FLORIN TOTAN: „DIRIJATUL ESTE PENTRU MINE COMUNICARE ȘI CUMINECĂTURĂ!”

Cultura

„Dirijatul este pentru mine comunicare, comuniune și cuminecătură!”

-interviu cu dirijorul Florin Totan –

Jean Dumitrașcu – Când v-ați descoperit pasiunea pentru muzică? La școală, cântați la serbările școlare? Când ați descoperit muzica clasică?

Florin Totan – În primul rând, destinul meu muzical a fost tare atipic, rar întâlnit în viața muzicală: chiar dacă sunt fiul compozitorului, dirijorului și profesorului Ioan Totan, până la 15 ani am frecventat o școală de cartier și am practicat multe discipline sportive cu performanțe notabile. La trecerea în clasa a IX-a, a fost nevoie de o decizie drastică, dar salvatoare pentru viața mea, din partea tatălui meu: „te fac muzicant și pe tine și o să vezi că o să mînânci cozonac, nu pâine!” Și pentru că eram „bătrân” pentru atâtea instrumente și eram înalt, cu degete puternice, părintele meu a ales contrabasul, iar peste ani am realizat că decizia lui a fost fericită. După numai trei ani de studiu la actualul Liceu „Dinu Lipatti”, câștigam premiul I pe țară, iar apoi am intrat primul la Conservatorul din București și tot primul la Filarmonica „George Enescu”. Cel care m-a luat de la zero absolut (eram „tabula rasa” în muzică) și m-a îndrumat, sprijinit, îngăduit, și mi-a devenit un al doilea tată, a fost eminentul om și profesor de contrabas Ioan Țetel, adevărat formator de talente aici, dar și în Canada, unde s-a stabilit. Revenind la întrebarea dumneavoastră, crescând într-o familie de muzicieni, auzind toată ziua muzică de fanfară și clasică și văzându-l zilnic pe părintele meu compunând, mi-a intrat ân fire și ființă duhul muzicii, chiar dacă eu nu eram încă conștient de asta.

J.D. –Ați fost instrumentist, ați cântat în orchestre. De ce ați simțit nevoia spre dirijat? Vă nemulțumea cum dirijau unii sau v-a plăcut această artă?

F.T. -Spuneam și vorbeam de rolul major jucat de tatăl meu în viața mea, dar cel care m-a convins să merg în universul Euterpei și mi-a învins reticențele a fost fratele meu cel mare, profesorul de violoncel, Dan Totan. Ei doi mi-au decis destinul și au dat sens și direcționalitate devenirii mele muzicale. Cu dirijatul am început să cochetez de când am început studiul sistematic al muzicii și basului. Mi-aduc aminte că am început să „gesticulez” când auzeam o simfonie la radio și luam partitura din biblioteca tatălui, una, îndrăznesc să spun, printre cele mai bogate din România (muzică simfonică, concertantă, de cameră, de operă și românească). Chiar dacă eram foarte bun la instrument, dar, din cauza repertoriului sărac și puțin ofertant, sufletul meu a început să tânjească după marile creații, am simțit nevoia imperioasă să le pun în act, să transcend notele/sunetele, să le dau sens și semnificație, pentru că așa cum spunea Celibidache, „Das Wessen der Musik ist Wahrkeit und Werden” („esența muzicii e adevărul și devenirea”).

J.D. –Ați studiat cu marele dirijor Sergiu Celibidache? Ce fel de om era? Dar ca dirijor? Ce ați reușit să „furați” din arta lui Celibidache?

F.T. -Spuneam de rolul major jucat de profesorul meu I. Țetel, care a crezut întotdeauna enorm în calitățile și posibilitățile mele instrumentale și dirijorale și m-a încurajat și susținut toată viața, chiar și acum la bătrânețe. Dar profesorii care mi-au marcat parcursul dirijoral au fost Constantin Bugeanu și Sergiu Celibidache, cei mai mari pedagogi români, amândoi creatori ai fenomenologiei muzicale, care au pus „cărămizi” importante la formarea mea culturală, umană și dirijorală. Cu toți acești trei oameni esențiali din viața mea, am practicat ÎNVĂȚĂTURA PRIN ÎNVECINARE, după fericita exprimare a lui Petre Țuțea, adică am experimentat și experiat învățătura de la maestru la discipol și așa am crescut și m-am îmbogățit în ființă. Învățând de la ei, m-am adunat în logica viețuirii mele rotunde! Revenind la întrebare, Celibidache era foarte intransigent și pretențios, alterna cordialitatea cu duritatea și ironia, și practica maieutica socratică („știu că nu știu nimic” și „spuneți orice tâmpenie, că așa vom ajunge la Adevăr, nu la frumos, care e facil și exterior”).

J.D. –Ce este dirijatul, ce e dirijorul?

F.T. -Dirijatul e o îndeletnicire înalt spirituală și vocațională, e o chemare puternică, e înălțare, e un imperativ categoric al ființei mele. Nu știu dacă l-am ales eu sau m-a ales el pe mine, dar nu pot trăi fără el. Dirijorul întrupează esența de adevăr a lumii, ne revelează frumusețea profundă și tainică a ființării unui compozitor. Reluându-l pe marele Nichita, Muzica (dirijatul) e „patria mea, e duminica vieții mele”.

J.D. –Ați câștigat concursuri internaționale de dirijat. Ce amintiri aveți de la concursurile din Austria și Germania, cele două țări ale muzicii?

F.T. -Din păcate, revoluția a venit târziu și eram „bătrân” pentru concursuri, pierând marile competiții, rămânându-mi doar concursurile fără limită de vârstă. Dar a fost și o latură pozitivă în toată această situație, că am putut să mă compar cu dirijorii din toată lumea și să văd unde mă situez. În Austria, a fost un concurs greu cu muzică modernă, câștigat ex aequo cu Jin Wang, dirijorul chinez care dirijează des în România, iar la Berlin am dirijat la Schauspielhaus, în celebra sală, celebra orchestră Berliner Symphonie Orchester, câștigând premiul al treilea. Deh, aranjamente dubioase ale juriului.

J.D. –Ați colaborat cu nenumărați artiști instrumentiști sau vocali. Care v-au rămas în amintire în mod deosebit?

F.T. -Au fost mulți soliști care m-au impresionat și sporit. Aș aminti, cu riscul de a-i uita pe alții, de pianista germană B. Hierholzer, dar și V. Moroianu, de violonistul E. Sarbude la Londra, de soprana Cellia Costea. Cu toți am avut afinități tainice și alchimii sufletești, dar mai presus de toți aceștia e că toata viața am sprijinit și promovat zeci de tineri români talentați, în drumul lor spre consacrare, în toată țara, dar și la Ateneu și, mai ales, în concertele d-nei R. Sava, „Muzicieni de azi, muzicieni de mâine”.

J.D. –Ce preferați, un concert simfonic sau unul vocal-simfonic?

-Nu contează, iubesc ambele ipostaze pentru că reprezintă marea muzică, indiferent de forma sub care se prezintă. Ce nu știți este că am dirijat cu mare succes la Opera Națională din București „Bărbierul din Sevilla” și am realizat o performanță „uimitoare” (după expresia d-nei Eugenia Moldoveanu), premiera operei „Titus”, de Mozart, la Conservator, în doar 10 zile!

J.D. –În 1990, ați fondat și sunteți director artistic al „Sinfonia Bucuresti Orchestra”. De ce?

F.T. -Cred că a fost prima inițiativă privată, nu numai în muzică, dar și în artele de spectacol. Pentru asta, mi-am vândut contrabasul și am organizat primul concert privat la Conservator. Am realizat, în toți acești 31 de ani, zeci de concerte la cel mai înalt nivel, cu mulți dirijori și soliști străini, invitați, concerte la Președinție, Parlament, pentru Guvernul României, cu ocazia unor vizite la nivel înalt, și multe turnee internaționale. Pentru toate astea, sunt mândru de ce am făcut de unul singur.

J.D. –Ați efectuat numeroase turnee peste hotare. În ce țări? Există diferențe între orchestrele lumii?

F.T. -Am dirijat în toată lumea, din Scandinavia până-n Turcia, Egipt, SUA, El Salvador, Mexic și Brazilia, întotdeauna incluzând în programele mele eterna și fascinanta muzică românească, esența artistică a unui popor binecuvântat de Dumnezeu. Am dirijat orchestre de prestigiu, dar și orchestre de tineret, de amatori, și chiar fanfare, de cel mai înalt nivel. Important e să sfințești locul peste tot pe unde mergi.

J.D. –Sunteți un dirijor atipic. De regulă, dirijorul urcă la pupitru, salută publicul, ca într-un ritual, apoi se îndreaptă spre orchestră, cu un ochi în partituri. Dumneavoastră, în schimb, dialogați cu publicul! Faceți concerte-lecție, care fac deliciul publicului. Câtă vreme am fost manager al Filarmonicii Pitești, de prea puține ori mi s-a întâmplat ca publicul să-mi ceară să mai reinvit un dirijor, oricât de bun ar fi fost. Cu dumneavoastră am și o poveste. Abonat plătitor, fostul viceprimar Laurențiu Zidaru ajunsese să le ceară altor dirijori să discute cu publicul, cum o faceți dvs. Firește, nu s-a întâmplat asta! De ce simțiți nevoia de a face și o istorie a muzicii clasice?

F.T. -Domnule Dumitrașcu, conceptul mu unic și inovator în muzica românească se numește acum „Bucuriile muzicii, bucuriile culturii”. Prin acest concept (și nu proiect), care a cucerit toată țara, mi-am articulat un sens existenței mele care m-a dus la desăvârșirea mea ființială în lume. Povestea asta frumoasă s-a născut în părculețul Colțea de la Universitatea București în 2009, odată cu prima ediție a Festivalului „Simfonii de vară”, un proiect fermecător și binefăcător al Primăriei Sectorului 3. De aceea, l-am numit, la început, „Concertul Colțea”, devenit ulterior „Bucuriile muzicii”. De ce acest titlu? Pentru simplul motiv că țelul acestor concerte e să ofere bucurie și fericire oamenilor prin intermediul muzicii și informațiilor din cultură. Stendhal a emis o superbă definiție a arte: „Arta este o promisiune de fericire”. Ei bine, la concertele noastre, spectatorii vor primi nu promisiuni, ci certitudini de fericire. În acest demers unic în România, eu desființez bariera dintre spectator și scenă, convorbind și comunicând direct cu publicul. Dirijatul este pentru mine comunicare, comuniune și cuminecătură! Esența demersului de la Colțea este: „Ducem cultura în stradă pentru toți!” În acest moment, proiectul Colțea se conjugă cu conceptul meu. Salvarea noastră din marasmul actual e credința și cultura, altfel ne prăbușim iremediabil în gregar și subcultură. De aceea vorbesc de o „cruciadă” împotriva inculturii și ignoranței și, ca în mitul platonician al peșterii, purtăm o luptă între întunericul necunoașterii și lumina cunoașterii și culturii.

J.D. –Îmbinați filosofia cu muzica. Există o legătură între cele două?

F.T. -Există dintotdeauna o legătură foarte strânsă între muzică și filosofie, din moment ce marii filosofi au sscris sentințe și tomuri și au pus muzzica în vârful ierarhiei artelor. Iată câteva declarații edificatoare: „Pentru a avea prezența în spectacol, opera muzicală are nevoie de artistul care o execută” (Hegel). Și care o „destăinuie”, spun eu; „Muzica e spirit (al unei epoci) și suflet” (al unui compozitor, tot Hegel); „Fără muzică, viața ar fi un non-sens” (Nietzsche); „Muzica este revelare a ceea ce nu se poate exprima în niciun alt limbaj” (N. Hartmann); „Muzica nu e o existență, ci o ființare, o devenire, deci esența muzicii e devenirea ei, aici și acum, astfel și nu altfel” (Celibidache); „Influența muzicii e mai puternică și mai penetrantă decât a celorlalte arte, căci acestea vorbesc despre umbre, în timp ce muzica vorbește despre ființă” (Schopenhauer); „<<Musica este exercitium metaphysicae>>, adică suntem trimiși la metafizica muzicii, adică la o dimensiune tăinuită a acestei arte, la un „dincolo” de sunete ce dă formecul și inefabilul muzicii” (Schopenhauer). Fac o mărturise publică: limbajul meu e plin de cuvinte precum ființă, ființare, devenire, zidire, locuire etc, pentru că e limbajul marilor mei profesori, dar și al lui Heidegger, Noica, Liiceanu, Pleșu (profesorul meu de limbă română elegantă!).

J.D. –Câte concerte ați dirijat de-a lungul carierei? Aveți vreun concert la care țineți cel mai mult?

F.T. -Nu-mi place cuvântul „carieră”, e prea pompos și cu multă slavă deșartă. În activitatea mea (dirijorală0 de peste 40 de ani, la un calcul sumar, am susținut cam 1000 de concerte, dar nu numărul contează în meseria mea, ci calitatea lor, ceea ce reiese din cronicile de presp (accesați, vă rog, www.florintotan.ro). Concertul de la Viena, cu ocazia „Zilelelor Bucureștiului”, cu Gh. Zamfir, și cele două concerte de la Crans Montana (Elveția) din 1999 și 2000, în fața celor mai importanți oameni ai planetei (Bil Clinton, V. Cernomîrdin, Albert de Monaco, Prințul de Lichtenstein etc), au fost încununarea activității mele.

J.D. –Ați inventat concertele în aer liber de la Colțea. Am organizat și eu la Pitești, cu dvs în prim-plan. Ce rol au aceste concerte în aer liber?

F.T. -La concertele în aer liber de la Colțea și Pitești, dar și la concertele în sală, aduc o nouă abordare și prezentare a concertelor. În locul programului de sală sec, telegrafic și cu informații nerelevante pentru opera unui creator, eu le vorbesc oamenilor despre FIINȚA compozitorilor, cu luminile și umrele, cu înălțările și căderile lor, dar și despre LUMEA lor, adică despre societatea în care au trăit și creat și care și-a pus amprenta pe lucrările lor. În concertele mele ofer informații din muzică, filosofie, literatură, arte frumoase, și vorbesc și despre cărțile care m-au marcat și mi-au îmbogățit sufletul. Le vorbesc oamenilor despre esențele și chintesențele din creațiile marilor compozitori. Temeiul, temelia și rostul conceptului meu salvator e mântuirea prin credință și cultură, singura cale de evadare și izbăvire din haosul, absurdul și înstrăinarea lumii nihiliste în care trăim. Iar primul pas e întoarcerea la lectura ziditoare și întemeietoare de ființă nouă”! Nu „omul nou” ceaușist!

J.D. –Știu că aveți o mare pasiune: pescuitul! Cum se împacă acest hobby cu muzica?

F.T. -Așa este, sunt cel mai fericit și liniștit când evadez în „munții vrăjiți” ai României la pescuit de păstrăvi, acolo e Raiul meu pământesc. Sunt eliberat când scap de betoanele, agitația și aglomerația bucureșteană, și mă duc cât mai sus, ca să-mi audă Dumnezeu rugăciunile!

J.D. –Ați ieșit la pensie. Ce planuri de viitor aveți?

F.T. -În această lume anapoda, cu susul în jos, de „râsuʻ plânsu”, după această pandemie și nenorociri zilnice pe tot globul, e clar că lumea a intraat în extincție, iar eu nu-mi mai doresc lucruri de slavă deșartă, ci sănătate și mântuire, restul e deșertăciune, fum și vânt. Sunt un om fericit pentru că sunt cinstitor și mărturisitor al lui Hristos și-mi articulez un Rai pământesc în perspectiva celui ceresc. Precum a spus Cioran, toată viața am fost supărat că Dumnezeu nu m-a întrebat dacă vreau să mă nasc în lumea asta. Acum îi mulțumesc în fiecare zi pentru că doar așa am putut să-l întâlnesc pe El și să-i arăt adorația mea, care e cea mai înaltă formă de iubire și recunoștință!

J.D. –Vă mulțumesc și vă urez succes pe mai departe!

(interviu apărut pentru prima oară în revista de cultură ARGEȘ, nr. pe luna iulie/2021)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

6 + 2 =