E frustrant, atunci când scrii despre cineva, și vrei să publici, să nu ai și fotografia acestuia! Am fost nevoit să… sar peste câte un primar, prefect sau parlamentar de Argeș doar dintr-un singur motiv – lipsa fotografiei. Știind că, în zilele noastre, imaginea joacă un rol covârșitor.
Despre Dumitru Alimănișteanu am discutat de nenumărate ori în casa preotului Ion Ionescu sau a doctorului Virgiliu Ivănescu, ambii din Topoloveni. De altfel, marele istoric al suferinței românești Cicerone Ioanițoiu s-a bazat, când a scris despre unii politicieni argeșeni, pe informațiile celor doi mari intelectuali din Topoloveni.
Cine a fost Alimănișteanu? S-a născut la Bilcești, Valea Mare-Pravăț, în 1896, decedând la București, la 17 iulie 1973. A fost inginer miner, economist, politician, demnitar, parlamentar. Spirit enciclopedic, e considerat a fi unul din precursorii pomiculturii românești. A fost membru al PNL între 1919 și 1943.
Între 1933 și 1937 este deputat de Muscel, din partea, firește, a PNL, în 1936 ajungând subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe. După 1943, nemulțumit de politica dusă de Dinu Brătianu, trece în aripa lui Gheorghe Tătărescu. Motiv pentru care și este cooptat ca ministru al Finanțelor în Guvernul Petru Groza (6 martie 1945-11 aprilie 1945).
A fost un naiv, ori setea de putere l-a pierdut. Curând, i se descoperă trecutul, comuniștii vegheau. A fost arestat, dus la Sighet, închis acolo între 1950-1955, după care a primit domiciliu forțat în pustiul Bărăganului (1955-1959). În 1959 este iarăși rearestat, fiind eliberat în 1964.
Iată ce a făcut Țara pentru asemenea oameni! Poate, într-o bună zi, cineva îi va dedica o monografie lui Alimănișteanu. Din fericire, o stradă din Câmpulung îi poartă numele.
Nota redacției: din volumul în curs de elaborare „Istoria primarilor de Pitești, prefecților și parlamentarilor de Argeș”, de Jean Dumitrașcu.
P.S. Pe un grup, cineva a lăsat câteva comentarii nepotrivite la adresa mea, ca istoric. Prea puțini știu ce am făcut, de… 36 ani încoace, din clasa a 10-a, pentru cultura Piteștiului. Încă din 2003, un istoric de maximă probitate, Spiridon Cristocea, mă cuprindea în volumul „Argeș. Dicționar de istorici” (p. 117)
