Generația ʻ60 – generația socialismului
Cei care doreau să scrie poezie „pe linie de partid” se puteau inspira direct din… Stalin. „O dovadă a dragostei tovarășului Stalin pentru poezie este faptul, puțin cunoscut, că a scris el însuși poezii foarte bune. Aceste poezii au fost tipărite în ziarul <<Iveria>>, în 1895, sub semnătura <<Soselo>>. În una din poezii, el a scris: <<Și află – cine a căzut ca pulbere pe pământ,/ Cine a fost asuprit vreodată,/ Acela mai sus se va înălța decât munții,/ Purtat de speranță luminoasă>> (<<Originalul scris în georgiană>>). Așa scria tânărul de 16 ani, încredințat că vor veni alte vremuri când cei ce nimic n-au fost în lume, totul vor fi” (din volumul „Lui Iosif Vissarionovici STALIN. Academia de Științe a U.R.S.S.”, vol. 1, p. 280, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1951, tiraj: 3000). Un Omagiu obligatoriu pentru activiștii de partid români, pe care, probabil, Aurel Rău a citit-o…
Aurel Rău, ales deputat în Marea Adunare Națională de la 36 de ani (ep. 26)
Fiu de țărani, născut la 9 noiembrie 1930 în Josenii Bârgăului din Bistrița-Năsăud, Aurel Rău va urma liceul la Năsăud, Bistrița și Cluj, după care, în 1949, ajunge student al Facultății de Filologie din Cluj. Începe să scrie versuri din liceu, în 1947, debutând anul următor, la 30 mai, în „Lupta Ardealului”, cu poezia „Fior de viață nouă”. Deși termină facultatea în 1953, licența o va obține abia în 1964, la Cluj, după ce publicase deja șase cărți. Între timp, în anii 1950-1951, urmează Școala de Literatură „M. Eminescu” din București. Din primul an de facultate clujeană, ajunge redactor la „Almanahul literar”, iar când revista își schimbă denumirea în „Steaua”, în 1954, este numit redactor-șef adjunct (al lui A.E. Baconsky). Călătorește în Iugoslavia, Mongolia (va scrie o carte de reportaje), Grecia (altă carte de reportaje), Japonia (carte de reportaje), Franța, Italia, S.U.A., Elveția. Încă de tânăr, devine un clasic în viață, în 1982 apărându-i, la Editura Eminescu, o masivă antologie de autor, „Versuri”, prefațată de Mircea Iorgulescu și având numeroase referințe critice la final (și o interesantă postfață a autorului, „Lămuriri-nelămuriri”). Antologia se deschide cu 13 poezii scrise în anii 1947-1949, necuprinse în volume, ce anunțau pe viitorul mare poet.
Din decembrie 1949, Aurel Rău devine unul dintre poeții oficiali ai „Almanahului literar”, publicând diverse versuri în spiritul epocii. De pildă, în nr. 13 (decembrie 1950), participă cu versuri (de care se va dezice ulterior) la grupajul „Stalin înseamnă pace”, intitulate „Cuvintele Lui”. În 1951 îl regăsim în „Viața Romînească” (martie), în numărul dedicat împlinirii a 80 de ani de la Comuna din Paris. Ulterior, în mai multe reviste și volume, Rău dedică versuri „Comunei”, dar este aproape clar că acestea se referă la „Comuna din Paris”, nu la „comuna de aur” comunistă cântată de alții în acea perioadă (Cezar Baltag). La 18 mai 1951 este citat pentru prima oară într-o altă revistă, „Contemporanul”, în textul „Creația poetică în cinstea Partidului” (de ținut minte: în aceeași revistă se vorbește și de apariția lui „Mitrea Cocor” al lui Sadoveanu la Moscova, într-un tiraj de 500.000 de exemplare!)
Aurel Rău este destul de abil. În niciun volum al său, apărut în plin proletcultism, nu vom întâlni cuvintele „Partid”, „socialism”, „activist”. În schimb, abundă poezii închinate clasei muncitoare: „Drumul minerilor”, „Termocentrala din Doicești”, „Ura, constructori zidari!”, „Sosirea constructorilor”, „Întâia treaptă de la baraj”, „Fumurile fabricii de ciment”, „Blocuri pe litoral”, „Uzine și valuri. Memoriei lui Filimon Sîrbu”, „Luminile sondelor”, „Primul candidat”, „În fața urnei” etc. În poezia „Naufragiul Sfântului” denunță misticismul și pe chiaburii care sprijineau pictarea bisericilor până când o țărancă mai răsărită, Ioana, demască totul: „unsuros/De pe șa picuri da de jos/Și în mâna ei își frânge coasta”.
Dar unii critici bucureșteni sunt cu ochii pe ceea ce se întâmplă la „Almanahul literar” și, ulterior, și mai abitir, la „Steaua”. Așa se trezește Aurel Rău criticat (pentru o poezie tipărită în „Contemporanul”) în ziarul „Scînteia tineretului” din 24 martie 1953, sub semnătura lui S. Damian (criticul ținut la mare cinste, după 1990, de revista „22”), întrucât „nu mai găsește calea justă, poetică, pentru a reda adevărul vieții”. În fapt, îi este atacat, implicit, volumul de debut, „Mesteacănul”, remarcat de revista „Contemporanul” (nr.29/17 iulie 1953). Ce-i drept, în acea perioadă, nimeni nu deținea adevărul absolut în ceea ce privește CUM trebuie să scrie un scriitor tânăr cu convingeri comuniste. Despre CE trebuie să se scrie, lucrurile erau clare, dar fiecare vedea altfel stilul în care puteau fi turnate în litere roșii avânturile lirice. Trebuie remarcat faptul că volumul de debut, „Mesteacănul”, reprezintă un pas înapoi față de creația sa din 1947-1949 (conform antologiei de autor din 1982). Iată ce versificație mecanică avea: „Baterea apei în piuă/ Noaptea și până la ziuă/ Baterea baterii-n bateri/ Combateri, răzbateri”.
Oficiosul P.M.R., „Scînteia”, din 4 aprilie 1954, îi plasează pe Al. Andrițoiu și Aurel Rău în linia marilor descendenți ai poeților ardeleni, de la Coșbuc la Beniuc, dar, totuși, „tinerii poeți trebuie să învețe de la înaintașii lor pe tărâmul poeziei realiste”. Sunt cuvinte de bine, așa era critica marxistă. Te lăuda, dar trebuia și să te îndrume. Aurel Rău se conformează, publicând (în „Steaua”, nr.3/iunie 1954) „Balada camionului” și „Balada chiaburului și a cântecului său”. Să-i combați pe chiaburi, fiu de țărani săraci fiind, parcă e de înțeles, dar să dedici o baladă unui… camion chiar e ceva surprinzător. Revista sa, „Steaua”, luând act de cele apărute în „Scînteia” și de noile „balade”, poate să scrie în august că Aurel Rău și alți tineri poeți sunt, într-adevăr, „călăuziți și sprijiniți de partid”. Mai mult, „Gazeta literară” (9 decembrie 1954) constată că Aurel Rău nu mai poate fi socotit doar o speranță, de încadrat la „tineri scriitori”, ci a devenit un „scriitor tânăr” (accentul pus se subînțelege).
După S. Damian, vine rândul lui Ov. S. Crohmălniceanu să-l demaște pe Rău, în „Viața Romînească” (nr. 7/iulie 1955) pentru poezia „Durerea de altădată”, în studiul „În legătură cu problema originalității literare”: „Despre ce să fie vorba? A cui e durerea? Pe cine-l caută? Ce vrea? se va întreba cititorul buimăcit sub această avalanșă de mistere și aluziune”. Platitudinile cântate sporesc confuzia. Are și Croh dreptatea sa. Rău scrisese: „Și-nalt; un fulger îi trădează-n treacăt/ Crisparea. Oare-atacului el îi va ține piept? Gândești că scârțâie granitul ca un lacăt”…
Universul liric al lui Aurel Rău gravitează în jurul sondorilor, oțelarilor, constructorilor. Titlurile sunt făcute să treacă de cenzură, dar versurile sunt fără pic de imaginație, terne, dar nu comuniste. Iată „Termocentrala din Doicești” cum începe, plat: „Cu vechiul său penaj, cu neagra-i scufă,/ Cu ochii stinși, cu somnul ei posac/ Se cocoțase noaptea ca o buhă/ În uriașul cerului copac”. Poezia putea fi botezată, adecvat, „Noaptea”, fără de nicio termocentrală. Și așa vor fi mai toate poeziile ce vor fi adunate în volumul „Focurile sacre”, din 1956, pe care i-l anunța „Contemporanul” din 16 martie. Nu găsim proletcultism nici în poezia „Ura, constructori zidari!”: „Așa, drept în soare! Ultima cărămidă! Ura! Schelele par o broderie de aur”. Subliniez că Aurel Rău s-a strecurat cu inteligență. Dacă în reviste mai scăpa câte un poem în spiritul vremii, în volume nu a făcut asta, cel mult a apelat la titluri derutante. Partidul îl sprijinea. „Scînteia tineretului” din 21 martie 1956 îl remarcă printre talentații „făuritori de versuri din tânăra generație”. „Flacăra” (1 aprilie) laudă eforturile sale de a căuta „soluții originale la problemele ce se ridică”, posedând „o sănătoasă orientare ideologică”.
Aurel Rău ajunge să-și permită să dea lecții. În „Contemporanul” din 6 aprilie 1956 scrie că „un soi de proletcultism discret practicat cel mai adesea sub lozinca luptei împotriva lui”. Unii fac „apologia simplismului numit cu prudență simplitate și modestie, o apologie a tot ce e cenușiu și cuminte” (și îi vizează pe Florin Mugur, Horia Zilieru, Ștefan Iureș), alții sunt „teribiliști” (e vizat Labiș!). Și Aurel cel Rău continuă: „Proletcultismul este un mod de a scrie, indiferent de ce temă ar abuza. Un tânăr cu idei neinteresante, lipsit de pasiune, lipsit de cunoașterea vieții, va fi tot așa de proletcultist și atunci când scrie despre un muncitor, ca și atunci când obiectul inspirației sale va fi pădurea sau vreo fată oarecare (…) Să ne propunem mereu, după cum spunea Gorki, țeluri tot mai înalte (…) pentru a avea sentimentul că suntem cu adevărat contemporani ai constructorilor lumii noi”. Vocația teoretică o fi contat, probabil, de a fost invitat să participle la primul Congres al scriitorilor din R.P.R. din 1956…
Temutul critic Ion Oarcășu îi face o cronică în „Tribuna” (la 10 martie 1957) la „Focurile sacre”, în care arată că e vorba de „o poezie ce exprimă limpede, dar totodată și sugerează (…) Printre notații fugare despre timp și mărunte întâmplări citadine, Aurel Rău s-a regăsit pe deplin în cele două cicluri (despre Bicaz și lumea petrolului), dându-ne o poezie elaborată cu grijă (…) Chiar numind-o tradiționalistă sau modernistă, o considerăm creație adevărată”. Urmează, în „Tînărul scriitor” (nr.6/1957), recenzia pozitivă a marelui eminescolog Perpessicius la volumul „Focurile sacre”, în care-i salută evoluția față de „Mesteacănul”.
Pe neașteptate, Rău e trimis într-o delegație oficială să viziteze, în iulie 1957, vreme de trei săptămâni, Mongolia. Este tratat regește, ține și o conferință la radioul din Ulan Bator, alături de alți scriitori și ziariști din țări socialiste. La întoarcere, va publica în „Steaua”, în octombrie, „Impresii din Mongolia”, iar peste o lună poeziile „Peisaj din Mongolia”, „Cămilele”, „La Karacorum” și „Spătarul Milescu”. În 1958, autorul termină manuscrisul volumului de călătorie „La marginea deșertului Gobi”. Cartea rezistă și astăzi, e doldora de informații inedite, bine scrise. Ar putea fi folosită și în prezent de Ambasada României la Ulan Bator ca mijloc de propagandă, pentru promovarea turismului, dacă s-ar scoate ultimul capitol, „Mongolia contemporană”. „La marginea deșertului Gobi” nu s-a bucurat de cronici, deși ultimul capitol le-ar fi dat apă la moară (dar, în rest, ce te făceai cu atâtea zeități și obiceiuri străvechi?!). În capitolul final, Rău scrie: „Mongolia contemporană înfăptuiește socialismul. La Surbu-Nor, unde s-ar fi născut Ginghis-han, se află acum o cooperativă de arați, iar la un kilometru de mănăstirea Erden-Dzu o gospodărie de stat îți oferă corturile sale ospitaliere (…) Partidul Popular Revoluționar Mongol va repurta și această victorie, în cadrul acțiunii largi a colectivizării și transformării socialiste (…) În procesul construcției și dezvoltării continue, Republica Populară Mongolă se bucură de sprijinul celorlalte țări socialiste și în modul cel mai pregnant și mai multilateral de sprijinul Uniunii Sovietice”.
Între timp, creația poetică a lui A.R. e judecată pro și contra. Pro de către Teșu Milcoveanu, Oarcășu (ultimul vede influențe din Ion Barbu) și Lucian Raicu, contra de Ov. S. Crohmălniceanu, ultimul aducându-i o acuzație gravă, de evazionism. Dar era prea târziu, Rău se impusese. Ajunge „critic de direcție”, publicând editoriale în revista „Steaua”.
În editorialul din noiembrie 1958, intitulat „Pasiunea cunoașterii”, Rău scrie: „Există uneori tendința, pornindu-se de la cazul unor cărți care s-au născut în izolare, să se minimalizeze importanța contactului neîntrerupt cu biografiile celor mai diferite categorii de oameni, confruntarea cu cele mai felurite sectoare de activitate. E lesne de înțeles – și asta atunci când nu e vorba de producțiile lipsite de viață ale exbiționiștilor formaliști sau ale cavalerilor artei pentru artă – că vehiculatorii unor asemenea opinii ignorează, și nu întotdeauna fără bună știință, rolul experienței anterioare, acumulările de impresii și fapte realizate treptat pe parcursul vieții, <<rezervele>> de care vorbește undeva Maiacovski (…) Trebuie să facem în așa fel ca munca noastră de scriitori sau de redactori să nu ne îndepărteze, ci să ne apropie de viață, să ne transforme nu în oameni contemplativi, ci în participanți direcți la eforturile și prefacerile prezentului, să ne asigure comunicarea directă cu cele mai diferite categorii de oameni ai muncii – în aceasta constând singura garanție majoră a dezvoltării noastre neîntrerupte”.
La 27 februarie 1959, vine consacrarea supremă. Îl comentează, de bine, marele G. Călinescu, în „Contemporanul”, în articolul „Omul nou în poezie”. Scrie G.C.: „Am citit producțiile unui poet clujean, Aurel Rău, care, dacă este încă în plin proces de configurație, e lipsit de bombasticism, de acrimonie manifestată în stihuri împotriva confraților și de emfază. Ideal, dacă nu totdeauna afectiv, Aurel Rău întrevede adeseori bine adevăratul sens al liricii noi. (…) Corect în general, poetului îi lipsesc deocamdată marea fantezie, hohotirea profundă. Poezia sa n-are sânge, suferă de avitaminoză și paloare, de tenuitate muzicală. Poetul n-a mușcat adânc din substanțe vii și crude, n-a dat pe gât o băutură de flăcări. Când nu-și propune a vorbi despre lucruri teribile și impetuoase, ca sondele de țiței și malaxoarele de ciment, când se adaptează sincer la modul discret și palid, atinge câteodată coarde serafice”.
Este lăudat și de Mihai Gafița („Contemporanul”), și de Mihail Petroveanu („Gazeta literară”), alături de alți câțiva din „tânăra generație” crescută „o dată cu edificiul socialist”. Tranșant, Savin Bratu, în „Gazeta literară” (22 octombrie 1959), scrie că: „de la Beniuc la Aurel Rău avem cu ce ne mândri”. Urmează laudele lui Ion Lungu și D. Cesereanu, ambele în „Tribuna”. Dar următorul volum, „Unde apele vorbesc cu pământul”, trece neobservat.
Anul 1964, în care generația ʼ60 deja prinsese contur, e de grație pentru Aurel Rău. Tonul îl dă Eugen Simion, în „Gazeta literară” (6 februarie), când îi recenzează pozitiv „Jocul de-a stelele”. În „Contemporanul”, la cronica sa, Nicolae Manolescu îi laudă „Jocul de-a stelele” – e un „impresionist”, scrie „o poezie de notație, nu atât descriind, ci fixând impresii”. M. Bucur, în „Luceafărul” (nr.5/29 februarie), accentuează: „notația e precisă, mergând la esență și nu rămânând la suprafața lucrurilor”. Victor Felea, în „Steaua” (nr. 2/1964), comentând aceeași carte, arată că poetul își pune creația în slujba umanismului socialist. Fals. Singura poezie ce poate fi transpusă pe ogor cooperatist este „Izvoarele de foc ale tuturor lucrurilor”. Urmează elogiile lui Lucian Gavriliu (din „Orizont”, nr.3) și ale lui Valeriu Râpeanu taman în „Scînteia” (26 mai 1964), salutând „permanenta căutare a poeziei aflate în aspectele comune ale vieții de zi cu zi”. Poetul profită, scoate volumul „Stampe”, chiar dacă reia și poezii mai vechi, unele evazioniste, altele cu sondori. Entuziast, N. Manolescu, la 13 noiembrie, în „Contemporanul”, arată că e un volum „de priveliști culese din călătorii prin țară, Românie pitorească lirică”, subliniind „marea vibrație muzicală”. Și cronicile curg (Paul Georgescu, M. Petroveanu ș.a.).
Anul 1967 e de referință. După ce publică „Pe înaltele reliefuri”, lui Aurel Rău i se pune cununa de lauri, apărând în seria „Cele mai frumoase poezii”. Poate pentru că, tovarăș de încredere, în 1966, la doar 36 de ani, fusese ales deputat în Marea Adunare Națională, pseudo-parlamentul socialist. A fost decorat de Ceaușescu în 20 aprilie 1971 cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”. După 1990 publică destul, fără ecou, dar este invitat la tot felul de festivaluri…
Mircea Tomuș îl laudă (1969). Gheorghe Drăgan îl laudă (1972). Ion Pop îl laudă (1971). Ion Negoițescu îl laudă (1975). Al. Piru îl laudă cu rezerve (1975). Daniel Dimitriu îl laudă (1971). Nicolae Manolescu îl laudă iar (1978). Petru Poantă îl laudă (1978 și 1980), Ioan Buduca îl laudă (1980), Victor Felea îl laudă iar (1980). Mircea Iorgulescu îl laudă (1982). Eugen Simion îl laudă iar (1984). Gh. Grigurcu îl laudă (1986), Ion Simuț îl laudă (1994). Ș.a.m.d. Dar, tutuși, astăzi ce mai spune poezia lui Aurel Rău? „Dicționarul esențial al scriitorilor români” (2000, Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu) îl reține. Marin Mincu (2007, „O panoramă a poeziei românești din secolul al XX-lea”) nu-l menționează. Alex Ștefănescu, în „Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000” (2005) nu-l include nici la rubrica „Panoramic”. În „Istoria critică a literaturii române” (2008) a lui Nicolae Manolescu îl găsim pe la indexul de nume. Răzvan Voncu, în „Poeți români de azi. Vol. 1” (2019), crede că nu trebuie să scrie nimic despre un poet cu numele de Aurel Rău…
