M-am îngrijit de apariția multor cărți de-a lungul anilor, dar nici una nu s-a bucurat de succesul „Memoriei lacrimei”, încă solicitată în țară de mulți tineri pasionați de istorie (mai am, din fericire, câteva exemplare pe acasă, le-am tot dat cadou celor interesați, din cele două pachete care au rămas la mine). Cartea, ce trebuie neapărat reeditată, este una născută din suferință, în care autorul, domnul profesor Nicolae Enescu din Curtea de Argeș, cel care a fost coleg de celulă cu Radu Gyr, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu ori Istrate Micescu, și-a pus tot sufletul și talentul de povestitor inegalabil. Când ai fost studentul lui Nae Ionescu, chiar ai ce povesti!
Cartea are și ea o poveste. De dl. Enescu m-am apropiat abia în anul 2001, când un prieten foarte bun, Doru („Grecu”, „Belimace”) Enăchescu, unul dintre puținii legionari curați postdecembriști, m-a tot bătut la cap să mergem la Curtea de Argeș pentru a-i lua un interviu. O jumătate de zi de mărturisiri cutremurătoare. Cu o sumedenie de lucruri inedite despre generația de aur a culturii noastre interbelice. Interviu publicat apoi, cu mare răsunet, în patru episoade. Urmat de invitația făcută d-lui Enescu de către dl. Mihai Golescu, directorul ziarului la care lucram atunci, de a-și scrie și publica memoriile.
M-am ocupat de culegere și redactare, am botezat serialul – „Memoria lacrimei” pentru că manuscrisul era udat la propriu cu lacrimi. Păstrez cu sfințenie, în arhiva de acasă, parte din aceste manuscrise cu lacrimile dlui Enescu pe ele. După zeci de episoade, s-a pus, evident, problema apariției în volum. Dl. Enescu a avut naivitatea să creadă că „prietenul său” Gabriel Liiceanu îl va publica la Humanitas, pierzând, astfel, mulți ani în așteptări fără răspuns. După decembrie 2002, când am intrat în spital, dintre… miile de prieteni pe care credeam că-i am, dintre sutele de oameni pe care îi ajutasem ca ziarist, dl. Enescu s-a aflat printre cei câțiva, 5-6, care îmi mai dădeau un telefon (când ești pe o funcție, toți îți sunt prieteni, când nu mai ești, te uită toți).
La sfârșitul lunii iunie 2007, că tot… nu aveam ce face (eram în zor cu înființarea filarmonicii, cu altele), dl. academician Gheorghe Păun m-a căutat ca să ne unim eforturile și să încercăm publicarea „Memoriei lacrimei” de 4 iulie, când dl. Enescu împlinea 90 de ani. Zis și făcut! Cartea a apărut sub egida Centrului Cultural Pitești, unde eram director atunci, dar precizez aici că „sigla” a fost una simbolică, fără… bani, volumul apărând cu sprijinul financiar al d-lui academician Păun și al meu (nu am avut altă soluție, Centrul nu mai avea bani deloc, se duseseră pe colaboratorii la primele două concerte, dar asta e altă poveste).
A fost o luptă cu timpul – editorul Gh. Frangulea s-a dat peste cap, în ziua lansării transportam cu scriitorul Augustin Doman tirajul la Curtea de Argeș. Am ajuns la timp la emoționantul eveniment (la care a participat și dl. Ilie Tudor, tatăl maestrului Tudor Gheorghe, tot fost deținut politic și bun prieten cu dl. Enescu). Prietenul Remus Cârstea a filmat tot, salutar, pentru istorie.
Apropo, cum s-a spus atunci, la 3 iulie 2007, dl. Enescu ,,vine din cartea de istorie şi se va duce în cartea de istorie, în trecere fiind prin apropierea noastră doar pentru a ne da posibilitatea pe care o irosim zilnic să-i facem o plecăciune. Câţi dintre noi am fi putut trăi ca el, câţi dintre noi am fi supravieţuit, oameni rămânând?’’
(Din volumul în pregătire „Din culisele culturii argeșene”, de Jean Dumitrașcu)
Buna ziua!
Unde as putea gasi un exemplar din „Memoria lacrimei”? Contracost, bineinteles.
Multumesc mult!
Bună seara! Vă pot oferi un exemplar, din fericire, mai am câteva exemplare acasă, mă bucur mult că sunteți interesată!
Buna ziua!
As dori si eu un exemplar din „Memoria lacrimei”, daca mai aveti (contracost).
Va multumesc!