DIN CULISELE CULTURII (39). NOICA DOREA SĂ SE STABILEASCĂ LA PITEȘTI LA IEȘIREA DIN PUȘCĂRIE

Cultura

Eram în liceu când poetul Aurel Sibiceanu mi-a sugerat să citesc neapărat „Jurnalul de la Păltiniș”, pentru a-l descoperi pe Constantin Noica. L-am ascultat, descoperirea lui Noica schimbându-mi viața. La 18-19 ani, mi-am dorit enorm să ajung la Păltiniș, pentru a-l cunoaște personal pe marele filosof (jurnalul meu de atunci stă mărturie), dar nu m-a lăsat să plec de acasă, temătoare, mama!

Dar nu amintirile mele contează, aici și acum, ci legăturile filosofului cu Argeșul. Pentru Noica (născut la Grosu/Vităneşti, Teleorman, la 25 iulie 1909, şi decedat la Păltiniş, Sibiu, la 4 decembrie 1997), Argeşul – în speţă, Câmpulung şi Piteşti – reprezintă o tristă pagină din biografia sa, când omul s-a aflat sub teroarea istoriei. Putea să plece în Franţa, dar a preferat să rămână, asumându-şi nobila sarcină de a ,,ține trează conştiința naţională’’.

Exilat la Câmpulung în 1949, cu domiciliu obligatoriu, Noica îşi continuă cu tenacitate opera, chiar şi în acele grele condiţii existenţiale, scriind şi adâncindu-se în problematica lui ,,întru’’. Mai multe titluri, fundamentale, datează din acea perioadă – definitivarea studiului „Lysis (sau despre întelesul grec al filosofiei)”, „Cercul metafizic”, „Fire și Ființă”, „Introducere la o filosofie sistematică”, „Devenirea întru ființă”, „Anti-Goethe”, „Povestiri din Hegel”, „Pentru o teorie a câmpurilor în logică”. Practic, la Câmpulung, Noica își găsește drumul propriu pe cărările filosofiei. Din acea perioadă (anii 1951-1953),  datează și cele 15 caiete cuprinzând studii socio-economice despre țărănime și burghezie, scrise spre folosul prietenului său muscelean, economistul Gheorghe Staicu, în casa căruia fusese găzduit.

„Jurnalul de idei”, publicat în 1990, începe cu însemnări din 1958, de la Câmpulung. Tot din capitala fostului județ Muscel, Noica îi scrie lui Emil Cioran, în urma articolului publicat de marele său prieten la Paris, scrisoare („Răspuns al unui prieten îndepărtat”) ce va atârna greu la procesul de mai târziu. Într-o altă scrisoare, adresată unui amic bucureștean, din 28 mai 1957, mărturisea că nu ține decât să fie lăsat în pace, până la aerisirea marxismului românesc. Regimul comunist se considera, deja, ,,aerisit’’, dorind să-l atragă de partea sa. Un exemplu grăitor: prin iulie 1957, filosoful face o vizită clandestină la București, la Editura Științifică, în urma ofertei logicianului Florea Țuțugan de a i se reedita traducerea din 1935, din Descartes, „Regulae ad directionem ingenii”. H. Wald insistă să accepte propunerea, acest prim pas urmând a-i da posibilitatea academicianului Athanase Joja să obțină ridicarea domiciliului forțat. Noica a răspuns de la Câmpulung: ,,De ce crezi că a trăi viața înseamnă neapărat a fi într-un local public, cum e Bucureștiul d-tale? Acțiune și viață am găsit mult mai mult în singurătate întotdeauna. Și mai e ceva: nici vorbă să mă consider victimă. De aceea va trebui – de vreme ce ești atât de bun încât să-mi dai o mână de ajutor (se adresa lui Alexandru Singer, cel care intermediase întâlnirea – n.n.) – să privești cazul meu ca o problemă a altora, mai mult decât a mea’’. A mulțumit pentru ofertă, dar a pus condiția ca, dacă i se republică traducerea, să scrie și o prefață în care să dialogheze, liber, în stilul său,  cu… marxiștii pe marginea interpretării lui Descartes! Așa că proiectul cade.

În 1957, Noica face o eroare și încredințează ESPLA, bazându-se pe relația sa cu Mihai Șora, bine situat în nomenclatura culturală a vremii, manuscrisul cărții sale „Povestiri din Hegel”, în speranța că va fi publicată. Șora solicită un referat de specialitate lui Zigu Ornea (Orenstein), dar acesta, considerând lucrarea ca fiind idealistă, îl denunță pe Noica la Securitate ca fiind fost „legionar”. Așa se pune în mișcare mașinăria infernală fatală de urmărire a filosofului trăitor la Câmpulung de aproape 9 ani.

La 11 decembrie 1958, Securitatea din Pitești emite o ordonanță de pornire a procesului penal, semnată de lt. major Constantin Micutelu, anchetator penal de Securitate. Motive? Destule: ,,Având în vedere materialele de urmărire penală, din care rezultă că Noica Constantin, întreținând legături cu legionarii Cioran Emil, Eliade Mircea si alții, a primit de la aceștia material cu caracter ostil la adresa regimului democrat-popular din R.P.R., materiale cărora le-a făcut o intensă propagandă în rândul prietenilor și cunoscuților săi din Câmpulung și București, cu ocazia unor întâlniri organizate în secret la locuința acestuia. Sus-numitul a scris lucrări cu conținut dușmănos la adresa regimului, pe care le-a dat spre citire prietenilor… și pe care apoi, pe căi ilegale, le-a trimis spre publicare legionarilor fugiți în Franța. A organizat cu prietenii săi ședințe în cadrul cărora au purtat discuții dușmănoase și s-au pregătit în vederea răsturnării prin violență a regimului democrat-popular din R.P.R.’’.

Așa a început calvarul. Arestat în noaptea de 12 decembrie 1958, a fost dus, încătușat, de la Câmpulung la sediul Securității Pitesti. Interogatoriile, nemiloase, durau și câte o jumătate de zi. ,,Auzeam urletele lui Noica în timp ce era bătut’’, a mărturisit, peste ani, o cunoștință bună, Simina Mezincescu, aflată și ea într-o celulă de la Pitești. Abia în vara lui 1959, după 8 luni de teroare la Pitești, Noica este mutat la București, în seama căpitanului anchetator Mircea Onea. După un proces fără nicio șansă (celebrul lot „Noica-Pillat”), e condamnat la 25 de ani de închisoare. La 8 august 1964 e pus, nesperat, în libertate.

Întrebat ce are de gând să facă după eliberare, răspunde patetic: ,,Nu mai am nici patrie! Sunt desprins de toate!’’ Totuși, în declarația de punere în libertate menționează că intenționează să se stabilească la Pitești! Ciudat! Oare de ce? Nu se… desprinsese încă de suferințele îndurate aici?! E de regretat, totuși, că nu a putut veni la Pitești, întrucât mai avea de suferit, fiind determinat să publice în „Glasul patriei”, înainte de a fi angajat de Joja la Centrul de logică al Academiei, în 1965.

…Peste numai câțiva ani însă, Noica ajunge indirect la Pitești, grație redactorului-șef adjunct al revistei „Argeș”, regretatul Ion Popovici, care reușește să-i ia un interviu (publicat în numărul revistei pe luna martie a anului 1968, la pag. 14). Este unul dintre – vai! – prea puținele interviuri acordate de către Constantin Noica, interviu ce merită să reintre în circuitul cultural actual, mai ales că nu este menționat în „Bibliografia” (ce-i drept, selectivă) întocmită de către Mircea Handoca, după cum lipsește, din aceasta, și consemnarea colaborării la revista „Argeș”, din 1969, cu textul „Marginalii la un vers eminescian” (nr. 11, noiembrie 1969), reluat și-n nr. 6, iunie 1986. Dar, deocamdată, atât… despre relațiile filosofului cu Argeșul. Ar fi multe de spus, de corespondența cu Marin Găiseanu, de vizita lui Aurel Sibiceanu și Constantin-Tită Cârstea la Păltiniș…

(Fotografia casei în care a locuit Noica la Câmpulung mai mulți ani, Vila Luca, îmi aparține și e din anul 2005. Nu am bănuit atunci că această vilă va fi demolată curând. Așa am apărut menționat, ca… fotograf, în multe cărți dedicate lui Noica!)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

13 − 8 =