GENERAȚIA ’60, GENERAȚIA SOCIALISMULUI (7). GABRIELA MELINESCU

Cultura

Generația 60, generația socialismului (19)

Cercetând colecțiile revistelor ce apăreau în anii 1957-1966, ani în care s-a format și lansat generația ’60 („Tânărul scriitor”, „Luceafărul”, „Gazeta literară”, „Viața românească”, „Steaua”, „Iașul literar”, „Scrisul bănățean” etc) și a ziarelor „Scânteia”, „Scânteia tineretului” și „România liberă”, cărțile acelor ani, constați că a  existat o anume libertate de creație, nu toți poeții, prozatorii sau criticii literari scriau pe linia proletcultismului, existau și dispute. Un lucru e cert, iar Vasile Spiridon are dreptate când afirmă că „ideologii realismului socialist se mândreau, în fața celor ce erau dispuși ori obligați să-i asculte, cu faptul că orientarea lor nu era ostilă nici unei experiențe literare sau artistice anterioare” (vol. „Perna cu ace”, vol. 1, 2004).

Gabriela Melinescu, o singură poezie patriotică!

Gabriela Melinescu e un caz aparte în cadrul generației. Ca și Marin Sorescu are o… singură poezie patriotică publicată, deci se putea și astfel, fără atâtea și atâtea ode închinate Partidului, comunismului, minerilor, lui Lenin și Vasile Roaită, precum a procedat majoritatea congenerilor. Am putea să ne oprim aici și să trecem la un alt poet, dar consider că e interesant să aflăm și cum a fost cu putință acest lucru.

S-a născut la 16 august 1942, la București, și a fost aniversată de „România literară”, prin Alex Ștefănescu, la împlinirea a opt decenii de viață. Tatăl său era tâmplar și un om de stânga. Într-un interviu din 2010, Gabriela Melinescu mărturisește: „Credea, ca mulți oameni din România, că într-adevăr comunismul îi va ajuta pe oamenii săraci să se ridice. Ca mulți alții, tatăl meu a crezut în comunism, dar s-a înșelat și a fost foarte dezamăgit de turnura pe care a luat-o bolșevismul. El avea un atelier personal și n-a mai putut să lucreze ca particular, ajungând să trăiască pe banii mamei. Mama era cea care ne ținea, pe mine și pe sora mea. Lucra într-o fabrică și ținea foarte mult ca noi să ne facem studiile. Nu știu motivul pentru care un om se sinucide.” O asemenea traumă nu va fi uitată întreaga viață. Se refugiază în poezie, devine membră a Cenaclului „Theodor Neculuță” și debutează în revista „Luceafărul” în 1959, pe când era încă elevă la Liceul „Gh. Șincai”. Urmează Institutul Pedagogic de trei ani din București (1960-1963), iar mai apoi Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității București (1963-1967), devenind, în 1964, membră a Cenaclului „Nicolae Labiș”, condus de Eugen Barbu, ce funcționa pe  lângă revista „Luceafărul” (redactor-șef, același Eugen Barbu, anteriormente Dan Deșliu, director: acad. Mihai Beniuc, președintele Uniunii Scriitorilor).

În cadrul ședințelor de cenaclu avea să-l cunoască, în 1964, pe Nichita Stănescu. Au intrat în vorbă. Era deja cunoscută, își pregătea primul volum. Tot în interviul din 2010, Gabriela Melinescu povestește: „cum Dante s-a îndrăgostit de Beatrice sau Petrarca de Laura: te îndrăgostești fără motiv, dintr-o privire. Nu ca astăzi, fiindcă vrei să faci amor cu cineva. Apoi am început să ne vedem. Eu eram foarte flatată că Nichita era îndrăgostit de mine. De fapt, am aflat asta ulterior, fiindcă el mi-a mărturisit dragostea printr-o scrisoare.” S-a lăsat influențată de Nichita, au avut o relație de iubire de zece ani, chit că el era și a rămas căsătorit cu Dora, dar tot Nichita era cel gelos. De la marele poet a înțeles ce înseamnă să scrii, „fiindcă nu e vorba doar de nevoia de confesiune, ci mai ales de creație.” De altfel, Nichita Stănescu o și promovează în „Gazeta literară” (nr.5/1965), în articolul „Lirismul și sfera realului”, prin care-i dă o replică lui Radu Boureanu, subliniind meritele unor tineri poeți, precum „Cezar Baltag, Adrian Păunescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana și Gabriela Melinescu (…), poeți pe care critica literară i-a încurajat, pe drept cuvânt, dar care nu s-au bucurat de o analiză mai profundă a semnificației lirismului lor, deși putem afirma că ne aflăm în fața unor valori de primă mărime”.

Gabriela Melinescu își va lega numele de revista „Luceafărul”, în care nu numai că a debutat și a publicat constant, dar la și care a lucrat ca redactor, după absolvirea facultății, din 1967 și până în 1975, an în care se stabilește în Suedia, după căsătoria sa cu editorul belgian René Coeckelberghs, om care era, la momentul cunoștinței, căsătorit, cu doi băieți. Nu va uita de iubirea pentru Nichita, traducându-l în suedeză. Rene își intră în rolul de mare editor, obține prefața de la șeful Academiei suedeze de atunci, Artur Lundkvist, un scriitor care îl aprecia pe Nichita și voia să i se dea Premiul Nobel. Dar Nichita refuză să participe la propria lansare de la Stockholm, din gelozie, putem spune, ratând și Nobelul! Pe care îl merita.

Revista „Luceafărul” (fostă „Tânărul scriitor”) era, în acei ani, destul de liberală. Chiar dacă organiza concursul literar cu tema „Munca pentru desăvârșirea construirii socialismului în patria noastră”, cu premii uriașe (premiul I la poezie era de 2000 de lei, la proză – de 3000 de lei, la critică literară – de 3000 de lei, la piese într-un act – 4000 de lei, printre laureații de la secțiunea „critică literară” numărându-se și Marin Sorescu). Unii tineri, probabil, cu gândul la asemenea premii ori din convingere (de ce nu?!), scriau poezii dedicate construirii socialismului, dar alții nu, precum Gabriela Melinescu. Revista (bilunară) are o asemenea deschidere încât, în nr. 1/1960, prin Gh. Achiței, viitorul mare estetician, critică volumul „Sub semnul revoluției”, realizat de Mihai Gafița, cel care vorbea de tinerii poeți ca fiind „generația socialismului”! Astfel, în articolul „Debutanți 1959”, Achiței atrage atenția că: „imaginile, ideile, procedeele circulă de la un poet la altul cu relative modificări. Dintr-o mentalitate greșită, nu întotdeauna tinerilor li se spune destul de răspicat adevărul. Condițiile de seră, cocoloșirea greutăților începutului s-au dovedit întotdeauna nefaste pentru orice începător”. Dar puțini poeți țin cont de această mănușă aruncată. Prozatorii, în schimb, sunt mai atenți.

Să nu se înțeleagă că dispăruse proletcultismul, promovat de la cel mai înalt nivel. De exemplu, în nr.3/1 februarie 1962, revista publică pe prima pagină „Cuvântarea tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej la Conferința pe țară a scriitorilor”. La un moment dat, Dej subliniază: „Principiile realismului socialist sunt călăuza sigură a scriitorilor noștri în activitatea lor creatoare”. Dar Gabriela Melinescu merge pe drumul ei. În poezia „Necaz” suferă pentru că: „Ud de lacrimi mi-este tot obrazul/ Nu pot să mă-nfrâng, deși sunt om,/ m-a cuprins în chingă strâns necazul: a tăiat vecinul meu un pom” (nr. 15, 1 august 1960); în poemul  „Mâine” scrie: „Mâine-și vor pierde umbra copacii pe zid,/ zorii vor soarbe rouă din pumni de pământ ca din blid” (nr. 20, 15 octombrie 1960). Tot neproletcultiste sunt și poeziile „Litere”, „Drumul”, „Manifest”, „Plopii”, „Mărturisire”, „Cântecul” (nr.12, 15 iunie 1961) sau „Lângă cerul Dunării”, „Dăruire”, „Inel” (nr.23/ 1 decembrie 1961). În schimb, în acest număr 23, George Cristea Nicolescu (Miron Cordun) publică poezia „Colectiviștilor din satul meu”, după ce, la 15 aprilie 1960, viitorul mare poet piteștean publicase „Partidului”. Ori, în același număr, Ovidiu Genaru – „Portret de activist”, iar Grigore Hagiu – oda intitulată „Lenin”. Iar Ana Blandiana, într-un alt număr, cântă pe „Cosmonaut” (Gagarin, firește), iar Constanța Buzea îi laudă pe „Constructori”.

În schimb, pentru Gabriela Melinescu nu există cenzură sau ascultare de Dej. În nr. 11 (1 iunie 1962), îi apare poezia pacifistă „Veghe”, din care cităm: „Somn cu pleoape închise,/aparentă fugă-n neștire./Doarme iubitul,/crâng în care plouă lumina subțire/…/ Și mă robește în vis durerea cu patru văluri/și mă trezește încrederea – știu/copiii n-au să mai fie soldați/și cred în aceste simple/adevăruri”.  Și, peste câteva luni, în „Vis”, poeta își permite și un vers naiv precum: „Deșertul avea pomi înalți cu fructe”. Pas cu pas, poeta își construiește propriul univers poetic, propriile teme, propria poetică, apasă pe coarda confesiunii. Se pot cita numeroase alte versuri, din anii următori, versuri fără concesii făcute regimului, și care se vor regăsi ca atare în volumul de debut. Nu publică mult, îndeosebi în „Luceafărul”, dar o găsim și în „Tribuna” (în 1965). În 1963, în „Mișcarea culorilor”, scrie nonșalant: „culorile-s iubirea nimănui,/dar din iubirea fiecărui om născute/Am nobilat natura în univers/culorile cutezătoare antene/și se adună atât de omenesc/în curcubeul zilei pământene”. Sau eroticul poem „Cântec cu toată gura”: „Aș putea cu trupul meu dansând/să-i împodobesc frumos pereții/Sunt bolnavi obrajii mei de dor/Arde tot pământul unde trec băieții”. În 1964, același univers liric, în poezii precum „În locul oglinzii”, „Poveste de iarnă” ori în superba „Albastru de Voroneț”: „Mai departe se-ntrerupe/cerul vieții, nefirește…/Meșterul nemaivăzut/ca izvorul s-a pierdut/ceru-n ochiul drept lipsește”. În anii următori, la fel.

La 26 septembrie 1963, ziarul „Scânteia tineretului” reține și numele Gabrielei Melinescu pentru poezia „Proba focului”, remarcată la concursul „Cele mai frumoase poezii”. Și dacă e să dedice versuri, o face pentru Eminescu. Nu Lenin. Ziarul „Scânteia” din 6 iunie 1964, vorbind de „Zilele Mihail Eminescu”, menționează prinosul de recunoștință față de „neîntrecutul maestru al liricii românești. Versuri închinate lui Eminescu semnează Radu Boureanu, Gh. Tomozei, Marin Sorescu, Mihai Negulescu, Gabriela Melinescu”. Eugen Barbu, șeful (său) de revistă și de cenaclu, în interviul acordat „Scânteii tineretului” (3 iulie 1964), „De vorbă cu Eugen Barbu”, arată că „Luceafărul” este „o revistă scrisă de tineri, pentru tineri”, cei mai buni fiind: Marin Sorescu, Ion Alexandru, Gabriela Melinescu și George Bălăiță. Eugen Simion, în „Gazeta literară” din 13 august 1964, în partea a treia a studiului său despre „Universul poeziei noastre contemporane” o pune pe Melinescu alături de Tomozei, Baltag, Nichita, Păunescu, Blandiana.

Primul studiu special scris pentru ea îi aparține lui Gabriel Dimisianu. Acesta prezintă un profil liric (în „Luceafărul”, nr. 16, 1 august 1964) în care arată: „Numele Gabrielei Melinescu nu l-am întâlnit de prea multe ori în revistele literare, poeta a tipărit relativ puține lucruri, dar acestea, e adevărat, îndeajuns de concludente pentru a face să se vorbească despre talentul ei ca despre o certitudine (…) E o poezie inundată de lumină în versurile Gabrielei Melinescu, o poezie a setei frenetice de viață, a francheței și a generozității, un patetism al afirmării impetuoase, romantice, sentimente care însoțesc, de altfel, întreaga creație a generației tinere.” Rândurile acestea vor constitui prefața la prima ei carte, „Ceremonie de iarnă”, trimisă repede la tipar la colecția „Luceafărul” la 26 octombrie 1964. Bunul de tipar este din 18.12.1964, dar apare în primele zile din 1965 într-un tiraj de 1640 exemplare broșate. Își găsise de la început un timbru personal, deși, cum avertizează G. Dimisianu cu temei, există și poezii „mai puțin realizate”.

După debut, reacțiile critice sunt numeroase și, toate, pozitive. Nu pentru frumusețea ei, precum a Anei Blandiana, ci pentru inteligența scăpărătoare. Anunțul debutului e făcut de „Scânteia tineretului”, la 3 ianuarie 1965. Tot un anunț, în nr.1 din „Gazeta literară”, îi aparține lui Nicolae Manolescu. Un altul, de „Flacăra”. Manolescu va reveni cu o cronică, prima, în „Contemporanul” (nr.10. 5 martie 1965): „La G. Melinescu fermecătoare este spontaneitatea, vocea, poate neformată, dar neafectată și tandră. Poeziile ies rareori din stilul confesiei celei mai directe, sunt fluente și muzicale, aproape niște cântece”. Marin Sorescu o elogiază, la rându-i („Luceafărul”, nr. 17). Ion Lungu, în „Tribuna” (nr.11/65) scrie despre cartea de debut „Ceremonie…” că „De la început și până la sfârșit simți că te afli în prezența unui cântec direct și frust al adolescenței generoase”. Lucian Raicu, în „Gazeta literară” (nr.24, 10 iunie/1965), arată că „Poeta nu se cenzurează (…) Este siguranță de sine și firesc orgoliu feminin, instinct adevărat și emoție a simțurilor (…) un erotism mai substanțial abia desprins din dispozițiile copilăriei”. Dar poeta are parte și de lauda lui Șerban Cioculescu: „Poate că în <Ceremonie de iarnă>, de Gabriela Melinescu, cu toată aria sa mai restrânsă, să cuprindă și emoția cea mai naturală, mai genuină” (articolul „Originalitatea liricii noastre noi”, „Viața românească”, nr.8/1965). Rânduri elogioase mai apar în „Viața românească” (Ion Pop), „Ramuri” (ancheta redacției), „Gazeta literară” (V. Arachelian), „Lupta de clasă” (nr.3, nesemnat), „Amfiteatru” (Ion Băieșu), „Iașul literar” (Zaharia Sângeorzan), „România liberă” (Aurel Martin), „Cronica” etc.

Debut, așadar, triumfător. Urmează alte cărți, premii, până la stabilirea în Suedia. Poate pentru a obține viza mai repede, Gabriela Melinescu scrie „Pământul patriei” ce apare în volumul, din 1975, „Rapsodie pentru alegeri”, o „culegere de poezie patriotică realizată cu concursul Uniunii Scriitorilor pentru manifestările artistice dedicate alegerilor de deputați în Marea Adunare națională și consiliile populare”. Redăm toată poezia: „Pământul patriei e mai frumos/adolescent, copil și matur,/măreț prin simplitate și înțelepciune/și miros de care eu nu mă mai satur.// Republica în visuri a crescut/în toate sensurile luminată,/purtându-și trupul însuși scut/și sabie fiind luptelor deodată// Rotindu-se ca o planetă vie/pe propria-i orbită și contur,/ făclie veșnică, solie,/către destinul cel mai pur,// Cântată de bătrâni și tineri,/de verbe și de sentimente,/de râul și de ramul verde,/de spațiile acestei lumi prezente.”

Astăzi, Gabriela Melinescu nu mai suscită interesul criticii, vorba lui Nichita, din 1965. Nicolae Manolescu nu o cuprinde în volumul de cronici „Literatura română postbelică. I. Poezia. Lista lui Manolescu”, iar în „Istoria critică” o expediază, la pag. 1397, la „autori de dicționar”. Da, este în toate dicționarele ca reprezentantă de frunte a generației ’60. Alex Ștefănescu, în „Istoria” sa, nu-i acordă un capitol separat, cel al generației sale, incluzând-o într-un „Panoramic”, alături de Cezar Baltag, Mircea Ivănescu, Alexandru Andrițoiu, vorbind acolo de „pitorescul balcanic” și de „lirismul (său) sărac, dar autentic”. Marin Mincu, în „Panorama” sa, nu o reține printre poeții importanți ai secolului trecut. În rest, regretul poetei de a nu fi avut copii și de a-și duce viața la azil…

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

9 + 1 =