Generația ‘60, generația socialismului
Tinerii poeți, arăta Mihai Gafița în 1957, s-au format în anii construcției socialiste. Gafița o și numește – „generația socialismului”, legată de partidul comunist. Proletcultismul era în floare și politrucii Partidului impuseseră, forțat, un nou canon literar. Ne place sau nu, acesta a existat și a făcut ravagii. Canonul se face, nu se discută, spunea Nicolae Manolescu prin 2001.
Anghel Dumbrăveanu, uitat „În camera lui Lenin”
Anghel Dumbrăveanu s-a născut la 21 noiembrie 1933, în comuna Dobroteasa, raionul Drăgășani, regiunea Pitești, actualmente județul Olt. După trei ani petrecuți la Liceul „Radu Greceanu” din Slatina (1946-1949), urmează Școala pedagogică din Timișoara (1949-1953). La absolvire, nu se angajează învățător, ci redactor la revista „Scrisul bănățean” din Timișoara, mai ales că debutase, elev fiind, mai întâi în „Cravata roșie” și, tot în 1952, în „Scrisul bănățean”. Publică, apoi, în „Iașul literar” (unde era redactor Horia Zilieru, căruia îi și dedică o poezie, dar și invers, cei doi publicând, „la schimb”, în aceste două reviste), în „Tribuna”, „Drapelul roșu”, „Gazeta literară”, „Viața românească” ș.a.
Absolvă târziu, în 1968, Facultatea de Filologie a Universității din Timișoara, în anul următor fiind ales secretar al Asociației Scriitorilor din Timișoara (până în 1990). Prin Decretul nr. 138 din 20 aprilie 1971 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, Anghel Dumbrăveanu primește de la Nicolae Ceaușescu „Ordinul Meritul Cultural” clasa a V-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”. Călătorește mult peste hotare (Iugoslavia, îndeosebi, dar și în S.U.A., U.R.S.S., Cuba, Grecia, Italia ș.a., însemnările sale de călătorie fiind publicate în volumul „Chemarea mărilor”, din 1976. Între 1972-1990 este membru în Consiliul de conducere al U.S.R., primind în două rânduri premiul Uniunii și publicând ediții bilinve (germană, engleză) ale unor cărți de versuri. După 1990, pierde postul de redactor-șef adjunct al revistei „Orizont”, dar este recuperat de Andrei Pleșu, care-l numește director în Ministerul Culturii. Conduce, o vreme, revista „Rostirea românească”. Moare la 12 mai 2013, uitat de noile istorii literare.
Dar să ne întoarcem la anii tinereții, ani de formare, de avânt revoluționar, de afirmare, dar și de păcate. La 24 de ani era deja remarcat de corifeii proletcultismului. Mihai Gafița îl publică în volumul colectiv „Sub semnul revoluției. 30 de tineri poeți”, alături de Ana Blandiana, Cezar Baltag, Constanța Buzea, Ilie Constantin, Nichita Stănescu ș.a. Versurile din „Activistul de partid” sunt grăitoare, nu merită vreun efort hermeneutic:„Când trec pe-aici, seara, îmi place să-ntârzii,/Numai cu câmpul/Și cu-aceste fântâni, întinse spre cer/Să bea apa înstelată a nopții,/Pentru că-n holdele-acestea-nfrățite/Am semănat și eu un grăunte de aur:/Cuvântul Partidului”.
Încurajat, Anghel Dumbrăveanu continuă să semene asemenea „grăunte de aur”, cuvintele Partidului. În „Scrisul bănățean” publică, în 1958, poeziile „Șantier” (numărul pe septembrie) și „Sudorul” (decembrie). În revista la care lucra, în martie 1959, se aniversează „Un deceniu de la istorica rezoluție din 3-5 martie 1949”. Pentru cititorii tineri, să spunem că această „istorică rezoluție” se referea la colectivizarea forțată a agriculturii. Dumbrăveanu publică poeziile „Brigadierul” și „Sfatul colectiviștilor”. Îl regăsim cu versuri în „gazeta literară” (nr. 24, 9 iunie 1960). Alăturat, Matei Călinescu, în articolul său „Actualitatea și poezia tinerilor”, arată: „Mai toți fac parte dintr-o generație care s-a bucurat din plin de avantajele pe care noua orânduire socialistă le-a creat scriitorilor”. După Gafița, iată și pe Matei Călinescu vorbind de noua generație. Un măgulitor portret „Anghel Dumbrăveanu” publică Nicolae Ciobanu în „Gazeta literară” (nr.47/1960).
Dar era greu să scrii versuri bune, originale, pe cele câteva teme îngăduite de Partid. Dumbrăveanu plusează, exagerează, dar nu toți criticii pot fi păcăliți. Astfel, George Munteanu, în articolul „Lirica și eroul ei” (revista „Contemporanul”, nr. 48, 25 noiembrie 1960), îl înțeapă pe poetul timișorean: „Cam o aceeași dilatare a proporțiilor vădește și o poezie de Anghel Dumbrăveanu, apărută în <<Scrisul bănățean>>, nr.9/1960, unde-i vorba despre petroliștii care trec dimineața spre șut, <<Rupând cu umerii lați cortinele ploii, opace>>. S-ar zice că unele dintre actualele poezii închinate construcției socialiste sunt populate de ortacii lui Harap Alb și nu de muncitorii noștri”.
În curând, este rândul lui Eugen Simion să-l critice, mai cu blândețe, în stilul caracteristic, în studiul „Stiluri și tendințe în poezia tinerilor” („Gazeta literară”, nr. 51, 15 decembrie 1960).Tânărul critic, după ce arată, corect, că noua generație tânără a pășit în literatură „pe sub curcubeul poetic al lui Nicolae Labiș”, după ce-i și numește, în ordine, pe Cezar Baltag, Nichita Stănescu, Ion Gheorghe, Florența Albu, Nicolae Stoian, Ilie Constantin, Miron Scorobete, Mihai Negulescu și Anghel Dumbrăveanu („tineri care au îmbogățit în ultimii ani rândurile poeziei combatante”, salută Eugen Simion realismul socialist), întârzie și asupra lui Anghel Dumbrăveanu. Un poet „în genere fecund, și care are o creație apropiată de spiritul epocii noastre, nu numai prin tematica abordată (…), dar este mult prea simplist a spune: <<Suntem tineri și crengile viselor noastre/Au mai mulți muguri viguroși decât flori>>”. Combatant, dar și talentat, cere Simion.
Redactor de revistă, Dumbrăveanu știe ce merge la sigur. Dacă e greu să descrii munca unui miner sau a unui țăran, e mai simplu să scrii și să tot scrii despre Lenin. În aprilie 1961, revista „Viața romînească” acordă spații ample pentru a marca „91 de ani de la nașterea lui Lenin” (se serba anual, 80, 90, 91, 92 etc, noroc că Stalin fusese pus la index între timp). Dumbrăveanu publică poezia „Razliv”. Și Horia Zilieru abordase subiectul. Oare ce o fi făcut Lenin la Razliv, în afară de pregătirea revoluției bolșevice? Gândea profund, avea parte numai de nopți albe. „Într-o astfel de noapte s-a retras Lenin pe-o stradă îngustă,/Spre apele și pădurile tăcute de la Razliv./L-au sărutat vânturile mării, iar noaptea albă/ i s-a răsfrânt feeric în inimă/Și trecătorul cu mers agitat a zâmbit visător câteva clipe”.
La sfârșitul anului 1961, apare în librării, în colecția „Luceafărul”, volumul „Fluviile visează oceanul”, al lui Anghel Dumbrăveanu, prefațat chiar de Ion Bănuță, inițiatorul colecției tinerilor poeți și prozatori ai vremii. Poeții cei tineri, arată Ion Bănuță, acești „soldați devotați și destoinici în marea bătălie pentru fericirea poporului, pentru construirea socialismului”, sunt numiți „luceferi” („de la numele colecției în care cei mai buni dintre ei își publică prima carte”). Între ei, Anghel Dumbrăveanu, „un talent real, cu multă sensibilitate, risipind cu generozitate imagini artistice noi (și nu arareori sclipitoare), dovedind o maturitate puțin obișnuită la vârsta debutului” (Ion Bănuță). Spre a dovedi cele spuse, prefațatorul citează, ca un făcut, tocmai din poeziile, numeroase, închinate construirii socialismului. Un citat: „Un cântec care să cuprindă toate vocile pământului meu/Într-o laudă unanimă, puternică,/Înălțată acelei forțe care dă sens avântului nostru -/Partidului” (poezia „Dăruire”).
Și totuși. Ca director de editură, care citise tone de maculatură proletcultistă, Bănuță caută să și îndrume, ba chiar atenționează: „de ar fi să semnalăm o limită în prag de carte, am atrage poetului atenția asupra limbajului folosit, uneori exterior și contorsionat, ca în clișeul acesta: <<Am despletit, prin strate mari, sinuoase-artere/Și-un cer îngust în bezna toridă am creat./Sparg mușchii mei tăcerea pietrificată-n ere/Și visteria curge în sus, în râu forțat.>>” („Miner”). O critică, totuși, constructivă, Ion Bănuță sperând, în final, că o să aibă „bucuria ca salutul meu emoționat de astăzi să se repete fără nici o rezervă cu prilejul viitoarei cărți”.
Volumul cuprinde enorm de mult balast proletcultist – poezii precum „Dăruire”, „Vitraliu” (poem nevinovat, dar în care Dumbrăveanu aruncă un vers potrivit ca nuca-n perete: „Și vom atârna sub polița cu cărțile lui Lenin”), „Primul cosmonaut. Lui Iuri Alexeevici Gagarin”, „Confluență”, „Cântec de august”, „Fluviile visează oceanele”, „Martie”, „Cântec în celule Doftanei”, „Nocturnă timișoreană”, „Seara în pustă” („Colectiviștii au plecat de mult cu rutierele-n sat-/Nu mai cad, frânți de trudă, lângă plug, până spre ziuă”), „Anotimp” („Și trec, plin de cântece, o dată cu voi,/În fluviile largi, înaintând spre Comună”), „orizontul albastru”, bietul poem incriminat de Bănuță, „Miner”, „Întâmpinarea soarelui” („cu gestul lui Lenin vorbind mulțimilor”), „Nopțile albe” (tot despre Lenin), „În camera lui Lenin” („lângă patul de campanie în care dormea Lenin la Smolnîi”, știe poetul), „Razliv” (iar despre Lenin!!!), „Cântec nostalgic pentru Leningrad” ori „Vitraliu din Riga”.
Cartea e repede și pozitiv recenzată de critica literară. Ce mai, eveniment literar. Cine mai publicase o carte cu cinci poezii dedicate lui Lenin?! Tonul îl dă Paul Georgescu, în „Gazeta literară” (nr.1, ianuarie 1962).Urmează Mircea Tomuș, în revista „Steaua” (ianuarie 1962), D. Cesereanu, în „Tribuna” (februarie 1962) și „Scînteia tineretului” (din 14 februarie 1962), care salută volumul de debut al lui Anghel Dumbrăveanu ca fiind „un elogiu adus Uniunii Sovietice – țara lui Lenin și a constructorilor comunismului”. În „Contemporanul”, la rubrica sa de cronicar literar, este rândul lui Nicolae Manolescu să-l proclame un bun poet (în nr. 11/16 martie 1962). Peste ani, în 2001, în volumul 1, „Poezia”, din „Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu”, ilustrul critic nu va reține această cronică și nici nu va pomeni de Dumbrăveanu.Dar atunci, în 1962, toți ridică pălăria în fața volumului prim de care vorbim. Și aprigul Ion Oarcășu o face, în „Gazeta literară” (nr.11/15 martie 1962), și Eugen Simion, în „Viața romînească” (nr.7/iulie 1962), în articolul „Poezia de inspirație rurală”. Ca o consacrare, ziarul „Scînteia” îi publică, la 15 decembrie 1962, poezia „Sfatul colectiviștilor”.
Pe cai mari, la 24-25 noiembrie 1962, Anghel Dumbrăveanu conferențiază la Consfătuirea cercurilor literare din regiunile Banat, Hunedoara și Oltenia de la Lipova, alături de Al. Jebeleanu și Al. Ivan Ghilia (mai participă la discuții Șerban Foarță, Sorin Titel, Tiberiu Utan, Marcel Breslașu, Ion Brad ș.a. Un eveniment salutat de Mihai Novicov, care-l remarcă pe Anghel Dumbrăveanu („Gazeta literară”, 23 mai 1963). Urmează un alt colocviu clarificator, organizat de filiala Timișoara a Uniunii Scriitorilor din R.P.R., în primăvara lui 1963, comentat în „Scrisul bănățean” (nr.7/iulie 1963). La 10 octombrie acel an, îl regăsim pe Dumbrăveanu în „Gazeta literară”, cu poezia „Caucaz” (deh, prietenia cu U.R.S.S.), din care cităm: „O, munți de legendă,/închipuirea mea v-a creat//…O, țară a legendelor adevărate”.
Ținând cont de contribuția sa la „dezvoltarea literaturii realist-socialiste din țara noastră”, redacția revistei „Scrisul bănățean” – formată din Al. Jebeleanu, Ion Arieșanu, Anghel Dumbrăveanu, N. Ciobanu și Andrei A. Lillin – decide ca din ianuarie 1964 aceasta să poarte numele de „Orizont”. Fapt salutat de „Scînteia”, schimbarea fiind una „potrivit exigențelor de azi ale partidului și poporului”. Un an în care despre Anghel Dumbrăveanu se mai exprimă, laudativ, Lucian Raicu, Mircea Tomuș și Paul Georgescu, toți punându-l alături de Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin ori Florin Mugur. Este și anul în care publică al doilea volum de versuri, „Pământul și fructele”.
Este un volum puțin mai respirabil, dar din care nu lipsesc poeziile patriotarde, pe linia de partid -„Poem tânăr”, „Cor de bărbați”, „Stea. Lui Horia Zilieru”, „Chemare”, „Treaptă”, „Poem despre muncitori”, „Sfatul colectiviștilor”, „Lui Filimon Sîrbu”„Sîntem expresia entuziasmului”. Sau cu inevitabilul Lenin. În „Cântec pe Neva”, poetul vede și aude cum: „În Gara Finlandei/Lenin vorbește despre pace/Și despre comunism,/Și vulturii cuvintelor lui/Se rotesc peste lume…”. Firește, în volumele viitoare (vreo 50 la număr!), Anghel Dumbrăveanu va avea parte de propria sa „Schimbare la față”, dar nu se va mai bucura de gloria din tinerețe.
Treptat, este uitat. „Dicționarul esențial al scriitorilor români” (coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu, 2000)nu-l prezintă. Nici Alex Ștefănescu nu o face în „Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000”, 2005). Nici Marin Mincu, în a sa „O panoramă a poeziei românești din secolul al XX-lea” (2007). Nicolae Manolescu, în „Istoria critică a literaturii române” (2008, 2019) îl „uită”, nu-l menționează nici la „Autori de dicționar”, cum sunt, la pg. 1396, alți colegi de generație, precum Florența Albu, Ilie Constantin, Ovidiu Genaru, Grigore Hagiu, Gabriela Melinescu… Îl găsim prezentat pe Anghel Dumbrăveanu doar în „Dicționarul general al literaturii române” (2004) și în volumul „Lecturi” (Editura „Calende”, 2001), de Mircea Bârsilă. Poetul și criticul piteștean Mircea Bârsilă, vorbind de volumele de maturitate ale lui Dumbrăveanu, scrie: „Provocată de îngemănarea celor două planuri (realitatea și utopia), vitalitatea poetului frizează, uneori, în frenezia ei, păgânismul (nu este vorba nicidecum de hedonism se împlinește, deopotrivă, ca măsură a bucuriei de a fi și ca datorie față de realitate”. Gusturile nu se discută. Dar pe Dumbrăveanu, Lenin l-a propulsat, Lenin l-a tras în adâncuri…
