănuiau/atâta putere în ei;/nu știau că pot să toarne betonul,/să sape în stâncă tunele,/să frământe apele/și din toate acestea să se-nfiripe/poezia viitorului.// Și-a trecut partidul/de la un capăt al țării la altul/și s-au cutremurat adâncul și-naltul./Și-au început oamenii să se cunoască,/să se miște din munți,/din pământ și din ape,/să se întrebe, să vrea,/oamenii – puternicii -/ei, oamenii!// Și-n jurul Partidului/s-au încolonat voluntar,/în armata marelui azi,/făuritorii poeziei viitorului.” Uff, sper, stimați cititori, că ați rezistat să lecturați această poezie până la final… Dumitru Solomon a fost entuziasmat de antologie: „O culegere de poezii, ca orice volum, este o consacrare, iar consacrarea e o răspundere. Publicând culegerea, ESPLA a iscălit un certificat de valoare pentru toți cei 30”. Deplânge, totuși, absența unor Matei Călinescu, Liviu Călin, Grigore Hagiu.

Pe la colțuri, unii critici mai în vârstă o și criticau. Gabriel Dimisianu  („Gazeta literară”, 10 august 1959), îi sare în ajutor, în articolul „Lirism și actualitate”: „Evoluția literară a Florenței Albu a fost urmărită cu destulă severitate de critică. Frecventele admonestări ale acesteia vizau mai ales stilul său (vers liber, imagini nude, platitudini, prozaism), stil care ar genera o notă de artificiozitate, de uscăciune”.

Florența Albu prinde avânt, dar, în același an, 1959, nu i se acceptă publicarea unui volum cu versuri dedicate Bărăganului. Era prea tezist, nici versuri nu păreau a fi, mai mult reportaje, unele publicate în reviste. Avea și Partidul limitele sale… valorice! Iată ce scria Eugen Simion – și el, un îndrumător de nădejde, poate i se ceruse vreun referat – în „Gazeta literară”, la 16 ianuarie 1960, ca să ne facem o idee, în articolul „Lirica și reflectarea realistă”, despre reportajul liric și studiul imagistic. Eugen Simion analizează reportajul „Într-o primăvară” de Florența Albu publicat în „Viața Romînească” (martie 1959). „Poeta merge la Ghiuverle, un sat dobrogean, și relatează aspecte caracteristice pentru transformările structurale petrecute în viața satului contemporan; printre eroii anonimi descoperă și o bibliotecară pasionată de munca ei nobilă – și-i reconstituie portretul după cum urmează: ,,Era o fată subțire/și veselă și gureșă ca o ciocârlie/și tânără./Umbla printre rafturi de cărți/cu tinerețea ei -/nu știu cum-/ca o lumină/Veneau tractoriștii din brigada de câmp/Îi cereau pentru orele de răgaz,/poeziile lui Eminescu/sau romanul lui Pavel Korceagliu./Veneau cale de kilometri pe jos;/să ia cărți/Înțelegeți?/Cale de kilometri./Și fata aceea/nu știa că sub ochii ei/Se săvârșește o minune,/nu știa că ea și rafturile acelea, pline de cărți/așezate într-o fostă crâșmă/gheboșită și afumată/fac împreună -minuni./Nu mai știu cum o cheamă/Dar mi-amintesc cum, într-o seară,/a vorbit prima la difuzor,/la ora locală-/cu vocea subțire, tremurătoare,/despre superstiții…”

Ține cont de îndrumări, publicând, în februarie 1961, tot în „Viața Romînească”, reportajul „12 ani de colectivizare”. Un nou reportaj, „Secvențe” – în grupajul „Ritmul colectivizării”, îi apare în „Contemporanul”, la 9 martie 1961.

Dar în 1961 îi apare, în colecția „Luceafărul”, prima carte de autor, „Fără popas”. Era a șasea din serie. Cu o prefață de Maria Banuș, o specialistă a poeziei proletcultiste. Banuș o leagă de Bărăganul natal și de, firește, comunism: „Ea aparține noii generații de poeți cărora îndrumarea partidului, educația marxist-leninistă le-au deschis larg și de timpuriu porțile cunoașterii, i-au ferit de bâjbâieli și rătăciri grave, i-au înarmat cu principiile de nezdruncinat ale artei partinice, strâns legate de popor”. Florența Albu confirmă. În „Camera de oaspeți” povestește despre activiștii care „s-au apropiat de pământ/și de sufletul omului”; în „Satul vine la oraș”, vesel. Un lung poem se cheamă „Activist și poet”, care începe cu „Noi, tovarășe,/am străbătut neînchipuite distanțe alături”, o a treia secțiune fiind numită invers, „Poet și activist”, dar în același ton. Despre „Colectiviștii Bărăganului”, „Tractoriștii”, „Greva”, „Noroc bun!”, ce să mai comentăm?!

Matei Călinescu („Gazeta literară”, 21 septembrie 1961) îi face o cronică pozitivă la carte, subliniind „lirismul simplu, nud, lipsit de spectaculos”. La 6 noiembrie, Paul Georgescu scrie și el despre „lirismul simplu, nud” (identic!) al Florenței Albu (în „Gazeta literară”). Severul Ion Oarcășu, de la „Tribuna” (noiembrie 1961) o apreciază. Volumul e lăudat și de „Scînteia tineretului”, prin Mihai Negulescu, din 17 noiembrie, ceea ce însemna o consacrare: „Grăitor e ciclul ,,Activist și poet”, elogiu al muncii devotate a comuniștilor pentru transformarea socialistă a Bărăganului”. În decembrie acel an, S. Damian, în „Tribuna”, îl salută pe Paul Georgescu pentru că a lăudat volumul Florenței Albu, „Fără popas”. Deja poeta e invitată la mese rotunde despre poezie, alături de Cezar Baltag, Nina Cassian, Ilie Constantin, Mihu Dragomir, Geo Dumitrescu, Ion Horea, Nichita ș.a.

Florența Albu rămâne pe linie, publicând poemul sărbătoresc „Zile de colectivizare”, care tocmai se încheiase („Gazeta literară”, 26 aprilie 1962). Laudele curg. În „Luceafărul” până și Mihai Beniuc o apreciază (mai 1962). Dar… surpriză! Tocmai în „Scînteia”, la 18 iulie 1962, Valeriu Râpeanu, în articolul „Cititorii și poezia”, o desființează, în urma unei consfătuiri de la Casa Universitarilor din București, la care fuseseră invitați și… muncitori. Să fi fost mai slobodă la gură, decât în scris? Muncitorii (!) critică deschis, ca niște mari cititori ce se aflau, „cunoașterea superficială a muncii lor de către Florența Albu, Constanța Buzea ori Radu Cârneci”. Nevinovat, Râpeanu cere poeților de a veni în mijlocul muncitorilor.

În 1962, Albu publică volumul de reportaje „Câmpia soarelui”, lăudat imediat de Constantin Cubleșan în „Tribuna”, în articolul „Harta patriei și reportajul”. Nu știu dacă și-a regretat poeziile comuniste sau, mai mult, acest volum. O istorie, în cifre și date, despre istoria colectivizării, despre activiști, S.M.T.-uri, sărăcia suferită sub „burghezi” etc. Un primar, Petre Tarachiu, și-ar fi vândut lotul „ca să poată primi unul de la stat”. Delațiuni – preotul Ion Nicolescu a fost trecut împreună cu doi frați pe listă”, deși nu aveau dreptul, ca și alții. Iar „alții” luptau pentru „desăvârșirea revoluției democrat-populare” – lichidarea analfabetismului, cursuri serale agrotehnice și zootehnice, dispensare, grădinițe, școli, cluburi, farmacii. Am dat cu cartea de pământ când am citit: „Mi-e rușine, nea Antoane, că trebuie să-ți spun: eu am gândit, înainte de a veni în sat, că n-o să prea am ce afla despre dumneavoastră, consătenii mei”. Și totuși, încă în 2013, Gabriel Dimisianu, în „Amintiri și portrete literare”, scrie: „fiică a Bărăganului, înrudită spiritual cu Ștefan Bănulescu și Marin Preda”!!! E prea mult! Dar pentru acest volum este angajată la ziarul „Scînteia tineretului”, în 1963, până în 1965, când se transferă redactor la prestigioasa revistă „Viața Romînească”, unde rămâne până la pensionare (1995).

Încă la „Scînteia tineretului”, publică, de pildă, reportajul „Întâlniri cu frumosul artistic”, în urma discuțiilor cu tinerii muncitori utemiști din Constanța, care și-au „dezvăluit setea lor de frumos”. Și altele, doar lucra la acest ziar. Printre altele, și poemul „Pe Argeș în sus…” (la 21 iunie 1963). Curios, în „Luceafărul” (6 iulie 1963), Florența Albu e discutată critic de către Nicolae Manolescu. Tânărul critic nu-i iartă nici pe Fănuș Neagu, Nichita, Tomozei, Grigore Hagiu, Ilie Constantin! Era, oricum, celebră, avea toate porțile revistelor din țară deschise. O apără Paul Georgescu și Ion Bălu. Ea continuă să scrie despre „Magistralele socialismului”, „Eroii. Pentru 23 august”, „Preludii la Porțile de Fier”, „Frumoasă ești, patria mea!”, „Cel de-al 20-lea 1 Mai liber”, „Cântec de octombrie” etc.

Ajunsă la „Viața Romînească”, în grupajul „Trăiască Republica Socialistă România” (nr.12/1965), Florența Albu publică poezia „Chemare”. În același grupaj – D.M. Ion, Mihai Beniuc, Al. Andrițoiu și Leonid Dimov. Deși 1965 este un an al liberalizării, poeta scrie ce simte: „În biroul lui Lenin”, în „Gazeta literară”, nr.17/22 aprilie 1965. „În dimineața de aprilie/pace. Se aud/trecând semănătorii/Cuvintele lui Lenin cu grâul/cresc în lume”. Mai sunt și altele, ne oprim aici, Florența Albu continuând o vreme în această direcție, deși cam toți ceilalți poeți începuseră să se dezmeticească din visul proletcultist.

Florența Albu nu a publicat multe cărți, precum colegii de generație. A avut momentul de glorie, în tinerețe, iar apoi s-a retras, 30 de ani, în tihna unui post la „Viața Romînească”. A fost uitată repede. În DEXI nu e menționată, Nicolae Manolescu, Alex Ștefănescu, Marin Mincu ș.a. nu îi mai acordă vreun rând în istoriile lor. Dar, oare, știe cineva vreun vers, numai unul, rămas de la Florența Albu?

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

− 1 = 1