Celebra generaţie ’60 a fost numită, dintru început, de criticul Mihai Gafița, ca fiind „generația socialismului”, una „îndrăgostită de socialism, de partid”. La rândul său, Partidul Muncitoresc Român, după ce interzisese zeci și zeci de scriitori, de la Blaga la Arghezi, sau îi băgase în pușcării, miza pe tineri, abil coordonați în cenacluri, la Școala de Literatură, prin reviste și cărți ale satrapilor de rit sovietic erijați în critici literari.
Florin Mugur și romantismul revoluționar socialist
Florin Mugur (7.02.1934 – 9.02.1991) a fost un poet precoce, debutând la 14 ani cu o poezie despre munca eroică a tinerilor pe șantiere, în suplimentul ziarului „Tînărul muncitor”, „Brigadierul”. E un caz aparte, a fost un vârf al perioadei proletcultiste, deși istoria literară l-a reținut ca exponent al șaizeciștilor. Nu poate fi vorba doar de „păcatele tinereții”, ci de convingere. Mihai Roller, I. Vitner, Leonte Răutu ș.a. argumentau că realismul socialist „era cerut de muncitori și țărani”, după cum arată Petre Anghel în „Istoria politică a literaturii române postbelice”. Fiu de ziarist, Florin (născut Legrel Mugur) va lucra de pe băncile liceului ca ziarist la diverse publicații, inclusiv la Radio. Vom vedea, mai departe, cum s-a lansat, cum a fost promovat, dar și îndrumat ori criticat atunci când nu se înălța la nivelul impus de regimul comunist. Pentru că asta ne interesează. Anii de debut, de formare și care a fost rolul Partidului în nașterea unei noi generații.
Tot în „Tînărul muncitor”, la 24 februarie 1949, Florin Mugur publică poezia „Horia”, îndreptată împotriva boierilor îmbuibați ce-i asupreau pe țărani („Horia vede amurgind veacul însângerat al grofului și boierului”). Urmează, în „Flacăra” (1949), poezia „Cântec pentru 23 August 1944”), dar și în „Pionierul”. În primul număr al publicației „Tânărul leninist” (mai 1951), Vicu Mândra publică studiul „Despre unele probleme ale dezvoltării tinerilor noștri poeți”. E menționat, la loc de cinste, și Mugur: „Un merit care revine multura dintre tinerii poeți, acela de a fi prezenți în fiecare bătălie dusă de poporul nostru muncitor pentru pace și socialism”, exemplificând prin „Cazul tânărului poet Florin Mugur care a scris <<Cuvîntul minerului despre Tînăra Gardă>> fără a fi văzut vreodată cum arată o mină și cum lucrează un miner, este grăitor”. La 12 ianuarie 1952 și 13 iulie, același an,, „Scînteia tineretului” îl remarcă/laudă pe Mugur pentru poeziile sale. Era o consacrare, la doar 18 ani.
În 1953, Florin Mugur debutează în volum, cu „Cîntecul lui Philipp Muler”, care se deschide cu următoarea precizare pe pagina de gardă: „Duminica sângeroasă din 11 Mai 1952 dela Essen, când a fost omorît de poliția feroce a lui Lehr tânărul patriot Philipp Muller, a constituit un semnal pentru desfășurarea în Germania occidentată a unei lupte naționale a tineretului” (din ziarul „Pentru pace trainică, pentru democrație populară”. Poeziile nu au titlu, sunt numerotate. Și scrie Mugur: „- Ei nu-s de neînvins. Îi vom învinge!/Se auzea cuvântu-i, neînfrântul./-Nu-s de ne’nvins. Cu Stalin – i-om învinge”/Rostea întreg poporul jurământul.// Pe hitleri i-om învinge, și-o să piară/Domnia lor și anii lor, pustii…”. Cine a fost Philipp, căruia îi dedică o carte? „Philipp n’a fost, dragii mei prieteni,/Nici înțelept conducător de oaste./Un simplu luptător a fost, prieteni,/În luptă pentru pacea vremii noastre.” Și tot așa, banal, la un moment dat poetul exprimându-și dorința ca și Germania Federală să devină socialistă, unindu-se cu R.D.G.! Cartea e bine primită de „România liberă” (11.09.1953), „Scînteia” (20.09.1953), „Scînteia tineretului” (6.10.1953) și „Viața Romînească” (nr.11/1953, prin Lucian Raicu).
Încurajat, poetul Florin Mugur prinde curaj, începe a-i critica pe alții. Publică, în „Gazeta literară” (20 mai 1954), articolul „Poezie… sau gastronomie”, în care îl desființează pe poetul I. Meițoiu, cel care publicase „compunerea în versuri <<Bucătarul Ieremia>>, în numărul trei al revistei <<Viața militară>>”. Mugur e lăudat în continuare, ba de „Viața Romînească” (iunie 1954), ba de „Romînia liberă” (13 august 1954), prin Mihu Dragomir, ba de „Gazeta literară” (9.12.1954), prin Paul Georgescu (nu degeaba va realiza cu acesta o carte de interviuri în 1982).
Treptat, Mugur se transformă în ideolog al realismului socialist. De pildă, la 19 mai 1955, în „Gazeta literară”, comentând cartea lui Konstantin Fedin, „Orașe și ani”, scrie: „Una dintre cele mai reacționare teorii ale dușmanilor realismului socialist susține că opere valabile, care să înfrunte anii, nu pot fi create decât dacă scriitorul se bucură de o largă perspectivă în timp față de evenimentele oglindite (…) Literatura sovietică a dat o lovitură de moarte acestei reacționare teorii”. În „Scînteia tineretului” (28 mai 1955), publică articolul „La comemorarea lui Mihail Sebastian”, atacând „tarele vieții burgheze” și faptul că „marele capital îi zdrobește pe oamenii simpli”, sfârșind prin a-l ataca pe filosoful Nae Ionescu, cel care îi face lui Sebastian „o prefață antisemită, animată de o ură bestială împotriva oamenilor”. În „Tînărul scriitor” (mai 1955), scrie o cronică despre Teodor Mazilu, tovarăș de generație, „În audiență la un mare pesimist”.
La 15.09.1955, Mugur publică amplul poem „Romantism”, ce va da titlul cărții de peste un an, în „Gazeta literară”. E pe cai mari. Sonia Larian îl socotea deja un model pentru tânăra generație de poeți („Tînărul scriitor”, 1956) prin romantismul revoluționar promovat. E menționat și în articolul „Schimbul de mîine al literaturii noastre”, alături de Labiș, Alexandru Andrițoiu, Titus Popovici, Francisc Munteanu, Dumitru Micu, Lucian Raicu ș.a., drept „cei mai cunoscuți și îndrăgiți de mii de cititori”. Tot în 1956, este rândul lui Cornel Regman să-l laude, în articolul „Cei mai tineri poeți”. Mai mult, în ancheta revistei „Flacăra” (nr.2/1956), Mugur e citat printre „cărțile preferate”, alături de Petru Dumitriu, Victor Tulbure, Mihail Sadoveanu, Horia Lovinescu! Era un răsfățat.
În a doua sa carte, „Romantism” (1956, cu un portret de Constantin Piliuță), scrie: „Vom face să existe, cum spunea Marx,/ pîine și trandafiri pentru oricine.” Sau: „Cît de puternic e acest partid/Și clasa ce-i dă naștere, ce tare-i,/O spune lumii, strălucind splendid,/Înaltul de văpăi al Hunedoarei.” Sau: „Rîdeau de noi, dar noi porneam la luptă./Înfometați ades, entuziaști,/Vindeam <<Scînteia>> și-ncingeam bătaie.” Surpriză, apar primele critici. Savin Bratu scrie despre acest volum (în „Viața Romînească, noiembrie 1956): „Mugur nu mi se pare încă un poet format. Stângăciile și naivitățile se întâlnesc adesea, repetările uneori ajung obsedante, simbolistica sa e nu o dată desuetă”. Constantin Țoiu e mai nuanțat: „talentat, cu o sensibilitate reală, nu îndeajuns de strunită” („Viața Romînească, mai 1957). Nu și Victor Felea, alt recenzor, în revista „Steaua” (iulie 1957): „Prea mult rostește el <<în gura mare>> tot ce gândește, nelăsând cititorului latitudinea de a descoperi singur anumite gânduri și sentimente (…) de aceea, în paginile ei te întîmpină puține versuri care să-ți rețină atenția prin vreo virtute poetică deosebită”. Doar Gh. Tomozei îi ia apărarea, în „Tînărul scriitor” (nr.9/1957), într-o „Scrisoare către un prieten”: „Multe din aceste versuri s-au născut pe vremea când învățam la Școala de Literatură (…) Versurile tale poartă parfumul suav al unor ani plini de avânt romantic, primii ani de după eliberare (…) Cred că e timpul – măcar pentru o vreme – să părăsești acest orizont tematic, pentru a evita realizarea stereotipă a ideilor poetice”.
Mugur înțelege. Scrie și mai apăsat poezie proletcultistă, publicând „Oamenilor sovietici” (despre Lenin), „La Bicaz”, „Din anii aceia”, „Înțelegerea necesității”, „Un utecist”, „Comunistul” – în „Viața Romînească”, „Cânt steagul…”, „Cîntec în timpul Congresului”, „Portret la Bicaz” – în „Gazeta literară”, ca și un amplu poem, „Primăvara copacilor din Dedine”, despre „cuibul bandei de călăi ai poporului iugoslav, în frunte cu Tito”! Scrie chiar versuri pentru preșcolari, apărute în volumul colectiv „Rilă Iepurilă și cărăbușul de aur”.
În 1961, publică un nou volum de versuri, „Visele de dimineață”. Începuse dezghețul, dar Mugur nu profită. Iată câteva strofe din această carte: „Prin lumea demnității înaintăm senini,/cînd vînturi suflă grele de dragoste și soare./Sculptăm în lut și-n piatră largi drumuri cu lumini,/albastre stadioane ca niște mări lunare.” Sau: „Știam atît:/credem în gîndul lui Marx,/pe care el îl numea: <<al meu și al tău>>./Știam atît:/imnurile noastre/vibrează de emoție/cînd îi aud numele.”. Sau, în „Fruntea lui Lenin” (că despre Stalin nu se mai putea scrie): „O priveam: era fruntea lui Lenin -/și vedeam cum pășesc nesfîrșite coloane de gînduri…//Tulburat, ridicînd palma grea către ochi,/gestul obișnuit/semăna cu el însuși, dar altul era, mai uman,/lângă fruntea lui Lenin”. La început, tăcerea criticii. Cartea e recenzată abia în 1962, primul fiind Eugen Simion, în articolul „Imagini și convenție în poezie” („Gazeta literară”, din 28 iunie). Cronica e neutră, Simion amintind de „romanticul euforic”. M. Petroveanu, în aceeași revistă (la 13.12.1962), acuză versurile din „Visele…” că dau dovadă de „lipsă de claritate și temeinicie a judecăților de valoare”, de aici decurgând „absența spiritului combativ”. În revista „Tribuna” (martie 1963), Ion Rahoveanu îl și laudă, dar și îl critică pe Mugur. În schimb, Ioan Oarcăsu (tot „Tribuna”, octombrie), în cronica „Poezia minoră” îl desființează: „Nimic mai anacronic decât versificarea neutră, plutirea la suprafața lucrurilor, când poezia este sau ar trebui să fie emoție puternică și personală”.
Mugur se repliază, e descumpănit, din poetul adulat ajunsese să nu mai convingă. Publică proze în „Luceafărul” sau scrie recenzii la monografiile „Cezar Bolliac”, de Tudor Șoimaru”, ori la „Dimitrie Cantemir”, de Constantin Măciucă, la „Dropia”, de Ștefan Bănulescu, fie note despre Labiș ori Dumitru M. Ion. În 1964, îi apare a patra carte de versuri, „Serile din sectorul Nord”. Una tot fără succes de critică. Nicolae Dragoș scrie în „Scînteia tineretului”, la 26.02.1964: „cartea nu poate fi circumscrisă unei formule unitare, ea nu presupune o creștere ascendentă”, fiind, în fapt, „o acumulare de fapte relative întâmplătoare, fără o logică strictă”. Teodor Vârgolici nu e nici pro, nici contra în cronica sa din „Gazeta literară”, iar George Muntean, în „Contemporanul” din 13 martie 1964, nu se arată cucerit de Mugur (în articolul „Impresii și observații”). Cartea e semnalată și de „Scînteia”, sec, la 17 martie același an, ca semn că Mugur se bucura de atenția regimului.
Abia cu volumele „Mituri” (1967) și „Destinele intermediare” (1968), Florin Mugur se reinventează, pe coordonatele estetice ale Generației ’60. Vechiul prieten Tomozei îl numește redactor-șef adjunct la revista „Argeș” (1969-1973), după care lucrează ca redactor la Editura „Cartea Românească”. Aici, unui poet piteștean îi ține volumul în sertar vreme de 11 ani! Publică numeroase volume de poezie, proză, interviuri. Pentru „Piatra palidă” primește, în 1977, premiul Uniunii Scriitorilor din România…
În prezent, Mugur e cvasi-uitat. Lipsește din „Dicționarul esențial al scriitorilor români” (coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu). Marin Mincu nu-l menționează în „O panoramă critică a poeziei românești din secolul al XX-lea”. Primele sale cinci volume de versuri, arată Dan C. Mihăilescu în D.G.L.R., „sunt cărți analizabile sociologic și prea puțin estetic”, din cauza „eroismului programatic, triumfalismului și idilismului revoluționar din epoca șantierelor socialiste”. La rândul său, Nicolae Manolescu, în „Istoria critică a literaturii române”, spune că volumele de început ale lui Mugur „conțin poeme realist-socialiste, modeste artistic”. Mai tranșant, Alex Ștefănescu spune în „Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000”, că „versurile propagandistice din primele cărți ale lui Florin Mugur n-au valoare”. Nu au, dar i-au folosit în carieră…
(articol publicat, pentru prima oară, în revista „Cafeneaua literară” de la Pitești, nr. pe luna aprilie 2022)
