Generația ’60, generația socialismului
Poeții generației ’60 au reușit să schimbe, prin neomodernismul promovat, destinul liricii românești, îndeosebi prin Nichita Stănescu, Marin Sorescu ori Cezar Baltag, provocând ruptura de proletcultismul de origine sovietică dintre 1947-1957, chiar dacă și cei invocați s-au format în acei ani și au plătit, mai mult sau mai puțin, tribut acestuia, dar unul bine răsplătit. Vom vorbi, de această dată, despre Romulus Vulpescu, urmând Gabriela Melinescu, dar și ceilalți care au constituit generația ’60, numită „generația socialismului” de către Mihai Gafița, precum Florin Mihai Petrescu, Mihai Negulescu, Miron Scorobete, Mircea Ivănescu, Ion Rahoveanu ș.a.
Romulus Vulpescu: „Sunt mândru că Partidul mi-e părinte!”
Deși născut la Oradea, la 5 aprilie 1933, Romulus Vulpescu urmează studiile la București – școala primară, liceele „Sf. Andrei” și „Gh. Șincai” (ultimul la seral, paralel cu o școală profesională ce-i oferă diploma de strungar), finalizate cu Universitatea „C.I. Parhon”, Facultatea de Filologie (în 1955). Începe să scrie versuri de la vârsta de 15 ani, dar va debuta abia în 1953, în revista „Tânărul scriitor”. Această experiență (sau cine știe cine) îl va ajuta să se angajeze, la absolvirea facultății, ca redactor la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (până în 1960), la Editura pentru Literatură Universală (până în 1964) și la revista „Luceafărul” (până în 1965), după care vor urma tot felul de funcții importante: director adjunct la Teatrul „Barbu Delavrancea”, secretar la Uniunea Scriitorilor (1973-1989), director la Teatrul Mic (1990-1991). Între 1990-1992 este senator din partea F.S.N., apoi se va mulțumi cu postura de membru în Consiliul Național al Audovizualului (1994-1998). Pentru cărțile sale primește numeroase premii din partea Uniunii Scriitorilor, Ministerului Culturii, Premiul „Cântarea României”, ba chiar Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române. În 1959, devine membru al Uniunii Scriitorilor din România după ce publicase, ca traducător, volumul „Aminta”, de Torquato Tasso (1956) și apăruse în antologia „Sub semnul revoluției” (1957). În 1990, primește Premiul revistei „România Mare” din partea lui Eugen Barbu și Corneliu Vadim Tudor, devenind ulterior membru al Partidului România Mare, iar în 2003, Ion Iliescu îl recompensează cu Ordinul Serviciul Credincios în grad de Cavaler. Pentru traducerile sale din lirica franceză, îndeosebi Villon și Rabelais, primește gradul de „Officier dans l’Ordre des Palmes Academiques” al Franței (1986). A fost căsătorit cu scriitoarea Ileana Vulpescu. Decedează acum 10 ani, la 18 septembrie 2012. În prezent, pe masa lui Nicușor Dan se află o cerere pentru ca o stradă din București să-i poarte numele.
Ca redactor de carte, lui Romulus Vulpescu i-au trecut prin mână sute de cărți proletcultiste. Și-a dat repede seama că acestea nu reprezentau o literatură autentică. După debut, colaborează cu revistele vremii „Tânărul scriitor”, „Gazeta literară”, „Luceafărul”, „Tribuna”, „Iașul literar”, „Scrisul bănățean”, „Veac nou”, „Secolul 20”, „Amfiteatru”, „Cronica”, „Tomis” (unde ține rubrica „Poșta redacției” ș.a. În „Veac nou” va face cele mai multe compromisuri, începând cu poezia „Sonet” în care se regăsește tristul vers „Sunt mândru că Partidul mi-e părinte!” (ce-o fi gândit tatăl său, Constantin Vulpescu?) și terminând cu acest „Cântec de flintă”, din care cităm: „Bogătanii cu galbeni, grofi,/ Baș-boieri, ispravnici, popi,/ Cu ișlice și cauce,/ Cu mătănii și ciubuce”. Denunțarea boierilor, a burgheziei putrede dădea bine. Totuși, nimic despre Lenin, mineri, Vasile Roaită, ca la alții.
Prin asemenea versuri, atrage atenția lui Mihai Gafița, care-l introduce cu două poeme apărute inițial în „Iașul literar” și „Scrisul bănățean”, în volumul „Sub semnul revoluției. 30 de tineri poeți” (E.S.P.L.A., 1957). Cităm din „Au zburat porumbeii…”:
„-E-o doamnă frumoasă și bună
cu mâinile albe și saci de grăunțe:
mei românesc, grâu din Canada,
orez din China, porumb din America,
pâine rusească, apă din Nil.
Scrie de ea și-n ziare,
în toate ziarele lumii,
în pagina-ntâi e o poză:
<<Pacea hrănind porumbeii la Moscova>>”.
Cum sună ultimul vers în zilele noastre, când Moscova putinistă a declanșat un sângeros război în Ucraina!? Pacea izvorăște de la Kremlin, credea Vulpescu. A doua poezie, „Lauda uneltelor”, e mai aplicată asupra realității socialiste:
„(…)Slăvesc elevatorul și navele solemne
Ce vântură belșugul pe cheiurile lumii;
Precum în codri-un gater, nimica mai drag nu mi-i
Când lunecă spre șesuri convoaiele cu lemne;
Combinele cânt, berze pe lanurile verii,
Furnalele gigante ce coc în pântec fierul,
Uraniul prometeic și rigla și echerul,
Livezile de becuri foșnind în iarba serii; (…)
Cânt omul liber, omul din țara mea unică,
Prezentul ce prin munca-i patetică există;
Cânt omul țării mele de mâine, comunistă,
Constructorul ce lumea mai sus ca ieri ridică.”
Volumul acesta – „Sub steagul revoluției” suscita și după trei ani de la apariție atenția criticii literare. În „Scrisul românesc” (ianuarie 1960), Sergiu Levin, în articolul „Temă și realizare”, remarcă versurile lui Romulus Vulpescu, alături de cele ale lui Ilie Constantin, Anghel Dumbrăveanu și Florența Albu. Dar poetul știe să scrie și poezii cu dedicație. „Gazeta literară” din 19 mai 1960 este dedicată lui Tudor Arghezi, prilej pentru Vulpescu de a publica un poem omagial. „Luceafărul” din 1 iulie același an îi publică poezia „Proiect de fericire”, în care se întrevăd semnele stilului propriu pe care îl tot căuta.
Criticul Nicolae Manolescu recenzează volumul „Rădăcinile zorilor” (în „Viața Românească”, nr.2/1962) de Marcos Ana, tradus de Romulus Vulpescu, în care remarcă și talentul tălmaciului, volum prezentat și de „Scânteia” din 22 septembrie 1962. Când numele tău apărea de bine în „Scânteia”, ce avea un tiraj masiv, consacrarea îți bătea la ușă. La 20 iulie 1963, „Luceafărul” omagiază cei 70 de ani de la nașterea poetului comunist Vladimir Maiakovski. Romulus Vulpescu e prezent cu o traducere din poetul socialist argentinian Raúl González Tuñón, „Cântec pentru V. Maiakovski”.
Putem spune că în 1963, era deja celebru, dacă Marin Sorescu îl parodiază pe traducător, publicând poezia „Balada magistrului Villon, zisă a Trupeșei iubețe”. Era de notorietate, după cum se vede, promovarea lui Villon în România de către R.V. Și nu doar îl traduce, dar îi și dedică o poezie, „Balada pentru un student defunct” – 500 de ani de la nașterea lui Fr. Villon („Luceafărul”, 7 decembrie 1963).
„Gazeta literară” din 9 aprilie 1964 publică pe două pagini lucrările plenarei lărgite a Consiliului de Conducere al Uniunii Scriitorilor, cu tema „Probleme ale literaturii contemporane din țările occidentale”. Printre vorbitori, Romulus Vulpescu, alături de Ion Ianoși, S. Damian, Mihnea Gheorghiu. Literatura din Occident era în declin, așa se vedea de la București, fiind apreciați doar scriitorii de stânga atașați luptei clasei muncitoare. Priceput la poeme omagiale, când „Luceafărul” (din 15 august 1964) aniversează cei 20 de ani scurși de la 23 august 1944, Vulpescu publică versuri encomiastice, alături de Adrian Păunescu și Gabriela Melinescu. O altă aniversare – 100 de ani de la înființarea Universității București, la care participă și Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul Partidului Muncitoresc Român – îi dă ocazia să scrie „Alma universitas” și „Întrerupere consacrată unei evocări tandre” (în „Luceafărul”, 10 octombrie 1964). Tot această revistă, publică în nr.3/1965, dezbaterea cu titlul „Dialog contemporan”. Romulus Vulpescu e de părere că: „lucrurile acestea sunt cu putință, și în orice caz pot fi înlesnite, de un foarte serios nivel cultural, susținut permanent. Știți cu toții câtă importanță s-a dat, în ultima vreme, manifestărilor sărbătoririi Universității, de la cel mai înalt nivel de stat și de partid. Universitatea a primit o acoladă de înaltă valoare morală și ideologică din partea conducătorilor statului și partidului nostru, și nu pentru că s-ar fi împlinit un număr rotund de ani (…), ci pentru că, în realitate, construcția societății noi în țara noastră se face cu cultură, cu foarte multă cultură. Așa cum au fost necesare industrializarea și colectivizarea agriculturii, tot atât de necesară este și cultura”. Meritorie pledoarie pentru cultură, plasată în contextul „societății noi” și a „necesității colectivizării”. În ceea ce-l privește, evazionist, preferă să traducă din poeți italieni – G. Ungaretti, S. Quasimodo, Umberto Saba, Eugenio Montale, Cesare Pavese, Dante Alighieri ș.a. De remarcat faptul că avea preferințe bune.
Are și inteligența de a aștepta un moment favorabil pentru a debuta în volum, negrăbindu-se ca Florin Mugur, Nichita Stănescu ori Ana Blandiana. După venirea lui Ceaușescu la putere, simte briza de liberalizare și-și depune un manuscris spre publicare. Astfel, la 29 septembrie 1965, ziarul „România liberă”, într-un semnal editorial, anunță că urmează să apară, la Editura pentru Literatură, volumul „Poezii” de Romulus Vulpescu, alături de cele semnate de Mihai Beniuc, Tiberiu Utan, Ion Pas, Constantin Țoiu. După apariție, recenziile curg. Prima, pozitivă, e semnată de Nicolae Manolescu, la 7 ianuarie 1966, în primul număr din „Contemporanul”, revistă condusă de G. Ivașcu. În nr. 5 din seria nouă a „Familiei” (condusă de Alexandru Andrițoiu), M.N. Rusu scrie despre prima sa carte de autor, una care a „deconcertat pe mulți cumpărători, obișnuiți cu <ștanțarea> altor volume, nu mai puțin și pe câțiva critici, obișnuiți cu poezia așa-zis serioasă, netedă ca un text din revista <Limba română>. Aceștia s-au și grăbit să-i acorde gradul de călinescian, ceea ce la urma urmei nu-i rău, ba chiar e foarte bine, ca familie de spirite, dar și pe acela de poet în accepțiunea clasică, viscerală. Din acest unghi de vedere, procustian, e și firesc (dar cât de comod!) să recunoști că versificațiile lui Romulus Vulpescu sunt, totuși, <traversate câteodată de delicate efluvii lirice> (N. Manolescu) sau să acuzi că la el <cuvintele prea clipesc pentru cititor din toți ochii, pentru ca efluviul liric (ah, efluviile, ce ne-am face fără ele în explicarea poeziei, n.n.) să nu sufere întrucâtva, să nu iasă micșorat> (C. Regman). Singur I. Negoițescu a văzut în R. Vulpescu mai puțin un liric și mai mult un ironist și, adeseori, un auto-ironist. Căci poetul nici nu poate fi considerat altfel (…) Poetul a îmbrăcat uneori vestminte ilustre, tocmai pentru a rămâne el însuși: mefistofelic”.
Mircea Anghelescu, în al său „Dicționar de literatură contemporană” publicat în serial în „Luceafărul” (nr.10/1966), îl prezintă astfel pe Vulpescu: „Poemele sale – <poeme de infiltrație>, cum singur și le numește undeva – nu sunt altceva decât flagelări persiflante ale propriilor lui idei și sentimente lirice (…) Vulpescu, în opoziție cu viziunea modernistă a lui Marin Sorescu, demitizează într-o manieră (fără viziune) renascentistă, ușor arhaică”. Șerban Foarță îi elogiază volumul: „Romulus Vulpescu are o rară capacitate de asimilare și diversificare, fiind rând pe rând… <cenușăreasă, făt-frumos, baba-cloanță și zmeu> (Basm)” (în „Orizont” (nr.3/1966). Ovidiu Genaru, la rându-i, îl laudă: „Volumul lui Vulpescu este un act unic în fenomenul poetic actual (…) Am în față o carte ce se citește în liniște, lipsită de șabloane, necesară și încântătoare” („Ateneu”, nr.5/1966).
E considerat, după ce publică al doilea volum („Și alte poezii”, 1970), „un tipic <manierist>” (de D. Micu, în „Contemporanul”, nr. 5/1970) sau „un urmuzian” (Eugen Simion, „România literară, nr.9/1970). La 25 martie 1971, Monica Lovinescu îi ridică statuie la „Europa liberă”: „Mi se pare stranie cecitatea criticii române față de Romulus Vulpescu”. Nu știa că în prima tinerețe Partidul îi fusese „părinte”! Îl laudă, în schimb, Eugen Barbu (doar Vulpescu avea rubrică la „Săptămâna” sa), în „O istorie polemică și antologică a literaturii române de la origini până în prezent” (1975).
E nedreptățit, așadar, de critică, aceasta văzând în el mai mult un traducător decât un poet, neobservând modernitatea sa. Într-adevăr, a fost un ludic, livresc, antisentimental, manierist, care și-a plătit obolul față de trei partide.
Dar ce mai spune astăzi numele său? Mai nimic. Nicolae Manolescu nu-l selectează în volumul 1, „Poezia” din „Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu” (2001), iar în „Istoria (sa) critică” scrie, în treacăt, vorbind despre traducători, că Vulpescu „și-a legat numele de Rabelais”. Atât. Marin Mincu, în „O panoramă critică a poeziei românești din secolul al XX-lea” (2007) nici nu-i menționează numele, iar Alex Ștefănescu, în a sa „Istorie a literaturii române contemporane. 1941-2000” (din 2005) nu-l reține. Doar Al. Cistelecan e generos, menționându-l ca pe un „poet improductiv, trăind din elanuri filologice și din cultul savanteriei și rafinamentelor livrești”. Pe scurt, Romulus Vulpescu este un scriitor de dicționar, în ciuda zecilor de volume publicate și a premiilor- de poezii, proză, publicistică, traduceri sau editate. A, este și academician post-mortem…
Jean DUMITRAȘCU
