DIN CULISELE CULTURII (34). POVESTEA TABEREI DE SCULPTURĂ

Cultura

Dacă, oficial, tabăra internaţională de sculptură de la Piteşti a început la 1 iulie 2001, în schimb, pentru directorul de atunci al Centrului Cultural Piteşti, dl. Liviu Martin, aceasta a început încă din luna martie, după aprobarea bugetului. Spirit extrem de organizat (cum puţini directori de instituţii sunt), dl. Martin a pus la punct un regulament de organizare beton, a numit, de la început, un consilier artistic (pe sculptorul Vasile Rizeanu, Dumnezeu să-l odihnească în pace!, pe atunci director al Şcolii Populare de Arte) şi a invitat, pentru vernisaj (pentru validarea artistică a viitorelor opere), pe unul dintre cei mai importanţi critici de artă plastică din România, dl. Pavel Şuşară. A făcut apoi demersuri pentru obţinerea, de la Garnizoana Piteşti, a unui cort militar, unde sculptorii îşi depozitau uneltele şi flexurile, a făcut licitaţie pentru marmură, pentru hotelul în care urmau să fie cazaţi cei 6 sculptori români şi străini, a căutat sponsori pentru apă minerală, răcoritoare şi fructe, umbrele, macara, camioane, drapele ale ţărilor cu participanţi, planificând şi excursii la Mânăstirea Argeşului, la Castelul Bran, Castelul Peleş etc. Plus comandamentul permanent din Ştrand, format din d-nii Udeanu, Stelică, Viorel şi Marius. Practic, o adevărată maşinărie. Nu pot vorbi de primele ediţii (la cele din 2001 şi 2002 am fost prin tabără ca ziarist, m-am regăsit în mapa de presă, apoi un an şi jumătate am stat în spital…).

Toate aceste mici-mari amănunte le-am preluat şi eu, când am ajuns director. În 2005, am mers pe mâna aceloraşi specialişti, d-nii Vasile Rizeanu şi Pavel Şuşară, după care am schimbat consilierul (sculptorul Radu Adrian) şi criticul de artă plastică (d-na Mariana Şenilă-Vasiliu, dl. Gheorghe Achiţei). Ținându-se cont de unele comentarii din presa locală (că unele lucrări sunt… pietroaie, dar se ilustra cu bucăţile de marmură din Centru!), s-a ajuns ca simpozioanele să aibă o temă. Iar prima temă a fost: ,,Apa, izvorul vieţii’’, pentru fântânile ce s-au realizat ulterior.

Între timp, despre tabăra de la Piteşti se dusese vestea pe tot globul, sculptorii străini făcându-se, în orele lor libere din taberele de pe glob, ambasadori ai Piteştiului! Despre praful înghițit si alte aspecte am mai scris in articolul “Cand arta se face cu flexul”, dar despre tabăra sunt multe de spus.

Am fost cu ei şi în excursie, la Biserica Sf. Nicolae Domnesc şi Mănăstirea Argeşului (aici, Dominika Griesgraber a fost uimită să descopere multe motive orientale la o mânăstire ortodoxă, dar i-am explicat, pe urmele unor folclorişti şi istorici români, că legendarul Meşter Manole ar fi fost de undeva din Balcani; le-am arătat şi locul unde a fost zidită Ana lui Manole, iarăşi un obicei precreştin, probabil adus de maghiari din Caucaz). În fine… Am ajuns la Cumpăna, dar sculptorii ,,mei’’ nu au vrut să servească masa la restaurant! Observaseră pe coada lacului nişte pescari şi, uite aşa, am ajuns să cumpăr… peşte de la aceştia şi să facem un grătar pe malul lacului şi să punem la răcit, direct în apă, printre pietre, sticlele de răcoritoare sau cutiile de bere! Atmosfera a fost una deosebită, abia am mai prins ultima cursă a vaporaşului care ne ducea la barajul Vidraru!

În 2006, alţi sculptori, altă temă aleasă, ,,Laleaua-simbolul Piteştiului’’. Printre cei selectaţi de către dl. Radu Adrian, pe baza c.v.-ului şi a schiţelor trimise, s-a numărat şi un sculptor turc, profesor universitar la Ankara. Neştiind bine limba engleză, Dergun Ervis a venit fără flex, crezând că Simpozionul internaţional de sculptură ,,Gh. Iliescu-Călineşti’’ de la Piteşti e un… simpozion, adică se va discuta despre sculptură, iar alţi cioplitori vor lucra după schiţele sale! L-am lămurit cu toţii cum stau lucrurile şi s-a apucat de lucru. Greu, fiind ajutat până la urmă, fiindcă nu era gata la vernisaj!

În 2006, cu prilejul taberei, am realizat şi un film despre primele cinci ediţii. Scenariul mi-a aparţinut, restul –regie, producţie- i-a aparţinut d-lui Epaminonda Temistocle. Mărturii cu flexul în mână al sculptorilor participanţi, punctul central, emoţionant, fiind interviul cu maestrul Gheorghe Iliescu-Călineşti. La premiera filmului a participat şi familia maestrului Iliescu-Călineşti. Abia atunci am aflat că o verişoară de-a mea este căsătorită cu un nepot al maestrului. Aşa am ajuns acasă, la Călineşti, unde am fost şocat să văd ce sculptor uriaş a fost tatăl maestrului. O parte dintre sculpturile în lemn ale lui Nicolae Iliescu se găsesc acasă ori, troiţa, peste drum de casă. Ca să vedeţi că, uneori, talentul se moşteneşte. Păcat că fiul s-a dus prea devreme, iar opera sa monumentală, Columna Iubirii, de 30 m, nu a mai putut fi realizată întru înnobilarea Piteştiului.

Să nu se creadă că în timpul taberei era numai voie bună. Au existat şi destule asperităţi între sculptorii români, dispute artistice aprinse, ca şi obişnuitele bârfe în spate. De pildă, între doi sculptori a trebuit să fac de multe ori pe ,,judecătorul de pace’’, într-atât de aprige erau ,,simpatiile’’. Altfel, ambii, sculptori de talent, cu personalităţi accentuate, dar situaţi pe concepţii estetice total diferite. Unul dintre ei, pentru a lucra în linişte şi pace, îşi făcuse program de noapte. În plus, acesta, şi-a adus, într-un week-end, şi băiatul, spre a-l iniţia în tainele sculpturii, deşi îi rugasem pe toţi să nu lucreze în sfânta zi de duminică.

Tot la ediţia din 2006, mai toată lumea, judecând după aspectul fizic, îi confunda pe Dervin Ergus cu George Dumitru din Ploieşti. Sculptorul turc semăna a român, iar ploieşteanul a turc. Multe glume s-au mai făcut pe această temă! De pildă, îl sunam pe dl. Doru Iliescu (fiindcă A.D.P. ne ajuta din plin) atunci când aveam nevoie de macara (blocurile de marmură, de două tone, trebuiau ridicate, rotite, funcţie de cum lucrau sculptorii şi, ca un făcut, mulţi se trezeau peste noapte că au nevoie urgentă de macara! Cel mai cuminte a fost cehul Emil Adamec. A nimerit el la Şcoala Nr. 11 din Craiovei (fiindcă sediul Centrului Cultural este pe Calea Craiovei nr. 2, dar şi cu intrări din b-dul Republicii şi, cea uzuală, din str. Unirii!), dar a lucrat într-un ritm infernal. Într-o săptămână a finalizat lucrarea şi a plecat (tocmai venise de la o tabără din Barcelona, pleca la alta în Slovenia!), nu înainte de a improviza o festivitate de premiere, cu ceilalţi sculptori participanţi.

În 2007, în vederea realizării Rotondei personalităţilor piteştene (ca locaţie am propus Grădina Publică, în jurul statuii lui Ion C. Brătianu, faţă de Expo-Parc, aşa cum sugera, încă din 1980, dl. Petre Popa, pe atunci şeful culturii argeşene), s-a renunţat la arta abstractă, iar tema Simpozionului internaţional de sculptură ,,Gheorghe Iliescu-Călineşti’’ a constat în realizarea de busturi. Mai întâi, am stabilit o listă de personalităţi născute în Piteşti sau legate trainic de oraş (cum ar fi: Ionel Brătianu, Armand Călinescu, Gheorghe Ionescu-Gion, Marin Teodorescu-Zavaidoc, Alexandru Davila, Alexandru Kiriţescu, Costin Petrescu, Tudor Teodorescu-Branişte, Dimitrie Dima, Rudolf Schweitzer-Cumpăna, Ion Pillat, Nicolae Brânzeu, Constantin Zărnescu, Tatiana Bobancu, Grigore Coandă, Daniel Turcea etc.). Ţinând cont de bugetul estimat, am stabilit, în regulamentul iniţial, realizarea a cinci busturi în acel an (şi anume: Armand Călinescu, Ionescu-Gion, Pillat, Zavaidoc, Davila), urmând ca, în anii următori, să fie realizate altele. Pe de altă parte, am modificat şi regulamentul de organizare, împreună cu sculptorul şi consilierul artistic Radu Adrian, în sensul că sculptorii vor lucra în atelierele proprii. Practic, era imposibil să asigurăm condiţii de lucru în Parcul Ştrand pentru realizarea busturilor în gips. De la ediţiile anterioare sesizasem că fiecare artist are propriul ritm interior de lucru, de concepţie artistică.

Mai greu însă a fost să găsim sculptori care să realizeze busturi (postasem regulamentul pe site-ul Centrului Cultural, dar nu mai primeam avalanşa de propuneri de pe mapamond; toţi doreau orice, mai puţin busturi). Vorba d-lui Liviu Martin, fost director al Centrului Cultural Piteşti: un sculptor e adevărat dacă realizează mai întâi un… cal şi abia apoi poate sculpta idei! Până la urmă, caracterul internaţional al taberei a fost asigurat de prezenţa lui Valentin Vârtosu, din Republica Moldova.

Fără să ne dăm seama, greul a căzut pe mine, pe contabilă, d-na Ştefania, şi pe consilierul artistic. A trebuit să pun la dispoziţie cât mai multe fotografii faţă şi profil, date biografice etc., să ţin permanent legătura cu fiecare.

La 26 octombrie 2007 a căzut ca un fulger vestea dispariţiei premature a lui Nicolae Dobrin. Cum tabăra era în toi, iar costurile erau sub devizul estimativ, l-am întrebat pe dl. primar dacă nu am putea realiza încă un bust, cel al lui Dobrin. Cum să nu?! Dar cine să-l realizeze? O zi în telefoane. Până la urmă, dl. Radu Adrian îmi dă vestea cea mare: am găsit, îl face Cristian Pentelescu! Sculptorul a fost prezent şi la înmormântare, la Stadion. Bine-bine, sunt atâtea imagini cu Dobrin, dar după care lucrez, mă întreba, legitim, acesta. O întrebăm pe doamna Gica Dobrin, dar nu acum, mai stăm puţin, să se liniştească.

Şi, într-adevăr, într-o săptămână, d-na Dobrin mi-a adus o fotografie, cea folosită, de fapt, la înmormântare. „Eu aşa îl am în minte”, mi-a spus! Cum s-a realizat bustul, am povestit deja la începutul acestui serial…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

64 − 57 =