DIN CULISELE CULTURII (11). O AMINTIRE CU TUDOR PENDIUC

Cultura

Intermezzo. Provocat de un comentariu de pe facebook al d-lui col.dr. Cornel Carp, fost comandant al Arhivelor Militare Argeș, îndrăznesc să scriu, în acest serial, câteva rânduri despre omul Tudor Pendiuc, pe care îl cunosc destul de bine începând din 1992 încoace, fie din postura de ziarist care îi cerea demisia, fie din cea de subaltern și colaborator foarte apropiat. Există, ce-i drept, mai mulți „Tudor Pendiuc”, nu e momentul, pentru mine, de a face o analiză obiectivă și exhaustivă, mi-a fost și bine, mi-a fost și rău. Din tot noianul de amintiri legate primarul Tudor Pendiuc, una mi s-a întipărit, cu fier roșu, în minte și în suflet. Iar tocmai această amintire mi-l dezvăluie mie pe omul Tudor Pendiuc.

Era în dimineața zilei de 19 mai 2006. Pentru prima dată, mergeam acasă, la Balș, la domnul primar, alături de alți colegi directori din Primăria Pitești. Motivul era unul extrem de trist. Mergeam la înmormântarea doamnei Anica Pendiuc, mama domnului primar.

La început, mirarea. La intrarea în Balș, microbuzul face stânga și tot merge câțiva kilometri pe un drum străjuit de case și pomi, de-o parte și de alta. Și eu care crezusem ani buni că, dacă s-a născut la Balș, înseamnă că era din oraș. Nici vorbă. S-a născut într-un sat aparținător Balșului, dintr-un tată refugiat din Bucovina de Nord (ca să nu fie robit Ucrainei sovietice) și dintr-o femeie de acolo. Practic, am înțeles deodată, a crescut la țară. Un mare avantaj, cred, și nu-i doar părerea mea.

A doua mirare. Mașina parchează undeva. Îmi dau seama imediat care e casa părintească. Mică, veche, o casă țărănească de odinioară. Un alt mit cădea. Oare cum de îmi închipuisem că primarul, musai, ar fi trebuit să aibă ditamai casa?!

În drum în curtea casei, puhoi de oameni din sat. Încă nu bănuiam șocul ce va urma. Mă apropii, cu sfială, cu florile și cu lumânarea pregătite. Și cu gândul de a-i transmite domnului primar cuvenitele condoleanțe. Dar cu cât mă apropiam, cu atât îmi venea să fug! La căpătâiul mamei sale, domnul primar se jelea. Așa cum nu am văzut niciodată un bărbat să se jelească! Și am fost, vai, la atâtea înmormântări, în neam sau la persoane apropiate…

-Mamă, mamă, nu pleca!! De ce pleci și tu, mamă? Cui mă lași, mamă?!, striga primarul cu voce sfâșietoare, din adâncul sufletului, cu lacrimile până la pământ….

Am început să plâng și eu. Nu o cunoscusem nicidecum pe mama domnului primar, deci, teoretic, nu ar fi trebuit să simt vreo mare emoție față de bătrânica micuță din sicriu. Ce „condoleanțe” să mai spun?! Am pus lumânarea, florile, m-am închinat și am fugit în curte…

-Mamă, iartă-mă, mamă! Am vrut să vin mai des pe la tine, ca și pe la tata, dar nu am putut! Vă ziceam, și îmi ziceam, că am treabă la Pitești! Iartă-mă, mamă, iartă-mă!

Plângeam stingher, am ieșit din curtea mică, să nu mai aud. În drum, cât mai departe. Și toată lumea plângea, empatic.

-Doamne, mi l-ai luat pe tata de Simfonie, iar acum pe mama, de Zilele Piteștiului, tocmai la zilele cele mai mari pentru mine! De ce, Doamne, de ce?!

Și nimeni nu răspundea din Cer.

-Mămicuța mea, iartă-mă, ți-am greșit, am greșit față de voi! Și nu am nicio scuză, Doamne!

Plângeau și pietrele din șosea. Pomii înfloriți, adierea vântului, toate se făceau ecoul vocii domnului primar. Am încercat să-mi șterg lacrimile cu amintirea  versurilor nepieritoare ale lui Adrian Păunescu: „Enigmatici și cuminți,/Terminându-și rostul lor,/Lângă noi se sting și mor,/Dragii noștri, dragi părinți.// Cheamă-i, Doamne, înapoi/Că și-așa au dus-o prost,/Și fă-i tineri cum au fost,/Fă-i mai tineri decât noi.//Pentru cei ce ne-au făcut/Dă un ordin, dă ceva/Să-i mai poți întârzia/Să o ia de la început”…

Am mers până la cimitirul din sat. Până și groapa unde i-a fost dat să-și doarmă somnul de veci doamnei Anica Pendiuc se umpluse de lacrimile domnului primar! Și se tot umplea, cu apă izvorâtă din adâncuri, spre disperarea primarului Balșului care coordona o echipă cu o motopompă să golească groapa…

Cum îmi spunea odată, când îi este mai greu, la căpătâiul părinților își găsește domnul Pendiuc liniștea și puterea de a merge mai departe!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

55 + = 56