Eram elev de liceu când l-am cunoscut pe Domnul Silvestru Voinescu. Începusem să frecventez Cenaclul literar Liviu Rebreanu şi luasem drept literă de lege sfatul poetului Octav Pârvulescu, acela de a citi cât mai mult, de la Homer încoace, dacă aveam de gând să ajung, într-o bună zi, scriitor. Cum nu aveam buletin de Piteşti (şi nu am nici în prezent, deşi, de 38 de ani, îmi duc viaţa în capitala de judeţ), nu aveam dreptul să împrumut cărţi acasă (aspect pe care nu puteam să-l înţeleg, fiind vorba de o bibliotecă judeţeană), am bătut la uşa directorului, însoţit de o extrem de binevoitoare bibliotecară de la Sală, d-na Rădulescu. Am fost recomandat ca fiind ,,un cititor cu ziua’’, serios şi cuminte.
Domnul Voinescu mă ştia din vedere, devenisem, oarecum, ,,de-al casei’’. M-a întrebat de unde sunt. Mi-a vorbit câteva minute despre Vladimir Streinu, m-a întrebat ce ştiu despre marele critic şi dacă frecventez biblioteca deschisă în Casa memorială Vladimir Streinu de la Teiu. Din păcate, aceasta nu avea cărţile ce mă interesau. Aşa am ajuns să împrumut, de sâmbătă până luni dimineaţa, cărţi de la Biblioteca Judeţeană. Pe fişa personală a Domnului Voinescu. Aşa am ajuns să schimb o vorbă-două cu Domnia Sa. De fapt, eu eram cel care ascultam întotdeauna, impresionat de frumuseţea omului din faţa mea, de distincţia sa, de umorul şi erudiţia de care dădea dovadă. O singură dată, în acei ani (1988), l-am văzut emoţionat, atunci când a primit Premiul revistei Argeş pentru monografia dedicată municipiului Piteşti, alături de d-nii Petre Popa şi Paul Dicu.
Avându-l ca model pe Domnul Voinescu, visam să mă fac bibliotecar, deşi ajunsesem student la Drept. Am şi dat un examen, în toamna lui 1992, la Casa Corpului Didactic, pentru un post la Şcoala Topoloveni. Am picat cu brio, pe motiv că eu eram director de casă de cultură, iar directoarea şcolii a preferat o doamnă intrată în şomaj, cu copil… Ca să nu fac contestaţie, şefa bibliotecilor şcolare, d-na Cernea, Dumnezeu să o ierte, m-a luat de mână şi m-a dus la Domnul Voinescu, pentru a-mi pune o vorbă bună. Nu aveam nevoie, mă ştia, dar, pe moment, am sperat că poate avea un post liber… Nu avea, dar să am răbdare. Nu mai aveam, casele de cultură erau pe autofinanţare totală, abia la câteva luni făceam venituri cât să acoper salariul meu şi cheltuielile de întreţinere (măturam singur, nu mai aveam nici om de serviciu, rămăsasem doar cu proiecţionistul, eram D.J., dădeam hore şi baluri).
Povestea cu concursul trezise în mine spiritul de dreptate şi luptătorul. În curând, de la Domnul Voinescu am aflat că mi-a apărut un articol în ziarul Argeşul liber! Ce-i drept, dusesem nişte articole spre publicare, urmărisem şi eu ziarul, dar nu mă uitasem pe prima pagină! Mi-a urat succes şi m-a felicitat pentru că luasem atitudine într-o chestiune culturală.
După un timp, am iniţiat o campanie, ,,În căutarea valorilor argeşene’’. Primul intervievat? Fireşte, Domnul Voinescu, doar îl cunoşteam cel mai bine. Mă documentasem, îi citisem între timp toate cărţile de până la acea dată şi fusesem impresionat de atenţia exclusivă acordată fenomenului cultural argeşean. De fapt, era o enciclopedie ambulantă şi un om de cultură total. Mi-am permis să-l întreb cine să urmeze. Tomiţă Biolan, că Miron Cordun e în concediu. – De unde să îl iau? – Treci mâine pe la mine! Apoi au urmat şi alţii, Aurel Sibiceanu, Mircea Bârsilă, Nicolae Oprea, Marin Ioniţă, Virgil Diaconu… Din păcate, campania a fost întreruptă brusc de conducerea de atunci a ziarului, că, deh, erau anchete mai importante de făcut (începuseră privatizările).
În vara anului 1993, i-am fost aproape Domnului Voinescu atunci când s-a pus problema evacuării Palatului Culturii şi a Bibliotecii Judeţene. Îmi amintesc cu câtă obidă îmi vorbea Domnul Voinescu despre acea tărăşenie, ce acuzaţii aducea unui anume prefect! Din păcate, i-am fost alături mai mult cu sufletul, pentru că ziarul avea o atitudine favorabilă instalării Curţii de Apel în clădirea ce aparţinuse, până în 1955, Tribunalului Argeş! Am semnat şi eu Protestul ce a fost înaintat Consiliului Local, am petrecut multe ore alături de greviştii foamei de la Palatul Culturii, dar în zadar. Un alt coleg se ocupa de ,,caz’’. Nu m-am mirat când, mai târziu, acel coleg a ajuns să-i facă ziar tocmai prefectului implicat în primul joc ,,de întrajutorare’’ de la Piteşti! Din fericire, Domnul Voinescu a ştiut să-şi vândă scump pielea! Dacă directorul Palatului Culturii a fost aruncat practic în stradă (i s-a dat, până la urmă, un sediu la Casa Cărţii), Domnul Voinescu a obţinut aprobarea pentru construirea unui mândru sediu pentru Biblioteca Judeţeană! Cu diplomaţie, a bătut cu pumnul în masă! Patetic, a pledat cauza atâtor zeci de mii de cititori. Şi a învins. Din fericire, între timp, venise un nou prefect, care i-a acordat tot sprijinul. Nu peste mult timp, avea să se bată primul ţăruş la actualul sediu. Printre puţinele lucruri cu care mă mândresc e şi acesta: remarcându-mă în mulţime, printre ziarişti, Domnul Voinescu m-a chemat alături: ţine şi tu cu mine de ţăruş!
Cu trecerea anilor, am ajuns tot mai rar la sala de lectură ori de împrumut a bibliotecii (doar la lansări, evenimente), viaţa de ziarist stabilindu-mi alte priorităţi. În schimb, mă împrietenisem cu băieţii Domnului Voinescu, îndeosebi cu Spirică. Şi dacă Spirică a petrecut multe zile şi nopţi în casa mea, îi întorceam, la rându-mi, vizitele. Aşa am pătruns în casa Domnului Voinescu, de zeci şi de sute de ori. Dacă ora era potrivită, îmi arăta biblioteca imensă, cu autografe celebre, sau grădina sau grajdul în care trebăluia în zori şi în week-end, dar, de regulă, ajungeam noaptea, pe furiş, ca să nu-l trezim. Îi vedeam cartea la care citea şi urcam uşor la etaj. Îl revedeam de multe ori dimineaţa, când îşi ducea soţia la o farmacie din Leordeni şi îmi făcea semn să îl aştept, ca să mergem împreună la Piteşti. Pentru că, trebuie subliniat, Domnul Voinescu nu a părăsit niciodată satul natal, Călineşti, care l-a făcut Cetăţean de onoare şi unde, postum, biblioteca îi poartă numele, deşi a avut atâtea prilejuri s-o facă, preferând să trăiască în casa pe care şi-a construit-o cu propriile mâini şi să fie o viaţă întreagă navetist la Piteşti. Îl mai vedeam, iarăşi, în fiecare duminică, eu ducându-mă la ziar, cum merge la biserica din apropiere şi pe care a ajutat-o enorm, cum aveam să aflu abia la înmormântarea sa (a decedat la 13 septembrie 2005, născut la 2 ianuarie, cum sunt şi eu în acte, dar 1935, nu 1968).
Aş avea multe de spus despre Domnul Voinescu, director al Bibliotecii Judeţene vreme de 40 de ani (1964-2004)! Despre cum l-am convins să-l debutez, în revista Argeş, ca poet, punându-mi la dispoziţie un registru întreg (mă ştie lumea ca om serios!, îmi zicea). Şi cred că acele versuri se pot constitui într-un volum. Eventual, unul ce va cuprinde şi epigramele scrise, şi piesa de teatru. Despre cum s-a oferit să-mi cumpere nişte cărţi, văzându-mă cu pantofii rupţi în picioare! Despre cum s-a jucat, de câteva ori, cu fetiţa mea, mărturisindu-mi că abia aşteaptă să fie bunic. Despre cum am ezitat să-i ofer Premiul revistei Argeş pentru volumul al III-lea din O viaţă printre cărţi, ca să nu se interpreteze, fiindcă îmi dedicase un capitol despre cartea mea cu autobiografia lui Eminescu. Despre supărările sale din ultima vreme, la care m-a făcut părtaş (nu a vorbit, însă, niciodată despre câte a făcut pentru cultura Piteştiului, vreme de peste 40 de ani!). Despre regretul meu tardiv de a tot amâna de a-l vizita acasă, deşi ştiam că este bolnav, dar speram că va trece cu bine şi peste ultima încercare. Despre telefonul dat de Spirică într-o seară. Despre sfaturile de taină date! Despre îndemnul de a-i duce mai departe munca! Toate cele 14 cărţi pe care le-a publicat sunt exclusiv despre cultura argeşeană! Ei, aici, datoria rămâne deschisă! Nu doar pentru mine, ci pentru toţi cei care l-au iubit! Biblioteca Judeţeană i-a dedicat un volum omagial şi, periodic, evocări şi expoziţii de carte…
