MIHAI ȘORA: „PROSTIA E O SCUZĂ, TALENTUL-O ACUZĂ”

Cultura

,,Prostia e o scuză, talentul-o acuză’’

– interviu cu Mihai Şora –

Stimate domnule Mihai Şora, aș vrea să începem dialogul nostru cu întrebarea dacă „talentul este o scuză”. O scuză pentru ceea ce face, dincolo de creaţia sa, un om de cultură

-Dacă e o scuză pentru o acţiune de categorie joasă?

Exact.

-Cred că prostia ar fi o scuză! Talentul este, în mod evident, o acuză. E absolut evident.

Aşadar, un om de cultură de talent ar trebui să fie, de fapt, un model şi moral, nu doar estetic.

-Fără îndoială. Asta ar fi o obligaţie pentru absolut toată lumea, da. Dar cineva care are posibilitatea de a vedea şi de a cântări lucrurile, relaţiile dintre oameni, şi se poate ghida după un gând în viaţa lui, evident că nu poate să fie decât un om moral.

Dumneavoastră aţi avut şansa cunoaşterii unor asemenea modele?

-Da, cred… Societatea în care am trăit eu era o societate mai aşezată, una în care modelele îşi aveau chiar locul lor de modele. Nu că ele s-ar fi aşezat în centru, ci aşezarea societăţii făcea ca ele să ajungă acolo în centru, de unde puteau fi văzute şi puteau constitui pentru restul comunităţilor un exemplu. Era o lume rânduită, îşi avea rânduielile ei, şi vorbesc de lumea în care am trăit eu în copilăria mea. Ei, acest mijloc al secolului al XX-lea a fost de tipul catastrofic pentru întreaga omenire: confruntări de ideologii care au dus, în interiorul unui singur secol, la două războaie mondiale, distrugătoare fiecare dintre ele, cu milioane de victime şi cu vârfuri ale criminalităţii colective care nu au fost văzute niciodată în perioade aşa-zise de pace şi de aşezare liniştită ca în perioada dintre cele două războaie mondiale…

Dar oamenii de cultură care au făcut compromisuri de natură politică, şi care, astăzi, sunt judecaţi aspru – şi dau exemplu aici pe Eliade, că ar fi îmbrăcat cămaşa verde, sau pe Sadoveanu, ca să dau un exemplu şi din partea stângă, nu doar din dreapta – pot fi acuzaţi sau pot fi ei modele?

-În măsura în care opţiunea lor a fost greşită, prin opţiunea lor nu pot fi modele. Dar! Personalitatea lor, însă, nu se reduce la o oţiune de scurtă durată de-a lungul vieţii, deci trebuie văzut în curba unei vieţi care este vârful semnificativ şi în măsura în care acest vârf semnificativ are calitatea de model fără îndoială că ei pot să constituie modele. Au existat şi sfinţi care au fost mari păcătoşi, la un moment dat, nu?! Biserica i-a canonizat. Nu a canonizat însă păcătoşenia lor iniţială, ci tocmai eliberarea din păcat, ieşirea lor la lumină. Această ieşire la lumină – care a fost lumină pentru ceilalţi – a fost lucrul cel canonizat.

Domnule Şora, cum vă imaginaţi dvs. o Românie culturală normală?

-O normalitate a culturii române ar aceea în care întregul potenţial creator al naţiunii să-şi poată da roadele, adică să se bucure de asemenea condiţii în care – şi eu nu vorbesc dintr-un punct de vedere egoist al persoanelor respective, ci din punctul de vedere al binelui social – să poată rezulta o cinstire cuvenită. Aş spune, o cinstire fără surle şi tobe, fără mare paradă, dar de un respect pentru valoare. Acest respect pentru valoare ar fi, în acelaşi timp, un fel de regulator al vieţii sociale însăşi. Dacă ea s-ar ghida după aceste criterii. Este foarte greu de întrevăzut, în perioadele astea extrem de învălmăşite, în tensiunea internaţională care caracterizează acest început de secol, care sunt perspectivele. Cum să spun, aceste perspective de răsturnare a greutăţilor politice mondiale sunt oarecum mai îndepărtate. În următoarea sută de ani este foarte greu să spunem noi de pe acum dacă ceea ce constituie în momentul de faţă vârful cultural al umanităţii va mai sta pe această poziţie de vârf. Există o oboseală de sfârşit de civilizaţie al cărui, într-un fel, hai să spunem, prim semnalment ar fi însăşi diminuarea forţei biologice a comunităţii, adică stagnarea ei din punctul de vedere al numărului. E vorba  chiar împuţinarea ei, şi aş da ca exemplu familia ce se consideră împlinită având un singur urmaş. Este absolut evident un semn de declin pentru acest tip de civilizaţie. În toate civilizaţiile mari există cicluri, care, totuşi, nu sunt cicluri de zeci de mii de ani, sunt cicluri milenare, sunt cicluri de 1500 de ani în care durează o civilizaţie. Şi pe urmă vin altele din spate cu o forţă biologică infinit mai puternică. Problema care, în momentul de faţă, se pune în interiorul Europei şi al Americii, se va pune în termeni globali peste 100 de ani. Şi atunci rămâne de văzut care va fi faţa Pământului…

Personal, cum întrevedeţi viitorul?

-Sunt multe de spus, este greu de prevăzut. Numai în timpul vieţii mele populaţia Chinei sau a Indiei au crescut enorm, de nu ştiu câte ori, de neprevăzut la începutul secolului trecut. Se vorbeşte acum de expansiunea economică a Chinei, dar trebuie să luăm în calcul şi expansiunea culturii şi civilizaţiei Chinei ori Indiei pe viitor…

Vă mulţumim.

Jean Dumitrașcu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

+ 32 = 38