GENERAȚIA SOCIALISMULUI: GENERAȚIA ʻ60 (1). ANA BLANDIANA

Cultura

Privesc, cu infinită tristețe, cum Gabriel Liiceanu o promovează, prin Editura „Humanitas”, pe poeta Ana Blandiana. Oare nu știe cine a fost? Cum a ajuns să fie celebră la început de ani ’60? Sau poate a uitat cum s-a scris „Jurnalul de la Păltiniș”, din înregistrări făcute de „alții”? Maria Noica știa mai bine, cum mi-a mărturisit, și care, ca și fratele Rafail, nu vrea să știe de Liiceanu! Chit că l-a căutat, la mânăstire, în zadar, Rafail dându-se dispărut…

În 1959, la Editura de Stat pentru Literatură și Artă, a apărut un volum pe care mulți l-ar dori dat la topit și scos din biblioteci pentru a șterge urmele unui trecut rușinos, intitulat „Sub semnul revoluției. 30 de tineri poeți”. Într-un avântat cuvânt-înainte, despre „tinerețea poeziei”, Mihai Gafița reușește să pună pecetea pe tot ce însemna, la acel moment, floarea poeților tineri nedebutați în volum. „Sub semnul revoluției” părea a fi și un act de dreptate față de aceștia, care nu avuseseră norocul unorcărți de autor, precum Nicolae Labiș, Florin Mugur, Gheorghe Tomozei ori Ion Gheorghe.

Partidul îți oferea o trambulină de lansare extraordinară, dacă erai pe linia directivelor lui. Studii și cărți despre realismul socialist apăreau în epocă, aveai orientările pe tavă, în școală și în universități îndoctrinarea era în toi, revistele și editurile aveau cenzori vigilenți. În plus, frica, știind că în pușcării zăceau mulți scriitori pentru convingerile lor anticomuniste.

Cei 30 de tineri poeți, din întreaga țară, aveau vârste cuprinse între 17 ani și 30. Sunt și câțiva (patru) de alte naționalități, traduși de congeneri; trebuia demonstrat că avem un stat național unitar comunist și că ai săi primăvărateci poeți cântă, într-un glas, „primăvara omenirii – comunismul”. „Cei 30” erau niște angelici, nu aveau schelete în dulap, crescuseră în puful „realismului socialist” și făceau artă angajată, partidul ferindu-i de ispitele nefaste ale „artei pure”. Este o „generație a socialismului”, conchide Mihai Gafița, una „îndrăgostită de socialism, de partid”.

Fuseseră selectați, firește, cei care aveau nu doar talent, dar și pe care regimul miza. În toate, Partidul era biruitor. Dacă se raportau producții din ce în ce mai mari în agricultură, industrie și construcții, iată, și-n literatură, socialismul începea să dea rod bogat și de bun augur.

Nu voi comenta pe toți cei 30 de tineri poeți cuprinși în culegere, ci doar pe cei care, în viitor, vor confirma marile speranțe puse de Partid în ei (cei bolduiți). Să-i enumerăm, totuși, pe toți, în ordinea alfabetică în care au fost publicați: Florența Albu, Abrahám János, Ion Acsan, Andi Andrieș, Cezar Baltag, Ana Blandiana, Constanța Buzea, Emilia Căldăraru, Ilie Constantin, Sina Dănciulescu, Anghel Dumbrăveanu, Petre Ghelmez, Victoria Ionescu, Negoiță Irimie, Jancsik Pál, Lászlóffy Aladár, Christian Maurer, Leonida Neamțu, Mihai Negulescu, Darie Novăceanu, Florin Mihai Petrescu, Adela Popescu, Ion Rahoveanu, Miron Scorobete, Gheorghe Scripcă, Nichita Stănescu, Aurel Storin, Corneliu Șerban, Romulus Vulpescu, Horia Zilieru. A, Labiș, Tomozei, Florin Mugur… Vom începe, întâmplător, cu Ana Blandiana…

 Ana Blandiana, de la debutul în „Cravata roșie”, la întâiul cântec comunist

Am fi trebuit să începem, în ordine alfabetică, cu Florența Albu, dar… A făcut vâlvă, în ultima vreme, zarva stârnită de Mircea Dinescu împotriva nașei sale, Ana Blandiana, cu replica neconvingătoare a lui Gabriel Liiceanu. Să spunem că Ana Blandiana a fost o protejată, fie a P.C.R., care o publica, în 1989, când se spunea că e interzisă pe motiv de „motanul Arpagic”, în tiraje de masă, în B.P.T., fie, mai ales, după 1990, când toți au tăcut asupra trecutului său poetic. Mai ales d-na Blandiana a tăcut, a avut 30 de ani la dispoziție să-și explice trecutul comunist care a propulsat-o în manuale, în interviuri sau în cărțile de memorii. Avea „schelete în dulap”, nu doar pe Gogu Rădulescu. Doar făcea parte, de drept, din „generația socialismului”, vorba lui Gafița. A făcut și politică, nu știu cum de la Argeș a nimerit să numească drept șefă a Alianței Civice tocmai o absolventă a Academiei „Ștefan Gheorghiu”. La Simpozionul „Experimentul Pitești” nu a găsit vreme, de peste 20 de ani, să participe vreodată, deși a tot fost invitată, ca să vorbească despre ce a făcut, meritoriu, la Memorialul Sighet…

Dar să vorbim cu textele în față. În volumul „Sub semnului revoluției”, din 1959, la 17 ani, Ana Blandiana era prezentată astfel: „Născută la 25 martie 1942, în Timișoara. Absolventă a Școlii medii nr. 2 din Oradea. A publicat prima poezie în <<Cravata roșie>>, în anul 1955. Colaborări la: <<Tribuna>>, <<Crișana>>, <<Almanahul Țara Crișurilor>>”. Cât de interzisă era, cum s-a spus, dacă la 13 ani simțea nevoie să publice în „Cravata roșie”, iar la 17 ani să debuteze în volum?

Toți criticii și istoricii literari fixează ca an al debutului 1959, plecând de la nota biobibliografică a Elenei Murgu, din 1989, din B.P.T. (la volumul „Poezii”, cu prefață de Eugen Simion). Nu trebuie să dezgropăm praful de pe rafturi de biblioteci pentru a vorbi despre începuturile Anei Blandiana, fiind de ajuns trei critici literari de prima mână: Nicolae Manolescu, Eugen Simion și Alex Ștefănescu. Dar la începuturi au fost și alți binevoitori, care dădeau tonul atunci.

În „Istoria critică a literaturii române”, Nicolae Manolescu este extrem de binevoitor cu Ana Blandiana, neuitând că i-a prefațat volumul de debut, „Persoana întîia plural”, din 1964, cel cu „Cântec de miner tânăr”. Vorbește de debutul din 1959, din „Tribuna” (la p. 1047), dar nu spune un cuvințel despre poezia patriotardă a poetei. Mai mult, Nicolae Manolescu, în volumul „Literatura română postelică. Lista lui Manolescu”, din 2001, nu-și republică prefața din 1964, preferând să înceapă cu o cronică din 1971, la „Cincizeci de poeme”, la prima selecție din versurile Anei Blandiana. Și să încheie, apoteotic, cu o cronică din 1989, din „România literară”, respinsă de cenzură, dintr-un ordin venit „de sus”, pentru numărul 20 din 18 mai acel an, la antologia prefațată de Eugen Simion. Conștiincios, Manolescu își scrie cronica, precizând, în numărul 52, ultim, în libertate, din revistă că „nu cunosc motivele pentru care cenzura a lăsat-o totuși să apară”. Da, e straniu. Pentru bietul motan „Arpagic”, Blandiana e interzisă, dar i se publică, taman în 1989, un volum în „Biblioteca pentru toți”. Volum retras repede din librării. Deci, pentru interdicția de a publica, insistă Manolescu, încheind prin a sublinia că antologia în cauză „este deplin reprezentativă pentru opera unuia din cei mai importanți poeți români contemporani”. Ștampila lui Manolescu, din 1989, a rămas valabilă, pentru (mai) toți, valabilă. Dar, din păcate, Manolescu scrie un fals în acea cronică, și nu cred că din ignoranță. „Poeta a publicat prima ei poezie în 1959 în revista clujeană Tribuna, nemaiurmată însă de altele, până când, în 1963, G. Ivașcu i-a deschis, ca și atâtor alți poeți, paginile Contemporanului.” Nu e deloc așa, vom vedea cum s-a impus tânăra poetă, ce se autovictimizează și astăzi. Pentru a primi premii, opere complete, traduceri, invitații etc.

Așadar, pentru toți… Mai înainte de volumul colectiv, din 1959, Ana Blandiana se făcuse remarcată ca o poetă „pe linie”, altfel nu atrăgea atenția lui Gafița. Astfel, la 7 martie 1949, în „Tribuna”, în grupajul dedicat „Cenaclului <<Iosiv Vulcan>> din Oradea”, e inclus și poemul „Originalitate”, de Blandiana, considerat a fi al doilea debut al poetei. Tot în „Tribuna”, la 25 aprilie 1959, poeta publică „Colectivizare” (era în toi procesul de constrângere, cu zeci de mii de țărani arestați), iar la 6 iunie i se publică „Ploaia”. Titlul e nevinovat, dar să vedem la ce se gândește tânăra poetă? „De zece zile/La-ntrecerea de săptămâna asta/A câștigat sectorul utemist.// Ne înmulțim mereu. Mereu vin alții./Azi dimineață-a mai sosit un tren./Muncesc bătându-și jos de ploaia sură./(Nici unul nu-l cunoaștem pe Verlaine).// În schimbul acesta termină canalul./De mâine o să-nceapă betonarea.// În noaptea asta udă ca o ploaie/Am scris întâiul cântec comunist./De zece zile toamna se jelește/Și totuși pe șantier nu-i nimeni trist”. Nu doar Petru Dumitriu scria despre „Drum fără pubere”, canalul la care erau trimiși să-și dea viața deținuții politici anticomuniști, ci și Ana Blandiana, deși canalul era o inițiativă pierdută la acele vremuri.

Nina Cassian o consacră pe Ana Blandiana. În articolul „Câțiva poeți din <<Tribuna>>, Cassian scrie: „Răsfoind ultimele numere ale revistei <<Tribuna>>, mă opresc fără a ezita la prezența foarte tinerei Ana Blandiana, al cărei debut înregistrat cu interes de comentariile unor critici, a fost urmat de o activitate susținută și ascendentă. Dacă <<Balada omului în haină de piele>> mai vădește reminiscențe din Victor Tulbure (<<Balada tovarășului împărțind Scînteia ilegală>>), <<Cîntec pentru fericire>> este o excelentă fișă personală în care inoportuna tristețe se convertește într-un stimulent al căutării fericirii și în generozitate. Concentrată și sobră, <<Oda 1918>> dovedește o bună stăpânire a uneltelor, lucru surprinzător pentru vârsta autoarei. Cadența e scurtă, retezată, iar caracterul ciclic al versurilor, necesar: <<Slavă veacului acesta/Vremurilor noastre, slavă!/ Slavă erei ce se naște,/Dușmănită și grozavă;/Slavă! Slavă fericirii;/Vremii viitoare, slavă;/Slavă lumii ce se naște/În această oră gravă>>. Dar Cassian îi găsește și minusuri ideologice. „În schimb – zice Nina Cassian -, inadmisibil de convențională pentru pretențiile pe care ni le-a îndrituit e poezia <<Aniversare>>, în care poeta, într-un ceas de lene artistică, scrie: <<Cântece și jocuri fremătând tăria/Însoțesc culesul fără de alean./Cui să spun că-n ziua asta ca un zâmbet/Colectiva noastră împlinește-un an?>>”. Atentă la critici, Ana Blandiana „își revine” pe linie, publicând „Poem despre mine”. Și „Comentar politic”, în „Tribuna” (nr. 18/1959). E tare greu să-ți exprimi talentul, cu atâția „vigilenți” în jur.

În 1960, la 15 octombrie, în „Luceafărul”, Blandiana publică o suită numită „Despre cei ce se nasc”. Își dă măsura ca proletcultistă. Partea I („milenară”) are loc într-un „întuneric compact”, înconjurat de zidurile unei închisori, în care un „Cor mut”, precizează „regizoarea” Blandiana, „Ar putea să vorbească și toți deodată. Mai clar se aud vocile <<Revoltatului în genunchi>>”. „De mâine o să încep o viață nouă/ (…) Fanatic voi scutura tăria să cadă toate falsele stele,/ (…) Lumea aceasta se va răsturna din temelii/Mâine în zori”. Urmează „Omului de prisos” și „Femeii”: „Întuneric/Leagă-mi ochii să nu mai văd stelele exilate departe”. Dar, vine de deasupra, salvator, „Strigătul revoluționarului”: „Oameni, treziți-vă” (…) Dați foc junglei nesățioase ce vă înconjură,/dinăuntru și dinafară:/ Treziți-vă! Treziți-vă” Treziți-vă!”. Și se trezesc, urmând „Corul oamenilor simpli” și „Corul proletarilor”. Urmează, în „regia” sa, partea a doua, despre ruinele războiului (Al Doilea Mondial). Sunt chemați să declame o „Fată”, „O luptătoare” și „Cel ce visează”. Mesajul e de tot trist, privind de acum: „Tovarăși, priviți-o: fericirea e o sarcină de partid!” Naiv-trucat-propagandistic, Blandiana ajunge să proclame: „fericirea e o sarcină de partid”. Și chiar părea să fie, în „Corul celor morți în războaiele mondiale”, ce i-au marcat adolescența. În fine, în cea de-a treia parte, „cadrul se schimbă mereu: mine,  magistrale, construcții grandioase”. La final, glorios, se aude glasul „Comuniștilor”, urmat de un „Cor general”, pe linia Partidului.

La sfârșit de an, pentru a rămâne în atenție, Blandiana publică, în „Tribuna” (decembrie 1960), un grupaj de versuri – „Comunistul”, „Manifest”, „Memorie”.  În „Luceafărul” (din 15 martie 1961), îi apar, sub gericul „Patru poete tinere”, poeziile „Cântec de zidari, în ianuarie”, „Cântec de iarnă”, „Exaltare”, „A patra dimensiune”). Celelalte trei poete sunt Constanța Buzea, Florența Albu și Victoria Ana Tăușan. Abia în septembrie acelați an, în „Scrisul bănățean”, Blandiana mai publică o poezie, „Soarele”, de notație.

La 13 aprilie 1963, Blandiana publică, în „Luceafărul” (nr. 8), poeziile: „„Răspundere”, „Ora 5”, „Albnegru-minerii” și „Miting intim”. Cităm din ultima: „Fericirea-i un meeting la care sunt convocată/Sub flamuri imense ce-n vânt se închis, se deschis/pentru mine însemni minerii aceștia tăiați ca din piatră/Negare a singurătății, Partid”. La 11 mai, în „Luceafărul”, Blandiana revine cu un cântec dedicat minerilor, de dragoste, obsesia sa: „Cântec pentru mineri”: „Azi mi-am pierdut, iubito, printre straturi mari de timp/De pe obrazu-mi vârsta desprinde-o cât mai bine/Mi se părea-n milenii cu tine că mă plimb/ Dar m-ai strigat și timpul mă-nfășură-n dulbine/și m-am temut că n-o să ajung la timp/Și-am prins să-mping mormanele de timp/Spre viitor, și iată-mă la tine”. Tot în „Luceafărul”, din nr.13/1963, Blandiana reușește să publice o poezie neangajată, în poemele „Noapte de dragoste” și „Dans în ploaie”: „Lăsa-ți ploaia să mă-mbrățișeze și destramă-mă vântul/Iubiți-mi liberul dans fluturat peste voi/Genunchii mei n-au sărutat niciodată pământul/Părul meu  nu s-a zbătut niodată în noroi”. Să recunoaștem, cu temele vremii pe masă, poeta reușește să scrie, cu talent, cu adevărat, poezia ce o va consacra mai târziu.

Dar, după ce face un pas înainte, Blandiana face pași doi înapoi, vorba lui Lenin. În „Scrisul bănățean” (nr.6/iunie 1963), publică „Lecție despre Istoria Partidului”, „Pretext de Imn” și „Portret”. Cităm, cu gust amar, din „„Pretext de Imn”: „Ei, da, e încă greu. Privirea doare/Ruptă mereu la marginea luminii/Și se-adâncește urma de sudoare/Închipuind tulburătoare linii// Ei, da, e greu, vechi membri de partid/Și luptări din ’29-/Cărbunele e aspru dar poți să-nvingi, lucid,/Când nalți cu el o viață nouă// Știm că aveți salarii mari, că nu mai doare/Cerul canalizat în galerii,/Dar cum s-aveți și-un răsărit de soare/În subteranii voștri zori de zi?// (…) Zâmbiți. Și totuși se apropie un timp/Când munca voastră așa de grea/Va-nlocui-o un grăunte de nisip/Cum scrie Geo Bogza undeva// Vor rămâne uciși codri iar/Încorsetați în somnul lor mereu,/Hotărâtoare stea, atomul doar/Ne va ceda intimul minereu// Zâmbiți tristeții lămpii de carbid/Și ânțeleg: e încă greu, dar vouă/Vă e ciudat de dragă, vechi membri de partid/Și luptători din ’29”. Off, dragă Ana, la ce compromisuri te-ai dedat! Te rog, recunoaște! E grea povara!

Pentru ca la 25 iulie 1963, în „Gazeta literară”, Blandiana să revină, ca o campioană a proletcultimsului târziu, cu poezia „Eseu despre Hunedoara”: „La Hunedoara totul e clar. Ca o probă de oțel./Viața trece pe la controlul de calitate,/Fonta se transformă în oțel/Oamenii se transformă în eroi,/altfel nu se poate”. La 3 august, în „Luceafărul”, poeta recivează cu… minerii, realmente o obsesie de „poezie angajată”, știind că „merge la sigur”. Publică „Vechi ciclu minier! și „N-am traversat hiatul îndoielii”. Cităm din ultima: „Nu mi-am făcut tinerețea să sune/Zvânturându-se ciudat, prin păcat/Nu mi-e rușine de nimeni/N-am nimic de uitat”. Ba are, vai, mai întâi să-i fie rușine de sine, cea din prima tinerețe și să nu uite versurile ce au propulsat-o în prima linie a poeziei șaizeciste! Dar dacă a uitat? Dar dacă nu îi este rușine?

Și nu credem că îi este, ținând cont de abundența poeziilor comuniste! La 12 octombrie 1963, în „Luceafărul”, publică poemul „Revoluția”: „Și sub mestecenii roșii, sub vâslirea cocorilor/Spre-o vreme mai bună prin moartea văzduhului greu/Ostașul tânăr pricepu Revoluția și merse-nainte/ Ca un arc de triumf, greu/Ostașul tânăr e tovarășul meu”. Ne e silă, vorba Eminescului, dar mergem mai departe. La „gazeta literară”, unde scrie despre constructorii de la hidrocentrala de la Bicaz, dar și un soi de comentariu la cronica lui Romulus Rusan despre constructorii hidrocentralei de la Argeș (unde fuseseră invitați de prozatorul Marin Ioniță, coleg și absolvent al Școlii de Literatură, pe atunci redactor-șef al ziarului „Făclia hidrocentralei”, a se vedea volumul „Kisselef 10. Școala de literatură”). Și scrie Blandiana, din convingere: „Și când pleacă, brazii toți se strâng/Să privească mucurile de țigară Mărășești,/Cu respect plecându-și frunțile copilărești/Povestind cum știu de-acum opt ani/Veștile transmise de Ceahlău dun brad în brad/Despre acest bărbat.// Și întreaga noapte plănuiesc intimidați/Cum vor trebui de-acum să se poarte/Ca să fie bine și pe mai departe/Și țin sfat matur ca între bărbați”. Mda, cred că e cea mai proastă poezie/însăilare de Ana Blandiana din cariera sa!

La ședințele Cenaclului „Labiș”, din 25 februarie 1964, Blandiana citește poemul său „Manole, Manole”, după ce, anteriormente, Ion Gheorghe citise „Malul nedrept” (despre hidrocentrala „Gheorghe Gheorghiu-Dej” de pe Argeș. Poezia cu „Manole” îi este publicată abia la 25 aprilie: „Muncind și născind, murim treptat/(Dar am muri mai grabnic altfel și mai cu groază),/ Muncind, totuși murim e adevărat,/Dar niciun gând în noi nu sângerează-/Pe lângă câte vom fi inventat/Descoperim și moartea – ce contează/ Va rămâne un zid sau o schelă neterminată,/Un loc sau un pumn de lumină,/Și dacă n-am trădat niciodată, absolut niciodată/Va rămâne o fântână lină.de-ar rămâne o fântână lină…”. Schimbare de accent, să recunoaștem. Poeta se pregătea să debuteze în volum.

După ani buni de poezie proletcultistă, Blandiana debutează în colecția „Luceafărul”, cu „Persoana întâia plural”. Primul critic literar care o comentează este Ion Dodu Bălan, cel de viitoare tristă faimă, în „Luceafărul”, din 9 mai 1964, care arată că : „versurile de debut al tinerei potei clujene se impun prin prospețimea sentimentelor, prin maturitatea gândirii, prin diversitatea preocupărilor, printr-o surprinzătoare forță de expresie plastică și printr-un timbru care devine tot mai pregnant”. Și tânărul critic I.D. Bălan conchide în silul epocii. O laudă, dar și o critică: „Stăpână pe metafora neuzată, pasionată de ea, tânăra poetă îi devine uneori sclavă și atunci poezia suferă de metaforism, sentimentele se exprimă greu prin hățișul imagistic, gândul parcă amorțește. Cazurile acestea sunt rare, cum e și firesc la o poetă atât de exigentă și talentată care imprimă o viziune gravă asupra realității, din care nu lipsește nici candoarea unei copilării lucide și nici romantismul entuziast al realității”.

La 29 mai, e rândul lui C. Stănescu (în „Scînteia tineretului”) să elogieze volumul de debut al Anei Blandiana: „Poetă înzestrată cu deosebită forță de a deschide emoției lirice valori generale, Ana Blandiana este mai puțin preocupată de a-și fixa stări intime, reacții și senzații prea personale și izbutește să vorbească în numele unor idealuri scumpe tuturor în chip original (…) Acestei atitudini înalt civice îi corespunde acordarea timbrului vocii cu acela obștesc al <<imnului colectiv și luminos>>, proiectând continuu trăsături proprii, în sprijinul unei adeziuni ferme, al unui atașament major la nobile idealuri etice”. Vigilenții critici nu puteau fi păcăliți, toți descifrând „adeziunea fermă” a Anei Blandiana la idealurile socialismului.

În acest context al receptării volumului de debut, se impune să cităm și din Matei Călinescu (firește, viitorul profesor de literatură comparată la „Indiana University” din Bloomington, nu a republicat textele sale de tinerețe). Dar în ziarul Partidului, „Scînteia”, Matei Călinescu scrie: „Ana Blandia exprimă – cu un talent poetic remarcabil – starea de spirit a unei întregi generații care s-a format în climatul stimulator al anilor construcției socialiste și care, cum spune poeta, n-a <<purtat niciodată cătușe>>, nu și-a îndoit niciodată genunchii, n-a cunoscut deci privațiunile și umilințele trecutului de exploatare capitalistă. Cu o franchețe cuceritoare, cu acea expansivitate care-i este caracteristică și care se traduce în numeroase metafore jubilative, poeta mărturisește adeseori mândria și bucuria de a trăi într-o epocă a demnității umane recucerite”. Cam așa s-a impus și Matei Călinescu, în „Scînteia”, câți publicau în oficiosul comunist care te putea consacra ori trimite la închisoare?! Ana Blandiana, mai spune avântatul critic socialist, „știe să păstreze – și aceasta este o calitate – tonul febril, de confesiune înfioarată și atunci când transcrie aspectele cele mai obișnuite ale cotidianului socialist”. Cronica e lungă, dar vom vorbi mai pe larg când vom prezenta criticii generației ’60, care nu au fost niște îngeri.

Se pare că acest volum a suscitat un viu interes, Partidul își pusese mari speranțe în ea. Urmează la apel Leonard Gavriliu, în „Orizont” (iunie 1964). Pare incredibil că se vorbește de etică, de mândia de a purta cravata roșie, dar era vorba, atunci, de „etica socialistă”: „Este de la sine înțeles că un asemenea erou liric cu acest profil etic va sacrifica cu ușurință satisfacțiile mărunte ale vieții, având în vedere interesele superioare ale societății. Îndrăgostit de fulgii de zăpadă, de peisajul hibernal și așteptând cu înfiorare ninsoarea, eroul liric își schimbă dispoziția de îndată ce înțelege că aceasta ar dăua muncii pe șantier. Boala, zacerea în spitale, i se par poetei <<viciu burghez>>”. Dar ea însăși se pregătea, prin astfel de versuri, de „burghezia roșie”, vorba lui Lenin. Încă din anii de tinerețe când colinda Europa și S.U.A., ca să nu mai vorbim de ceea ce i s-a oferit după 1990.

Elogiile continuă, tonul îl dăduse „Scânteia”, nici Nichita Stănescu nu se bucurase de o asemenea receptare. În „Flacăra Iașului”, M. Drăgan îi prezintă, la rându-i, ditirambic, volumul de debut: „Poezia Anei Blandiana e o adevărată cascadă lirică în care se revarsă frenetic o frământare sufletească cuceritoare prin franchețea ei patetică. Dominantă mi se pare în această vibrație poetică autentică dorința arzătoare de înălțare, de autodepășire, printr-un refuz dinamic, polemic aș spune, al singurătății și cultului romantic al eului (…, dorul de înalt, de desăvârșire, revine mereu, în nuanțe și ipostaze lirice deosebite. Poeta face, cu luciditate și pasiune, un elogiu visului nostru pașnic și sever, muncii însuflețite de azi, în care omul e un biruitor, un ziditor de cer”. Drăgan conchide, apoteotic: „Persoana întâia plural constituie un succes al poeziei noastre tinere, poeta întrecând cu mult, prin intensitate, nivelul altor debutanți din colecția Luceafărul, și îndreptățește speranțe într-o frumoasă evoluție artistică”. Și a avut dreptate criticul de la Iași, poeta beneficiind de opere complete la „Humanitas”, editură condusă de către marele anticomunist Gabriel Liiceanu. Mihai Beniuc nu se înșelase, în 1964, pariind pe poezia tinerilor „formați în plină zodie socialistă”. Nu mulți, dar cu Blandiana între numele sonore.

La 1 august 1964, în „Luceafărul”, Eugen Simion salută noua generație, „șaizecistă” – pe Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ștefan Augustin Doinaș (debut întârziat, interzis, cu „Cartea mareelor”, Ion Gheorghe și Ioan Alexandru.

Este rândul Anei Blandiana, în ziarul Partidului, insist, nu oriunde, în  „Scînteia”, să publice articolul PROGRAMATIC „Generația noastră”, pe care îl redăm in extenso (deși, peste 8 ani, într-un interviu acordat revistei „Argeș”, nu mai credea în „generație”, ci în individualități). Dar importă ce scria în 1964, că nu doar prin versuri precum cele prezentate mai sus s-a lansat, ci și prin crezul său : „Suntem o întreagă generație – și întrebuințez termenul într-un sens foarte larg – care, indiferent dacă ne-am născut cu puțin înainte sau după 1944, unii, mai mari, păstrează vag fiorul războiului – ne-am întrerupt viața conștientă cu ochii pe tricolorul cu stemă. Generația născută în timpul revoluției a ajuns astăzi, după douăzeci de ani, la vârsta împlinirilor. (…) Cei născuți și crescuți după Eliberare nu mai sunt azi, ca acum câțiva ani, numai copii purtați pe umeri la manifestații, ci și oameni în toată frumusețea cuvântului, tineri, dar încărcați de răspundere, creatori ai unor valori fixate statornic. Acești tineri au dat șarje de oțel și au semnat cărți, au obținut recolte mari și au deschis expoziții, au bătut recorduri și au susținut dizertații, se pun nădejdi în ei și ei le realizează (…) Suntem prima generație neumilită, neînjosită, prima generație care n-a fost silită să-și ascundă puritatea sau să renunțe la ea”. E scandalos ce scrie, dar nu am terminat: „Suntem prima serie umană lipsită de dramte colective, trăindu-și fericirea cu dezinvoltură și răspundere. Cei mai mari decât noi (oare la cine se referă? la Eminescu, Blaga, Bacovia, Arghezi? – n.m.) pot fi fericiți, dar nu pot uita amărăciunea, pot trăi o viață civilizată, dar nu pot uita mizeria de odinioară, pot zâmbi larg, dar obrazul lor păstrează ridurile. Ceea ce ne deosebește de ei este senitătatea noastră perfectă, intensa noastră luminozitate. Suntem fericiți și știm că am fost făcuți fericiți pentru a face fericiți în și mai mare măsură pe cei care vin după noi. (…) A vorbi despre tinerețea noastră înseamnă a vorbi despre ceea ce ne animă, despre idealurile noastre totdeauna realizabile, despre spiritul nostru adânc partinic”. Aplauze, ovații, pentru tovarășa Ana Blandiana! Oare le-a recitat din „Scînteia” celor care au vizitat „Memorialul Sighet”? Vorba lui Eminescu: „Ne e silă!”

La 15 august 1964, Blandiana publică, tot în „Scînteia”, poezia „Vibratoare pe Argeș”, redată mai jos, drept încheiere. Dar în „Steaua” (agust 1964), Blandiana publică, după volumul de debut, entuziast, poezia intitulată „Culege ziua”: „ În orașele noi anotimpurile nu se repetă,/ Nicio priveliște nu poate fi revăzută,/Lumina nu încremenește în nuanțe de cretă(…) În orașele noi oamenii au ochii frumoși”. Poezia e lungă, proletculistă. La 8 octombrie 1964, este rândul lui Andrei Băleanu, să salute, în „Scânteia”, cartea Anei Blandiana. Și câte cronici nu vor fi fost, îmi recunosc capacitatea de a citi, acum, ÎNTREAGA presă a anilor ’50-’60. Citatele, însă, sunt revelatorii. Sunt istoric literar, critica literară de azi poate găsi… scuze, cum mă aștept, spre rușinea sa!

De pildă, peste ani, Eugen Simion încearcă, în prefața la ediția din 1989, pe linia estetismului său asumat, să schimbe paradigma receptării Anei Blandiana: „caligrafia impresionistă, senzorială de început a evoluat spre o poezie cu implicații metafizice. O poezie din ce în ce mai mult (îi folosesc o imagine) gravidă de idei. Dansul nu este numai un joc. Este și o gândire a jocului”. Curios, deși renunță la multe poezii din volumul de debut, Blandiana își republică, în 1989, volum antologic, „Cântec de miner tânăr”. Numai Simion mai știe ce a vrut să spună cu poezia „impresionistă” de la începuturi, gândindu-se, poate, la „Vibratoare pe Argeș”, când acestea erau îndemnate, poetic: „vibrați, vibrați, vibrați!”.

În fine, cel mai corect istoric literar pare a fi Alex. Ștefănescu. În volumul său „Istoria literaturii române contemporane (1941-2000), criticul strecoară, la nivel de bârfă, dar aluzia critică e clară, următoarea frază: „cei care o invidiază o acuză că este o poetă de prezidii, o persoană oficială, o răsfățată a regimului comunist” (p. 397).

Nu viața ei comentăm aici, deși pare straniu, dacă nu aveai voie de la Securitate, cum a putut sta la Paris în 1968, sau în SUA (6 luni, în 1974). Da, o răsfățată, vorba lui Alex. Ștefănescu. Nu știu câți poeți înregistrau la Electrecord versuri în lectură proprie, ori călătoreau nestingheriți prin Egipt, Italia, Grecia etc. Dar să-i dăm cuvântul:

 

„Ploaia”

„Acum ar trebui să stau culcată,

În mine-nchisă ca într-o cetate,

S-ascult cum ploaia mi se toarce-n curte,

Cum vântul, încâlncit în ea, se zbate.

 

„Ce obsedant de ritmic bate ploaia!”

Și-ntr-un târziu ar trebui s-adorm.

Și-n zori, privind noroiul de pe uliți,

Mi-am plânge moale traiul uniform. (…)

 

De zece zile toamna se jelește

Și totui pe șantier nu-i nimeni trist.

La-ntrecerea din săptămâna asta

A câștigat sectorul utemist. (…)

 

În schimbul ăsta terminăm canalul.

De mâine o să-nceapă betonarea,

Un tânăr oacheș, seara, după cină,

Mă roagă să-i explic ce-i plusvaloarea.

 

În noaptea asta udă ca o ploaie

Am scris întâiul cântec comunist.

„De zece zile ploaia se jelește

Și totuși pe șantier nu-i nimeni trist…”

 

„Originalitate”

 

„Am vrut s-o țes din firele de iarbă

Ce se alintă-n vânt întâia oară,

Însă câmpia-a prins a rânde-n barbă

Că mult mai bine alții o cântară.

 

Am spus atunci: „Voi trece peste ele

Și voi cânta întinderi înstelatate”,

Dar bolta-a râs cu lacrimi mari de stele:

De mii de ori ele-au mai fost cântate.

 

Am vrut s-o âmpletesc ca pe-o cunună

Din razele apusului de soare,

Dar moșul mi-a zâmbit cu fața bună

Și s-a gândit al câtelea sunt oare.

 

M-am dus atunci în munți. Să cânt săbatic.

Să stau pe culmi cu sufletul curat.

Dar munții hohotiră că-s zănatic.

Alții mai mari ca mine i-au cântat.

 

O, am fugit!…. Fugeam cu deznădește,

Sau poate numai calea alerga,

Și între munți și cer, ca într-un clește,

Văzduhul hohotea în urma mea. (…)

 

Răsună valea, prieteni! Ascultați-o

Și fcați-o mai tare să răsune!

Ce greu e de crezut, dar noi, aceștia,

Înfiorăm magicele-i strune!

 

Răsună valea, prieteni! Fără stavili

Cântarea despre voi a săgetat.

Răsună valea! Evrica, prieteni!

Cântul acesta nu s-a mai cântat.”

 

Și, în fine, o poezie celebră, publicată în „Gazeta literară”, în 1964:

„Vibratoare pe Argeș”

 

„Ca niște sentimente zguduitoare

Vibratoarele intră-n beton,

Împodobind cu emoția vibrațiilor

Trupul lui mare și monoton,

 

Făcându-l mai dens și mai tare

Precum pe oameni sentimentele zguduitoare.

Să nu îmbătrâniți

Fiți atenți să nu îmbătrâniți,

 

Să nu îmbătrâniți prietenii mei, stați de pază

Ca să nu îmbătrânească

Betonul pe Argeș vibrează.

Vibrați pentru fiecare știre nouă în ziare,

 

Pentru fiecare metru cub produs de ciment,

Fiecărui strigăt, roșu în toamnă, al pomilor

Răspundeți-i c-un sentiment.

Vibrați pentru munți, pentru frumusețea femeilor,

 

Pentru șantierele din Onești și de la Galați,

Pentru Cosmos și pentru tunelul de aducțiune

Vibrați, băieți, vibrați!

Văzduhul vibrează de vânt

 

Munții de vocile noastre,

Rădăcini vibrează-n pământ,

Păstrăvi în râuri albastre,

Unde mereu vibratorii

 

Pornesc din baraj înspre zare

Ca-n aer arcușul viorii

Pulsează-n beton vibratoare.

Băieți, învățați freamătul acesta uriaș

De tinerețe generator –

Pe Argeș betonul vibrează și Argeșul însuși

E pentru viața noastră un vibrator!”

 

P.S. Pe poarta de la Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, Ana Blandiana ar putea scrie: „pe cuvânt de utemistă, am uitat poeziile în care am cântat comunismul și nu am scris nimic despre țărăniștii, liberalii și legionarii închiși la Sighet, deși au luptat contra comunismului, ca să nu supăr Europa”.

 

P.S.1. Să-i fie rușine Anei Blandiana și tuturor celor care o susțin! AȘA a devenit, așa a ajuns în manuale, așa nu-și asumă trecutul!

 

(studiu apărut, în formă prescurtată, din motive de spațiu, în revista „Cafeneaua literară” de la Pitești, aprilie 2021)

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

9 + 1 =