GENERAȚIA ’60, GENERAȚIA SOCIALISMULUI (3). PETRE STOICA

Cultura

Reprezentanții generaţiei ’60 din literatură română au debutat, prin reviste, în ultimii ani ai realismului socialist. Girați de criticii literari în vogă ai regimului, cei mai agreați tineri creatori au fost publicați într-o celebră colecție, „Luceafărul”, inițiată în 1960 de către Ion Bănuță, care conducea Editura pentru Literatură, cel care are și un alt merit, al înființării „Bibliotecii pentru toți”. Prin colecția „Luceafărul” s-a impus generația ’60, cea numită de criticul Mihai Gafița ca fiind „generația socialismului”, una „îndrăgostită de socialism, de partid”. Iată-ne ajunși  la episodul 14 din acest serial.

Petre Stoica, de la evazionism la concesiile făcute proletcultismului

Petre Stoica a debutat târziu față de congenerii săi, la 25 de ani, în 1956, la un an după ce se angajase corector la E.S.P.L.A., unde rămâne până în 1958, după care îl regăsim tot corector, dar la E.L.U. (1958-1962). Născut la 15.02.1931, la Peciul Nou, Timiș, absolvă secția română-germană a Facultății de Filologie din București, fapt ce-l va ajuta în carieră, angajându-se ca redactor principal la revista „Secolul 20” (1963-1972), fiind un bun traducător din germană. Problema care se pune este: cât de mult a servit el cauzei socialismului prin ceea ce a scris în primii 10 ani de la debut?

Ne aflăm, cu Petre Stoica, într-o mică problemă de istorie literară. Dacă e clar că nu a debutat „simultan”, cum o spun dicționarele (D.E.S.R., 2000, și D.G.L.R., 2007), în „Tînărul scriitor” și în „Steaua” (debutul absolut este în „Tînărul scriitor” nr.7/1956, revistă condusă de Mihu Dragomir, cu poeziile „Invitație lirică”, „1939”, „Întoarcere”, „N-am ucis cerbul”, în vreme ce în revista „Steaua” publică abia în numărul pe luna noiembrie 1956 poeziile: „Noaptea orașului”, „Chipurile noastre”, „Peisaj din Deltă”, „O fată”, „Bucurie” și „Floarea-soarelui”), în schimb, trebuie să clarificăm dacă aparține sau nu „generației ’60”! Corul criticilor literari, în frunte cu Nicolae Manolescu și Eugen Simion, este categoric: este șaizecist. Dar Petre Stoica însuși nu se vedea așa, susținând că ar aparține școlii poetice de la revista clujeană „Steaua”. Dacă, prin vârstă, este încadrabil acestei generații – și, o repetăm, îl regăsim ca exponent de frunte în zeci de cărți și sute de articole de istorie literară -, stilistic nu îi aparține și nici nu a avut „urmași”, precum Nichita Stănescu. Marin Mincu și Andrei Terianu o și spun, că poezia lui Petre Stoica este cu greu încadrabilă în „paradigma poetică” a generației ’60, cum i s-a pus ștampila. De altfel, poetul avea alte lecturi, din literatura germană îndeosebi, fiind influențat de lirica expresionistă. Dar să nu anticipăm.

Petre Stoica reprezintă un caz aparte, de reprezentant de seamă al șaizecismului, dar care nu este un șaizecist veritabil, de promotor al proletcultismului, dar care a fost aspru criticat de proletcultiști. Apelul la ceea ce a publicat în reviste și în primele sale cărți este obligatoriu, pentru a-i dovedi și calitățile, dar și compromisurile.

Deja, la un an de la debutul absolut în presa literară, Petre Stoica se grăbește să publice primul său volum, intitulat simplu, „Poeme”. Un volum primit cu ostilitate, mai ales că, în niciun vers măcar, nu reprezenta viziunile Partidului Muncitoresc din România, cel care clama omul nou, militant, luptător plin de entuziasm, de eroism, cu conștiință comunistă. E și surprinzător cum de-a publicat, în reviste, apoi în carte, în 1957, versuri neangajate politic, așa cum făceau toți ceilalți, de la tineri la Sadoveanu. Cel care dă tonul  este criticul clujean Ion Oarcășu. Astfel, la 7 aprilie 1957, în revista „Tribuna”, în articolul „Simplu debut”, vigilentul Oarcășu (nume ce nu spune nimic astăzi, pe atunci satrap) scrie: „Unde sunt marile probleme ale epocii noastre care dau conținut social-istoric? Petre Stoica le-a ocolit, debutând (…) cu un volum de… amintiri. La vârsta lui și față de cerințele poeziei noi, acest lucru este cel puțin anacronic”.

Urmează Camil Baltazar, la 26 aprilie 1957, să comenteze acest volum de debut, în „Contemporanul”, tot negativ: „în unele din poeziile din volumul de față, de atmosferă, el nu ridică potențialul simțirii sale la un nivel fremătător, această simțire rămânând de o intensitate medie, redusă uneori la simple melopee sau cuplete sentimentale”. Nici Aurora Cornu nu este convinsă. În „Viața Romînească” (pe luna mai, același an), soția lui Marin Preda îl critică: „Poemele au foarte puțin fior personal. Autorul pare să se mulțumească a relua diferite formule poetice cultivate acum câteva decenii și reeditate azi, cu ultime invenții”. Singurul care îl laudă este prietenul său Victor Felea (în „Steaua”, iunie 1957). Volumul „Poeme” al lui Petre Stoica „anunță pe unul din cei mai talentați poeți ai generației tinere care știe să dea poeziei adevărata ei înfățișare de instrument expresiv și convingător al sensibilității omenești”. Cum vom vedea, pentru aceste rânduri, Victor Felea va fi, mai târziu, pus la zid. Florin Mugur e precaut. În cronica sa din „Tînărul scriitor” (nr.8/1957) publică o recenzie anodină. De altfel, în „Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000” (apărută în 2005), Alex Ștefănescu scrie negru pe alb: volumul de versuri de debut este „singura sa carte neconcludentă din punct de vedere estetic”.

Petre Stoica ține cont de acest context nefavorabil al receptării critice și încearcă să scrie poezie „angajată”, așa cum i se cerea. Publică poezia „Poeții pe front, când a venit pacea” (în „Tribuna”, la 19.10.1957) și, în „Steaua” (nr.11/1957), dar și în „Viața Romînească” (nr.11/1957) aceeași poezie patriotardă, „Șesurile țării”. Doar în „Steaua” lui A.E. Baconsky reușește să strecoare poezii așa cum credea de cuviință să (le) scrie. Dar criticii veghează, sunt cu ochii pe tineri. Vine rândul lui Dumitru Micu să-l execute, la 19 ianuarie 1958, în „Contemporanul”, în articolul „Poezia de notație” (culmea, expresia a prins, fiind folosită și de Eugen Simion ori Marin Mincu, peste zeci de ani) scrie despre „experiențele unor poeți, printre care și Petre Stoica”, arătând că „orientarea spre lirica de notație ar echivala cu îndepărtarea acestora de problemele fundamentale ale timpului nostru”. O notiță nesemnată, din „Contemporanul” din 21 februarie 1958, denunță „poeziile de vagă atmosferă ale lui Petre Stoica”.

Intervine, la 14 iunie 1958, și ziarul „Scînteia tineretului”, prin Teșu Milcoveanu. Acesta parcă recită din directivele de partid în articolul său „Împotriva evazionismului în creația unor tineri scriitori”. Acuzație foarte gravă atunci, evazionismul. Lui Petre Stoica îi e analizată două poezii din „Steaua”, „La țărmul mării” și „Apa a săpat lărgindu-și malurile”, recent apărute. Teșu Milcoveanu critică „doza respectabilă de artificialitate, lipsă de idei, o pastișă nereușită la poezia decadentă din trecut”. A doua poezie ar conține „versuri voit prozaice, lipsite de orice urmă de emoție, de problematică socială”, concluzionând că poetul ar fi interesat „într-atât de imagistică încât nu observă zădărnicia poeziei sale de notație strict subiectivă care nu interesează pe nimeni”. În zadar publicase două poezii patriotice. Petre Stoica nu reușește să-i păcălească pe cerberi.

Tot „Scînteia tineretului”, din 3 iulie 1958, dar sub semnătura lui H. Zalis, publică articolul „Alături de sensurile poeziei militante”. Sunt criticați Victor Felea, Doina Sălăjan, Petre Stoica, toți „lipsiți de orientare ideologică fermă”, „rupți de contactul cu viața”. „Absența din câmpul poeziei a problematicii politice echivalează cu dezertarea (…) Fără îndoială, poezii de felul celor discutate mai sus acționează în chip negativ asupra conștiinței cititorilor (…) Literatura noastră actuală, și implicit poezia, slujesc țelurilor poporului muncitor, construcției vieții noi, prin capacitatea lor de a răscoli sufletul maselor și de a modela conștiința în spirit revoluționar (…) Tinerii poeți trebuie să fugă de izolarea egotistă, de evazionismul apolitic și diversionist, de cultul obscurității”. Citatul, cam lung, e elocvent pentru acele vremuri de bejenie și ne scutește de alte comentarii. În „Tribuna” (octombrie 1958), același critic revoluționar Ion Oarcășu, în articolul „Poezia devitalizării”, desființează poeziile apărute în nr.100 al revistei „Steaua”, scrise de A.E. Baconsky, Victor Felea, Petre Stoica, Matei Călinescu, Mircea Ivănescu și Cezar Baltag. „Toți cultivă, scrie Oarcășu, poezia faptului mărunt, caduc intim (…) Subiectivismul acerb nu poate genera decât apolitism și devitalizare – două neajunsuri incompatibile cu o poezie mare, adevărată, realist-socialistă”. Iată o cruntă definiție a poeziei!

Poeții criticați înțeleg că nu e de glumă, mai ales că începuse un nou val de arestări printre scriitori. Se repliază. În „Steaua”, A.E.B. publică reportajul „Moscova – notații fugare”, Felea – poezia „Rusia în octombrie”, iar Petre Stoica traduce poemul „O inscripție de neînlăturat”, de Bertolt Brecht, ce cuprinde versul „Trăiască Lenin!”. Petre Stoica încearcă să intre în grațiile regimului, pozând în reeducat. Publică, la 6 noiembrie 1958, când „Gazeta literară” aniversează 41 de ani de la revoluția sovietică din 1917 poezia „Sărbătoare”, iar în „Steaua” – poezia „Orașele noi”. Tot în zadar. Cititor asiduu de reviste și din Lenin, Oarcășu veghează,  comentând, la 3 ianuarie 1959, în „Tribuna”, grupajul „Poeți tineri de azi despre ziua de mâine” din „Gazeta literară”. Toți cei 6 poeți – Nichita Stănescu, Petre Stoica, Matei Călinescu, Modest Morariu, Grigore Hagiu și Barbu Cioculescu – sunt puși la zid pentru „modernismul uniformizator” și „subiectivismul anarhic”. „Nu observă ei marele pericol – uniformizarea – ce-i pândește pe toți la un loc?”, pledează Oarcășu. Imediat, la 15 ianuarie, în „Gazeta literară”, tinerii poeți încearcă să se dea pe brazda realism-socialismului. Rezultă, culmea, chiar uniformizarea clamată de la Cluj! Ilie Constantin publică poezia „Comunism”. Tot… „Comunism” se intitulează poemul Florenței Albu. Petre Stoica e cu oțelarii, cu poezia „Nichelul”, iar Mircea Ivănescu aduce un „Coral de laudă”. În „Steaua”, P.Stoica publică poeziile „În cartierul muncitoresc” și „O locomotivă”. Pe linia partidului. Ceilalți tineri procedează la fel. Un fapt remarcat de Georgeta Horodincă, în revista „Viața Romînească” (nr.2/1959), care-i laudă pe Darie Novăceanu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Petre Stoica, Nichita Stănescu, Matei Călinescu și Florența Albu pentru că scriu „o poezie născută din interesul lor pentru contemporaneitate, pentru tradițiile revoluționare, pentru împlinirea idealurilor socialiste”. Tristă laudă. Cu toții s-au rușinat de aceste poezii, au căutat să-și ascundă trecutul, nu și l-au asumat, cum o face Ana Blandiana și în prezent.

Petre Stoica plusează. Publică, număr de număr, în „Steaua”, poeziile „Președintele gospodăriei”, „Ieri s-a împărțit noul rod”, „Numele lui Lenin trece prin lumea necuprinsă”, iar în „Gazeta literară” din 6 august 1959 (reluată în al doilea volum) poezia „Pietre kilometrice”. Cităm: „Tu știi: toate înfăptuirile mari,/cele mai puțin însemnate/sunt pietre kilometrice/în care stau săpate/clar și adânc/cifrele distanței ce rămâne de parcurs/până la comunism./Tu știi. De câte ori pe zi/micșorezi/aceastp distanță?” Degeaba. Pentru alte poezii, Petre Stoica e criticat de Marin Bucur în „Luceafărul” pentru „carențe” ideologice (1.11.1959),  „Contemporanul” (notă nesemnată, din 25 martie 1960) îi arată că „în pastelistica sa, efortul de a clarifica mesajul social-politic e încă minor în raport cu necesitățile reale ale poeziei militante”. Petre Stoica e cuminte, publică poezia „Contemporan cu rachetele” (dedicată cosmonauților sovietici), în „Staua”, iar în „Viața Romînească” – poezia „Comunistul” (reluată, la pg. 7, și în volumul „Pietre kilometrice” din 1963. Cum îl vedea pe comunist poetul? „Voi trăi prin noile generații/milenii și milenii la rând./De mii de ori mai mult voi trăi/decât cei de dinaintea mea/în mine (…)”

Volumul din 1963 trece neobservat, deși cuprindea poezii precum „Comunistul”, „Lui Iuri Gagarin”, „Partidului” (de 5 pagini, în care spunea, printre altele: „Am crescut cu înălțarea orașelor noastre moderne”), fiind prezentat, neutru, doar în… „Tribuna” (mai 1963). Dar nici făcând atâtea compromisuri nu scapă de critici. Este rândul lui Paul Georgescu, în „Gazeta literară”, să-i reproșeze „lipsa unor idei, a unor semnificații, cât și prin lipsa însăși a concretului”. Dezorientat, Petre Stoica nu mai publică poezii o vreme, dedicându-se traducerilor din lirica austriacă, finlandeză, greacă (pentru „Secolul 20”, unde se mutase). Abia cu volumul „Melancolii inocente” (1969) se produce o schimbare și începe să se impună criticii, profitând de scurta liberalizare de după 1965. Publică multe volume de versuri, de traduceri, de memorialistică, primește premii. Se retrage la Jimbolia, în 1995, înființând Fundația Culturală Româno-Germană „Petre Stoica”. Moare în singurătate, la 21 martie 2009.

Posteritatea nu îi este favorabilă. Marin Mincu vorbește de „lipsa de originalitate”, dată de „frazarea prozaică a scriiturii ce continuă la nesfârșit insipidă, amorfă și benignă”. Eugen Simion, în „Scriitori români de azi” vorbește de patru vârste ale poeziei lui Petre Stoica, de la cea de… „notație” (ce i se reproșa de critica marxistă) la cea expresionistă. Nicolae Manolescu este… critic: „Poetul e lipsit de țâșnire lirică, transcriindu-și melancoliile în gamă minoră”. În schimb, Alex Ștefănescu e mai îngăduitor, arătând că poetul a refuzat „cu o consecvență intratabilă să adere la retorica triumfalistă proprie regimului comunist”. Da, a evitat asta, dar a fost forțat să adere, după cum s-a văzut mai sus.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

4 + 2 =