Generația ʻ60 – generația socialismului
Generația ʻ60 a început prin poezii dedicate lui Lenin și a sfârșit prin pornografie, o dată cu apariția întârziată a lui Emil Brumaru. Evoluție? Involuție? Acesta nu a cântat partidul, nu a avut probleme cu cenzura, dar a cântat, deșănțat, sexualitatea. Textul de mai jos nu ar trebui citit de minori, din cauza citatelor din Brumaru. Ne-am permis să reproducem asemenea „versuri” având în față „Dicționarul explicativ ilustrat al limbii române”, coordonat de Eugenia Dima, cu o prefață de prof.univ.dr. Vasile Arvinte, apărut la editurile ARC&GUNIVAS în 2007, dicționar realizat pentru elevi de cercetători științifici principali la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române. Acest dicționar cuprinde toate cuvintele nepublicabile, de regulă, folosite de Brumaru.
Emil Brumaru, campion absolut la pornografie și zero poezie (ep.29)
Născut la 1 ianuarie 1939 (25 decembrie 1938) la Bahmutea, județul Tighina, Basarabia, Emil Brumaru, împreună cu părinții, se refugiază, în 1943-1944, la Curtea de Argeș, la o soră a mamei căsătorită în orașul Basarabilor. În 1945 îl regăsim la Merișani, Argeș, unde tatăl său, funcționar C.F.R., fusese mutat cu serviciul, după care familia se stabilizează în județul Iași și, până laa urmă, chiar în Iași. Aici va începe, la 14 ani, Emil Brumaru să scrie versuri, citind pe rupte. În 1956 este făcut membru al U.T.M. (în 1966, membru P.C.R.). În 1963 termină Medicina și este numit medic la Dolhasca, unde va rămâne până în 1975, an în care demisionează, consacrându-se scrisului. Până în 1982 nu are niciun serviciu, fiind angajat, la intervenția Uniunii Scriitorilor, până la urmă, pe postul de corector la revista „Convorbiri literare” din Iași.
Debutul absolut se înregistrează la 17 decembrie 1966, în revista „Luceafărul”, dar adevăratul debut, care atrage atenția, este cel din 7 octombrie 1967, în revista „Cronica” (nr.40, la pagina „Cronica literelor”), unde îi apare un grupaj de versuri – „Bagatelă”, „Cîntec de adolescent”, „Rugăciune” și „Univers”. „Cîntec de adolescent” și „Rugăciune” sunt de regăsit și în sumarul cărții „Fluturii din pandișpan”, gata în 1967, pe care Adi Cusin o prezentase Editurii Tineretului. Volumul derutează, este respins. Poate și pentru că acesta cuprindea versuri precum „torceau femei de angora în pat”, „motanii se frecau de damigene/și ne era la toți atît de lene”, „crud pîrț de înger chiflicind cristale”, „trăiam în bulion, trăiam în fructe,/în dulci latrine cu hîrtii murdare”, „dovlecilor la care te închini” ș.a.m.d.
Emil Brumaru își face mulți prieteni printre scriitori, manuscrisul său circulă de la unul la altul. Dintre aceștia, Florin Mugur vrea să-l aducă redactor la revista de cultură ARGEȘ. Mai mult, în martie 1970, Florin Mugur va scrie în articolul „Emil și detectivul” următoarele: „Transcriu aceste rînduri în ziua de 19 februarie 1970 și volumul de debut al lui Emil Brumaru continuă să zacă (manuscris? Șpalt tipografic?) sub cine știe ce masă strîmbă și murdară de plumb. Ce să spun? Că mi-e rușine de colegii mei editori care au făcut să întîrzie timp de trei ani prima carte a lui Emil Brumaru? Că această întîrziere a fost – și este încă! – un lucru rău și nedrept?”
Așa se face că Emil Brumaru, sprijinit de Florin Mugur, debutează editorial, în suplimentul revistei ARGEȘ, BIBLIOTECA ARGEȘ, nr. 6, din aprilie 1970, cu grupajul intitulat „Cîntece naive”. La acea vreme, acest supliment era socotit o cărticică (și Nichita Stănescu publicase „Cinci degete” etc). Florin Mugur convinge Editura Albatros să-l publice pe Brumaru, dar nu cu titlul de „Fluturii din pandișpan”, ci cu cel anodin de „Versuri”. Decât deloc. Tot în acel an, 1970, cu sprijinul lui Dumitru Țepeneag, lui Brumaru (apropiat oniricilor) îi apare un nou volum de versuri, „Detectivul Arthur”. Această carte este total diferită de prima, prin construcție, stil, subiecte abordate. Iată un fragment din „Testamentul detectivului Arthur”: „1. Trebuie să stai mult timp singur ca să poți auzi lumina. Trebuie să-ți lași nările în strujeni ca să simți cum miros îngerii după-masă. Trebuie să bați cuie în zid, și zidul trebuie să fie roșu ca zahărul din copilărie, ca să auzi cum cade o unghie de crin. Trebuie să-ți aurești manșetele cămășii cu fîntîni ca să atingi inocența. Și mai trebuie, vai, mai trebuie să salvezi un brusture de la albastru!” Vreo metaforă, ceva? Nici proză în versuri nu e…
Dar anul 1970 este Anul Emil Brumaru. Criticii literari ai vremii – Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Gheorghe Grigurcu, Alex Ștefănescu etc – îl întâmpină cu elogii, ca pe o mare revelație a poeziei. Vom vedea mai jos ce și cum, dar vrem să nu trecem peste un aspect esențial al creației lui Brumaru. Vom spune, acum, doar că la… patru ani de la debut intra în prima istorie literară, cea a lui Eugen Simion („Scriitori români de azi”, vol. I, 1974), iar în 1975 în alte două istorii literare – „O istorie polemică și antologică a literaturii române de la origini până în prezent”, de Eugen Barbu, și „Poezia românească contemporană. 1950-1975”, de Al. Piru. O veritabilă performanță să intri în istorie la doar câțiva ani de la debut.
În anul 1979 simte că nu mai poate scrie, că i-a secat inspirația. Dar, în vară, profitând că părinții sunt la Curtea de Argeș la niște rude, în două săptămâni, ca-n transă, scrie volumul „Infernala comedie”, conștient fiind că nu va putea vedea lumina tiparului din cauza cuvintelor tabu folosite în exces. Până la urmă, va publica această carte în anul 2005, la Editura Brumar. Pe copertă stă scris: „Această carte conține texte și ilustrații erotice explicite, fiind interzisă minorilor”. Nu știm cine i-a cumpărat cartea, probabil și elevi, cert este că aceasta s-a epuizat din librării.
„Infernala comedie” este reluată în seria de opere de autor de la Editura „Polirom”, în volumul al doilea, „Submarinul erotic”, apărut în anul 2009. Inutil de precizat, și acest volum (fără vreo precizare ca la prima ediție) se vinde ca pâinea caldă. Faptul că autorul publică și republică în 2005, respectiv 2009, niște texte scrise la 40 de ani, în 1979, ne face să credem că aceasta e adevărata sa „artă poetică”. Cu scuzele de rigoare, redăm mai jos două „sonete”.
„Sonet 14”: „În curul tău căcatul stă moale și gălbui,/Beșica-ți este plină de al urinei ud,/Dar ochii, nori în gene, sînt ca ai nimănui,/ Urechile, sub bucle, muzici cerești aud./ Ți-e pizda puturoasă ca o scrumbie rea,/ Lindicul ți se zbate întruna, scurt și gros,/ Dar sufletul tău palid culcat e o lalea/ În dup-amiaza blondă pe o mătasă roz./ Și-n gură-ți putrezește sperma ce-ai supt-o ieri/ Și între sîni de-asemeni de spermă ești pătată,/Dar tu, cea mai moțată și zînă-ntre muieri,/ Pășești prin praful lumii ca de-un zefir purtată./ Și-n degete ții varga minunilor din rai/ Deși ți-e gîndul numai la pulele de cai!”
În fine, și „Sonet 15”, cu precizarea că tot volumul este compus din 43 de așa-zise poezii, sonete: „Iubito, cîte pule-n viață/ Ai supt, atîția crini ți-aduc/Plini de stamine ca de-o ceață./ Oh, spumele ce fac clăbuc/ În gura ta cu buze groase/ Cînd, în genunchi, coaie golești! Oricît ai fi tu de pizdoasă,/ Nu vreau să-ți strîng lindicu-n clești,/ Ci-ți cer din nou, la geam proptită/ În coate, bucile să-ți caști/ Și c-o plăcere infinită/ Pînă la ouăle-mi de Paști/ Să mă înfuleci grațioasă/ În curul tău de nimfă grasă!”
Criticii literari sunt în extaz, îl laudă, îi subliniază… candoarea! Dar nu e vorba de nicio candoare aici, cu atât mai puțin de poezie. Și Eminescu a scris irmoase (publicate de Perpessicius), dar sunau altfel, aveau măcar muzicalitate. Textele lui Brumaru nu sunt poezie, ci o porcărie, ca să facem o rimă. Dar să vedem ce-au scris importanți critici literari despre Emil Brumaru, cel care a primit PREMIUL NAȚIONAL DE POEZIE „MIHAIL EMINESCU” PENTRU OPERA OMNIA, în anul 2001, și titlul de Cetățean de onoare al orașului Botoșani.
Să facem o trecere în revistă a receptării critice. Eugen Simion îi caută precursori și îi găsește printre simboliști. Al. Piru îl apropie și el de Fundoianu, ca și alții, dar, ca și Eugen Barbu, de Urmuz. Cu precizarea, însă: „șansa unei asemenea poezii de amabilă glumă și divagație e de a nu fi oferită în cantități prea mari, de a rămâne în câteva piese ca paginile bizare ale lui Urmuz, imposibil de concurat”. Tot în 1975, Eugen Barbu îi acordă mare atenție lui Brumaru, deși îi citise doar două cărți, „Detectivul Arthur” și „Julien Ospitalierul”. Îl laudă la orice rând. Emil Brumaru ar fi un poet egal cu el însuși. „În totalitate, o imensă delicatețe străbate această poezie, grațioasă ca o horbotă, fragilă, ce trebuie păzită de brutalități și capcane logice”. La acea vreme, Brumaru încă nu scrisese „Infernala comedie”. Sigur că Barbu ar fi vitupirat contra sa.
Apropo de „Infernala comedie”. Nicolae Bârna, în „Dicționarul general al literaturii române” (2004), vorbește și de accentele „goliardice, uneori, villonești, mai ales în nerușinat-candidele epitalamuri, irmoase ori invocații erotice”. Candide?! Dar nu e singurul care crede asta. Lucian Raicu arată că în pofida demonstrațiilor de lascivitate, poetul nu devine niciodată obscen, lirica sa, chiar atunci când e afectat licențioasă, echivalând cu un „rit purificator”. Iată o altă scuză, de la candoare la rit purificator. Gheorghe Grigurcu e de părere că „lirica lui Emil Brumaru are un caracter panerotic, e o propoziție inatacabilă. Lascivitatea, jocul amoros, așteptarea adoratei, dilemele sentimentale alcătuiesc hrana sa cea de toate zilele”. Corect, dar nici Grigurcu nu denunță pornografia lui Brumaru.
Aprobator este și Nicolae Manolescu, în „istoria critică a literaturii române”: „poetul își întoarce privirea către splendoarea corpului femeii și către deliciile sexului… Niciunul dintre aceste delicii, oricât de inavuabile mai ales în poezie, nu e ținut secret, ci, din contra, destăinuit cu o candoare lirică mult mai înrudită cu virginitatea decât cu pornografia”. Iar candoare și… virginitate! Totuși, Nicolae Manolescu, la final, trage o concluzie dreaptă: „Emil Brumaru e un poet minor, un manierist”.
Ioan Moldovan nu ține nici el cont de pornografie, vorbind tot de candoare: „Poet de o candoare lirică deopotrivă nativă și mimată, complicându-și cu bună știință și rafinată artă reveriile, Emil Brumaru proiectează un univers liric de o frapantă originalitate” („Dicționarul esențial al scriitorilor români”, 2000). Da, la ce limbaj licențios exacerbat a folosit, chiar că Brumaru este un original. Nimeni, cu o asemenea cerbicie, nu a mai descris sexualitatea la noi. Unii reprezentanți ai promoției douămiiste sunt nimic față de fostul medic de la Dolhasca.
Marin Mincu, în „O panoramă critică a poeziei românești din secolul al XX-lea” (2007), vede în el un cavaler îndrăzneț și grațios: „structura discursului, diagrama sentimentului ca și atitudinea față de destinatar, divulgă la Emil Brumaru un comportament amoros ce își află un precedent în tradiția manieristă a genului; toate mijloacele puse în act indică acele mișcări de eleganță studiată, acel echivoc oximoronic al îndrăznelii, acea fandare grațioasă și narcisică aparținând cavalerului sau, mai exact, curtezanului Giambattista Marino, dar nu numai acestuia”.
La reeditarea din 2024, la „Polirom”, Radu Vancu îi ridică în slăvi poezia pornografică: „Emil Brumaru e unul dintre puţinii poeţi care-ţi dau certitudinea că sunt mari încă de la debut. Și totuși, celebritatea extraliterară și-a câștigat-o abia odată cu poemele «pornolirice». Îndrăznelile sale de limbaj au violentat pruderia de gust a cititorului nostru mediu. Încă tânără, literatura noastră e și excesiv de pudică – îi este aproape cu desăvârșire străină tradiţia marii literaturi erotice. Revoluţia – și șocul – pornolirismelor lui Emil Brumaru constă în aceea că el introduce definitiv corpul erotizat în literatura română. Nu e totuși întâmplător că sonetele acestea porno se cheamă Infernala comedie – ca și în cazul Divinei, e vorba tot despre o via purgativa prin care sufletul își regăsește inocenţa.“
În fine, Alex Ștefănescu, în „Istoria literaturii române contemporane”, arată că „Emil Brumaru e un om minunat (…) Îți dedică versuri licențioase scrise pe portativ, asemenea notelor muzicale”. „Poreclit <<poetul bulionului>>, Emil Brumaru a putut trece de cenzură cu pierderi minime (…) El și-a păstrat copilăria”. Scandalos, Alex Ștefănescu îl compară cu… Eminescu, pentru că „Emil Brumaru are în versuri o claritate visătoare (…) Plăcerea de a citi versuri de Emil Brumaru, ca și plăcerea de a citi versuri de Eminescu, devine la un moment dat vicioasă”.
Cu Emil Brumaru avem de-a face cu un caz extrem de patologie literară. Ați văzut ce a putut scrie în „Infernala comedie”. Dar mai grav este că bravii noștri critici literari, necruțători cu alții, îl acceptă pe omul minunat Brumaru, copilărelile sale, inocența, candoarea, scriitor reprezentativ, un Eminescu! Nimic despre pornografia sa. Unde a putut decade poezia românească și, o dată cu Brumaru, critica mare literară!
