INTERVIU CU CRISTINA ONOFRE, O POETĂ MAI CUNOSCUTĂ LA PARIS DECÂT LA PITEȘTI!

Cultura

-Stimată Cristina Onofre, când ați simțit prima oară fiorul poetic? La ce vârstă ați scris prima poezie? Ce carte de versuri v-a marcat la începuturi?

Mama mi-a spus despre primul meu poem. Aveam în jur de trei ani și într-o zi m-am apucat să îi spun mamei un mic poem despre un pui de urs care a cules niște mure și care s-a pierdut de mama-ursoaica și de frățiorii lui; poemul avea rimă; mama mă învățase să scriu (era scrisul cu majuscule pe care l-am învățat înainte de a ajunge în clasa întâi); mamei i-a venit o idee care sigur o veți găsi ilară: a întors un scaun cu susul în jos și m-a pus să scriu pe partea plată, partea opusă șezutului. A fost primul și ultimul meu poem cu rimă. De scris am mai scris în liceu, dar fără să arăt cuiva ceea ce scriam. Mi-era teamă  de ridicol. Aveam un carnețel pe care îl ascundeam. Eram liceeancă și duminica mă plimbam prin parc (așa îi spuneam noi ocolului silvic care era și stațiune dendrologică). Cum, de obicei, eram singură pe alei, scoțeam carnețelul și mai notam în el. Fără să aud, a venit un tip căruia i se dusese vestea că scrie versuri și mi-a furat carnețelul. Am rămas nemișcată; el a început să citească. A durat mult. Mi-amintesc și acum emoția cu care așteptam să îmi spună ceva; simțeam că îmi va spune ceva, dar mi-era rușine și îmi venea să plâng; nu am plâns. Când mi-a dat carnețelul, a spus ceva ce voi ține minte toată  viața: ,,tu vei scrie o poezie mare!’’. În sinea mea, mi-am spus că a vrut să fie amabil cu mine, dar undeva în adâncuri mă rugam la Dumnezeu să scriu astfel încât cuvintele spuse de el să fie ca o profeție. Fiecare dintre noi cred că ne rugăm Divinității să ne ajute să  ajungem Omul care Ea, Divinitatea, ne-a lasat sa fim.

Una dintre cărțile de versuri care mă însoțea era ,,Poezii’’ de Lucian Blaga. O altă carte dragă inimii mele era și este ,,Romancero gitano și alte poeme’’, de Federico García Lorca. Nu degeaba, dar fără să știe, desigur,  domnul Eugen Simion a scris în prefața la ,,Poema ’naltei domnișoare’’: ,,Poemele pe care le veți citi în această carte sunt scrise de cineva care iubește lucrurile fragile și l-a citit bine pe Blaga’’. Am spus că aceste cărți mă  însoțeau pentru că, de cele mai multe ori, le luam într-o plasă când plecam la pășune cu vitele. Eu, deși am plecat de la paisprezece ani de acasă (făceam naveta la Câmpulung la liceu), apoi am plecat la București la facultate, am rămas fidelă plaiurilor mele natale, pe care le port în suflet oriude aș merge în lume și scriu acest lucru fără emfază; crângurile, pășunile, colinele cu păduri sunt locul meu de ,,refugiu’’ atunci când agora mă copleșește. Și nu numai atunci…

-Cum v-a fost copilăria, adolescența, prima tinerețe? Ce vă fac prietenii din copilărie? În ce școli v-ați format?

Când spun copilărie, adolescență, prima tinerețe…, zi de zi, ceas de ceas,  spun mama. Îmi permit aici sa citez poemul care îmi definește relația cu mama mea:

„Mama”

„Ea a fost întotdeuna

o tainică pădure a mea,

mereu zâmbete rătăcind

peste răzvrătita răcoare a merilor sălbatici,

în uimirile proaspete ale sufletului meu de copil,

ale sufletului meu

plin de pădure.”

Pe lângă relația definitorie cu mama, asupra mea au avut o influență specială tatăl meu, un bărbat care impunea respect și care a dorit, și a și reușit, să îmi dezvolte latura tehnică,  prezentă, de altfel, în caracterul meu, învățându-mă ceea ce, de obicei, învățau băieții: să măsor cu șublerul, să lipesc cu letconul, să zidesc, să îmi construiesc măsuțe și scăunele… Ar fi cazul să amintesc aici și pe bunicii din partea mamei, pe care i-am iubit, pe care i-am pierdut când eram încă mică și de care îmi este așa de dor!!!

Copilăria mea a fost infinită; spun asta pentru că și acum o am vie în mine; întâmplările care s-au petrecut în copilărie sunt în mintea mea,  exact cum stau cărțile în bibliotecă, pe rafturi. Acum, când scriu, îmi amintesc o întâmplare tristă, despre suferința unei vaci. Scăpase de sub supraveghere, intrase într-o grădină cu trifoi și se umflase. Bunicul s-a dus la doamna doctor veterinar care locuia nu departe de noi. Vaca era la capătul puterilor: respira foarte greu, se culcase pe o rână… Doamna doctor le-a spus bunicilor ca trebuie să o înțepe în burtă ca să o poată salva. Eu nu înțelegeam ce se va întâmpla; eram prea mică  pentru a înțelege. Însă am văzut cum vaca a fost înțepată și apoi cum a sărit jetul din stomacul ei. Era ca o fântână arteziană. Cu timpul și cu îngrijiri, vaca s-a făcut bine. Amintirea acestei întâmplări are locul ei bine definit în mintea mea. Și ar mai fi ceva: pentru mine, care asistam înspăimântată, vedeam cum într-unul din ochii ei se oglindea cerul ca într-un lac adânc, și, privind-o cu atenție,  vedeam cum norii se mișcau, cum o pasăre zbura… Toate acestea în ochiul ei aproape stătător… Am spus această poveste pentru a sublinia că în copilărie ni se fixează trăiri, senzații… Copilăria este perioada în care ne este dăruită cea mai mare putere: puterea de a fi atenți la tot ce e în jurul nostru, puterea de a iubi, puterea de a reține… Și această putere este un dar Divin.

Prietenii din copilărie? De felul meu, am fost un copil care iubea singurătatea. Îmi făcea mare plăcere să îmi imaginez personaje fictive cu care să mă joc. Pe lângă acestea, toate ființele din curte îmi ,,serveau’’ drept personaje: intram în locurile cele mai ascunse, locuri în care găinile ăși făceau loc ca să stea la umbră, scormonind pământul; acolo unde se ascundeau ele, mă ascundeam și eu… Rațele și gâștele se duceau la un râușor care traversa grădina noastră; acolo unde se scăldau ele,  acolo eram și eu… Dar să nu credeți că eram o fetiță care nu se juca cu păpușile. Și acum mai păstrez păpușile acelea. În privința prietenelor, am avut multe prietene în copilărie. Dar viața ne-a făcut să ne împrăștiem ca mărgelele care cad pe o suprafață lucioasă. Despre unele nu mai știu nimic, despre altele știu, dar nu ne mai întâlnim. Și când mă gândesc cât de frumos ne jucam împreună!!! Și aici voi preciza un lucru care e mult criticat: rețelele de comunicare. Cu ajutorul rețelelor de comunicare am aflat și aflu mereu ce fac oamenii dragi mie: colege, colegi, rude, prieteni, cunoștințe. Și acesta nu un lucru rău, dimpotrivă…

Ați precizat de prima tinerețe. Spiritul meu a fost și este mai degrabă unul care dorește să călătorească într-o caleașcă, să meargă la întâlniri mondene unde se ascultă muzică  clasică, preclasica, baroc etc, unde se recită și se joacă teatru… Dar pot face toate acestea imaginându-mi totul până la cele mai mici amănunte… Și cred că această trăsătură a caracterului va pieri o dată cu mine, nu înainte, sper!!!

În ce școli m-am format? Școala generală am făcut-o în comuna Mihăești, apoi Liceul ,,Dan Barbilian’’, secția chimie, din Câmpulung Muscel, îndrăgostită fiind de chimie, apoi cinci ani Politehnica din București, Facultatea de chimie. După, au urmat cursuri post-universitare, specializări, formări în management etc. Aproape toată viața am învățat, am dat examene, am condus activități, am format specialiști, am fost și sunt manager etc.

-Ce visați, în anii tineri, la început de drum poetic?

-Visam să intru pe un cal alb în Cetatea Poeziei, metaforic vorbind și mai visez încă…

-Ce modele ați avut? Ce poeți ați cunoscut la început de drum? Cine v-a îndrumat primii pași? Ce amintiri de la Cenaclul „Liviu Rebreanu” aveți?

– Când am venit în Pitești, era anul 1991, am văzut că acest oraș are un Palat al Culturii. Frapant pentru mine. Clădirea era somptuoasă. Era o plăcere să urci treptele și să citești anunțul Cenaclului ,,Liviu Rebreanu’’. Anunțul era scris pe carton, cu o caligrafie impecabilă. Săptămânal, câte un poet sau un prozator urma să citească în cenaclu. Prima persoana pe care am cunoscut-o a fost doamna Corina Budescu, care scria versuri sensibile, dar care nu cred ca a debutat în volum (sau cel puțin nu știu eu) și despre care nu mai pomenește nimeni, ca și cum nu ar fi existat. Ce trist! Dânsa m-a dus la prima întâlnire cu cenaclul. Acolo i-am văzut prima dată pe Ion Popa- Argeșeanu, Nicolae Badi, Laura Caradima (nici despre poeta foarte talentată Laura Caradima nu se mai spune nimic; ce păcat că uităm așa  de repede poeții, scriitorii valoroși!), Mihail Ghițescu, Vasile Ghițescu, Mona Vâlceanu, Elena Mircescu. Dacă am uitat pe cineva, îmi cer iertare, dar e prima dată când sunt întrebată despre începuturile mele la acest cenaclu. Dezbaterile care aveau loc în cenaclu erau, din punctul meu de vedere, o adevarată lecție de literatură. Nu se primeau laude decât foarte rar și în mod întemeiat. Unii erau pro,  alții erau contra. Un adevărat spectacol. Cel ce citea trecea prin furcile caudine ale celor prezenti. De cele mai multe ori ieșea ,,șifonat’’, dar nu existau dușmănii, se discuta textul și apoi se încheia totul amiabil. După  mai multe întâlniri, am fost întrebată dacă  scriu și a fost prima dată când am îndrăznit să  spun că scriu, deși, sincer, declar că mi-era realmente frică de ceea ce va urma. Și a venit și ziua când am citit. Am asistat cu inima bătându-mi puternic la ceea ce se spunea despre ce citisem. Am învățat multe atunci și, mai ales, am învațat că trebuie să mă iau în serios. Și am mai înțeles că drumul nu va fi ușor deloc. Deloc, deloc!

Nu vreau să par infatuată, dar modele mele au fost lecturile, marii scriitori, giganții pe care îi iubeam cu o iubire greu de definit. Nu pot să spun că nu îi apreciam pe scriitorii întâlniți, dar iubirea pentru lectură și descoperirea scriitorilor Saint-John Perse, Lorca, Esenin, Kavafis, Arghezi, Walt Whitman, Dostoievski, Federico Garcia Marquez etc etc…  produceau în mine un fel de ,,furtună’’ cu ,,fulgere și trăznete’’ intelectuale.

-Cum ați debutat în presa literară și apoi în volum?

-În presa literară am debutat în revista ,,Luceafarul’’, condusă de prozatorul Marius Tupan. În volum m-a debutat editoarea Elena Mircescu (,,Pavilionul de ceai’’ și ,,Între vitralii’’), cărți pe care le-am ,,folosit’’ pentru a mă remodela și a scrie ,,Poema ’naltei domnișoare’’. Se spune că dacă discipolul e pregatit, maestrul apare. Și a apărut în persoana lui Titus Maxus (Cîrstea Constantin), editor și un om care mi-a spus că acele două cărți trebuie rescrise într-un stil care să mă reprezinte. A fost criticul cel mai rău, dar căruia îi mulțumesc din tot sufletul pentru că m-a învățat să arunc poeme, să renunț la ceea ce credeam că mă reprezintă… A fost editorul cel mai dur. Mi-era chiar teamă să-i arăt ceea ce scriam. El a fost cel care mi-a spus că dacă  vreau să știu ce reprezintă ceea ce scriu (la acel moment) trebuie să îi prezint proiectul de carte academicianului Eugen Simion (pe atunci, președinte al Academiei Române) și i-am urmat sfatul. Dar și acum, la un proiect de carte nou, îl caut pe Titus Maxus pentru a-mi spune părerea lui. Și vă asigur că și acum e la fel de intransigent. Titus Maxus nu face concesii. Pentru el ori e literatură, ori nu e deloc.

-Când ați început să fiți recunoscută ca o poetă originală și de mare forță?

– Aici găsesc că nu eu sunt cea în măsură  să raspund. Poate că ar fi potrivit să răspund cu citate din câteva cronici pe care le-am primit de-a lungul timpului de la cei în măsură să spună ceea ce reprezintă poezia mea.

„Cartea Christinei Bernadette Rousseau (alias Cristinei Onofre) este un studiu al neantului și al concretului smuls acestuia, pentru a spori cunoașterea realității obiective și a realității imaginarului, la fel de obiectiv. Altfelul Christinei Rousseau e de fapt altfelul Poeziei, izvorât dintr-un efort de a lărgi zona cognoscibilului, o poartă către altceva, altcumva, alminteri, care dă către descoperirea aceleiași lumi și a aceluiași <eu> și toate acestea spre a ne obișnui cu neobișnuitul”. (academicianul Nicolae Dabija)                                                

„Este vorba despre cunoscuta, dar nerecunoscuta poeta de origine română, Christine Bernadette Rousseau (Cristina Onofre). Ea face parte dintre acei puțini poeti care scriu poezie mare.

Lanțul metaforelor și al exprimărilor alcătuind universul poetic al său nu ne închide în frumosul prezentului trecător, ci ne poartă pe drumul subțire și înalt al prezentului continuu, pentru că ea, ca ființă, a reușit să  pătrundă și să trăiască în acest tip de prezent netrecător. Este fapta ei, iar „constatarea” este a mea.

Fără de-a avea intenția fixării unei comparații, vorbind despre ea, aș aminti de <Necuvintele> lui Nichita Stănescu, <Necuvinte> prin care el a dorit să ne reamintească faptul că poetul, pentru a fi o ființă cuvântătoare, trebuie să fie în stare să necuvânteze. Deci, fiecare poet mare cuvântează, necuvântând într-un fel anume.

Poeta Christine Bernadette Rousseau cuvântează, subcuvântând. Și o face magistral. În toate cărțile ei.

Ultima sa carte, <Să mergi călare. Să întinzi arcul. Să spui adevărul> sau subcuvântările clarifică întreaga problema în ceea ce privește valoarea incontestabilă a poeziei sale.

Orice abordare critică a poeziei sale, dintr-o alta perspectivă decât aceasta, riscă să tulbure chipul atât de frumos întrupat al acestei poezii.

Lăsând poezia să fie nemuritoare, poeta Christine Bernadette Rousseau aparține în totalitate timpului nostru care nu va trece”. (Titus Maxus, filosof)

„Recitind ,,la rece’’ volumul Cristinei Onofre, cu un titlu original plin de caracter, cum s-ar spune-,,Să mergi călare. Să întinzi arcul. Să spui adevărul.’’-rămân la prima impresie cristalizată, anume că ne aflăm în fața unei izbânzi poetice deloc obișnuite. Exotismul autentic, ,,concret’’ documentat, în refuzul oricărei tentații bovarice sau bucle rebele de ,,feminine’’ sentimentalisme, simplitatea calm afișată, majestuoasă aș zice, a descrierilor, unele de o violență cutremurătoare, stăpânirea mijloacelor-altminteri deloc sofisticate: dar cât de rafinate!-cumpănirea efectelor stilistice până la detaliu, gândirea liberă de prejudecăți, mereu în paza unui instinct sigur al ,,pudorii compoziției’’, precum și alte nu tocmai comune însușiri pe care ochiul cititorului le va descoperi negreșit, fac din acest fals jurnal de călătorie, tras în suită de ,,tablouri’’ exotic-orientale, cel puțin în opinia mea, o minima ,,halima’’poetic-inițiatică încântătoare, pe tot cuprinsul celor peste 90 de pagini. Vă dau întălnire, așadar, în această splendidă poezie, convins că da, frumusețea ei curată și adevărată va salva-Dumnezeu știe cum!-lumea poeziei.” (Marian Drăghicipoet și redactor șef la revista ,,Viața Românească’’)

„Poeziile din cartea ,,Generalul sau o iarbă înălțată până la cer” au o senzualitate liniștită și o transparență terapeutică încât te întrebi de unde tentația autoarei de a glosa pe marginile unei imposibile epopei. Invocațiile către General nu sunt însă lipsite de candoare, de ingenuitatea femeii care  vrea să își trăiască iubirile, bucuriile, tristețile, să rescrie din perspectiva altui plan, ale altei dimensiuni, destinul ieșit cu totul din tiparele cunoscute ale iubirii. Dar tonul categoric, dar ,,dictatul poetic’’ face ca până și el,  Generalul, exponent al supremației, să se supună sentimentelor ,,’Naltei domnișoare’’ precum cavalerii de odinioară aleselor lor. În fond, litaratura Cristinei Onofre (alias Christine Bernadette Rousseau) ilustrează o stare poetică puternică, al cărei discurs confesiv nu mizează pe șocul scandalului, o bună cuviință a confesiunii se sprijină pe cuvinte tradiționale înnobilate de patosul poetic al expresiei sentimentului, ale încrederii într-o altă rostire poetică- și nu numai-în capacitatea poetei de a-și transfigura profund poetic întreaga corolă a stărilor.

Proiect poetic susținut cu inventivitate, ,,Generalul sau o iarbă înălțată până la cer” ne descoperă în Cristina Onofre un creator aflat în universul altei posibile poetici: iată triumful rostirilor sale.” (Cornel Ungureanu, profesor universitar, Critic literar, Redactor șef al revistei ,,Orizont’’)

Poema `naltei domnişoare, de  Cristina Onofre

 „O scurtă istorie a inocenţei”

„În Săptămâna Primordială când omul încă nu era acoperit de păcat, Dumnezeu putea fi văzut şi auzit. În acel răgaz înmiresmat de fericire, Eva, ieşită din coasta lui Adam, fecioară, ce-ar fi putut zice despre lumea îndumnezeită din jurul ei? Şi ce versuri ar fi putut spune copila lui Dumnezeu despre paradisul iluminat în care s-a trezit? Cunoaşterea mărului deşertăciunilor încă nu exista în dorinţele ei, şarpele cel viclean – din dudăul din rai! – încă nu pornise să sâsâie… ,,Ziua începe cu o ploaie uşoară/ca pentru fragi’’.

Totul în jur înverzeşte, înfloreşte! ,,jocul de-a înverzirea/despică ploaia/ în fir de iarbă şi umbră a sa’’. Totul e sublim – şi umbrele!- şi umbra firului de iarbă! Numai pe la amiază… ,,stinsele culori ale frunzelor,/toate se adună/în jurul parfumului/ rochiei mele de domnişoară’’. Aici începe tragedia cunoaşterii goliciunii trupului şi a cunoaşterii rochiei de domnişoară? Dar să nu ne grăbim, timpul nu curge, ziua încă nu se apropie de sfârşit, timpul pluteşte multicolor… ! ,,timpul pare să fie un fluture,/multicolor, neaşteptat…’’. Inocenţa încă  vibrează paradisiac. Dar va veni şi clipa când legea divină şi cataclismul cunoaşterii se vor învolbura, împingând-o pe înalta domnişoară spre dizgraţia pământească, sublimă totuşi, va veni şi clipa când ‘nalta domnişoară o să-şi amintească, în dulcele duh al elegiei, ceva-ceva despre celesta sa ambiguitate…

,,ce mult e/ de când zburam amândoi,/ aripă lângă aripă,/purtând în noi/pâinea şi sarea pământului/spre o lume a păsărilor…’’

Incontestabil, Cristina Onofre ne oferă o scurtă istorie a inocenţei paradisiace. Ne bucurăm!” (D.R. Popescu, 20 februarie 2006)

„Poeta femmeoiselle”

„Cartea de poeme semnată de Cristina Onofre, intitulată Poema ‘naltei domnişoare mi-a readus în memorie, după lectură, termenul femmeoiselle întâlnit la Jacques Herold, care însumează într-o chintesență semantică termenii femeie-pasăre-domnișoară. Această carte de poezie mizează pe puterea revelatoare a simțurilor și pe proiecția de imagini senzoriale. O primă condiție (și cea hotărâtoare) a autenticității trăirii stă în transparența așteptărilor și în mărturisirea experiențelor fragile, asimilate însă generozității și deschiderii specifice celui îndrăgostit de viață. Condiția asigură inclusiv ingenuitatea acumulării materialului liric :,,Copil al rădăcinilor de apă,/ atunci când pasările tac,/ pentru o clipă,/ ating libertatea cu buzele/ și respir cântecele de dragoste/ venite dinspre un fir de iarba’’(Copil al rădăcinilor).

Poezia Cristinei Onofre curge de la sine, sugerând o estetică a receptării vieții, înainte de a fi căutată alchimia metaforei. Tablourile lirice sunt picături egale, consecvente aceluiași imn închinat ontologiei, fiind convergente și susținând cu aceeași convingere o carte-poem. Cititorul este captivat de faptul că poeta filtrează de fiecare dată o energie pozitivă din lucruri, din locuri și din oameni, păstrând valorile lor fundamentale pentru care au fost create/ creați. Astfel substanța poetică izvorăște continuu, din arderea de tot a unui suflet însetat de perfecțiune, din dăruire fără rezerve în relația cu viața.” (Magda Grigore- poetă și critic literar)

„Această carte a ‘Naltei  DomnişoareTemplierii lucrurilor simple, este o pledoarie pentru frumuseţea lumii nevăzute din lumea văzută, vădită prin inteligenţa de a folosi cuvintele. Deşi titlul îndeamnă mintea spre locurile sacre ale creştinătăţii, actanţii „cruciadei” poetice din această carte sunt meşteşugarii şi meseriaşi lumii, cei care ne produc accesoriile de obşte, care ne aşează cuviincioşi în ordinea lumii. Rătăciţi în şirul de meseriaşi – cioban, dogar, rotar, pescar, miner, bucătar  etc – ori ascunşi în fiecare dintre aceştia, îi vom afla pe nebun şi călător… Acest fapt este mai mult decât o parabolă lirică, este o lume secretă cu care poeta îşi ademeneşte cititorul, reconstruindu-l cu migală pentru a trăi epopeea lucrurilor simple.”( Aurel Sibiceanu, poet)

„Cristina Onofre – poetă argeşeancă premiată la Paris”, de Adrian Oproiu

„Zilele trecute, la Muzeul Municipal a avut loc lansarea cărţii “Poeme din ţara scaunului cu trei picioare”, al cărei autoare, Cristina Onofre, a venit în Curtea de Argeş la invitaţia directorului Bibliotecii Municipale, Marian Ghiţă. “Am adus aici una dintre cele mai importante voci ale poeziei româneşti actuale, pentru a înlesni în pragul sărbătorilor o întâlnire a iubitorilor de cultură din Argeş”, a spus acesta în cuvântul de deschidere. Iubitorii de cultură din Argeş s-au împărţit în sala muzeului pe două coloane, una dintre ele fiind o surpriză: o grupă de elevi de la Şcoala “Mircea cel Bătrân”, disciplinaţi, dar şi interactivi. Cristina Onofre este câştigătoare premiilor “Poeţi fără frontiere – Paris” (2005) şi “Francofoniei – Paris” (2007). Aceasta a revenit pe plaiurile argeşene cu o serie de poeme scrise în/şi din amintirea copilăriei. “Rareori vorbesc despre o carte de poezie” – a spus Dumitru M. Ion, preşedintele Festivalului internaţional <<Nopţile de poezie Curtea de Argeş>>. Este remarcabil că această carte are o structură, o cale spre care numai după experienţă îndelungată poţi să te îndrepţi. Este multă poezie aici, în aceste amintiri din copilărie. Sunt pasteluri moderne, iar cartea mă pune pe gânduri, fiindcă intuiesc aici o parte de clasicism, dar şi o poezie de tip oriental, mai greu de înţeles”.

-Președintele Academiei Române, criticul literar Eugen Simion, a mizat pe talentul dvs. Ați știut să folosiți „cecul în alb” oferit? V-a ajutat cu ceva?

-Însăși faptul că magistrul critic literar sau uriașul critic literar după cum pe drept îl categorisiți a citit proiectul meu de carte și a mizat pe poezia mea a fost că un examen pe care eu mi l-am impus de atunci încoace, cu fiecare poem scris, cu fiecare carte concepută astfel încât să nu îl dezamăgesc. Știți ce mi-a spus când mi-a înmânat prefața la ,,Poema ’naltei domnișoare’’? Mi-a spus așa: ,,cred că sunteți conștientă că împreună cu această cronică veți prelua și dușmanii mei.’’ Mă bucur că i-am răspuns: ,,Nu cred că sunt conștientă, dar dacă este așa, îi prefer pentru că nu pot fi decât cei ce se pot ridica până la nivelul domniei-voastre’’. Peste exact doisprezece ani m-am dus din nou la academicianul Eugen Simion pe care Fănuș Neagu îl caracteriza în stilul propriu:,,Sceptic, uneori, în ceea ce privește destinul prozei și al poeziei, Eugen Simion e plin de clopoței ca manechinele pe care învață meserie hoții de buzunare, când vine vorba de critica literară’ ’și despre care Nichita spunea ,,Eugen Simion reprezintă și este intelectualul român autentic. Creator de ramură cu umbră, nepot de stejar și văr primar cu mărul domnesc.’’ M-am dus cu proiectul cărții ,,Să mergi călare. Să întinzi arcul. Să spui adevărul.’’ și văzând cartea m-a întrebat ce altceva am mai scris. Am scos atunci și celelalte cărți împreună cu alte documente care să arăt parcursul meu de-a lungul atâtor ani (diplome, recenzii etc). Proiectul de carte a rămas la domnia-sa timp de un an după care am primit prefața; era a doua carte prefațată de domnia-sa. Bucurie amestecată cu un puternic sentiment de îngrijorare. Îngrijorarea omului care scrie și care nu vrea să își dezamăgească pe cei ce au crezut în el. O carte se scrie cu talent dar și cu lacrimi.

,,Cecul în alb’’ la care vă referiți suna așa: ,, O poezie elegiacă, vag erotică, discret sentimentală, grupată în jurul ideii de trecere şi petrecere într-un univers construit din suavităţile, inefabilele lumii…’’

Mă întrebați dacă am știut să folosesc acest ,,cec în alb’’; am știut să îl folosesc în sensul că mi-am dorit să nu scriu de dragul de a scrie, am înțeles că domnul academician Eugen Simion mi-a predat o lecție care să-mi ghideze pașii în literatură; am mai știut că trebuie să citesc și să iubesc literatura mai mult decât îmi iubesc propria ființă, să îmi lucrez cu seriozitate fiecare carte (pe lângă talent un scriitor trebuie să fie un om care muncește mult și care știe să aleagă din ceea ce scrie ceea ce este bine scris și restul să arunce).

-Care este cartea la care țineți cel mai mult și care vă reprezintă?

Am cinci cărți pe care le pot asimila cu cinci copii: ,,Poema ’naltei domnișoare’’, ,,Generalul sau o iarbă înălțată până la cer’’, ,,Poeme din țara scaunului cu trei picioare’’, ,,Templierii lucrurilor simple’’, ,,Să mergi călare. Să întinzi arcul. Să spui adevărul.’’. Toate mă reprezintă dar de ținut țin mai mult la cartea la care scriu, adică la noul proiect. Părerea mea este că o carte publicată e o carte cu un ,,drum’’ propriu. O carte-proiect are nevoie de toată atenția autorului, de toată iubirea lui, de grația divină… pentru că ea, cartea-proiect, să se poată întrupa.

-De ce ați ales să publicați în alte limbi? Ce este cu această reinventare franceză? Vorbiți-ne de cărțile apărute în Franța, cum au fost receptate.

-Vizitând pentru prima dată Parisul am încercat să văd ce reviste literare pot să cumpăr de la chioșcurile de ziare, din librării.Prima revistă literară găsită a fost ‚,Aujourd’hui Poèmes’’. Am fost de-a dreptul fascinată să găsesc că revista era editată sub îndrumarea redactorului-șef André Parinaud- critic literar, jurnalist, scriitor, realizator de emisiuni radio… foarte cunoscut în Franța. Pe loc mi-am amintit despre cartea dânsului de interviuri realizată cu filozoful Gaston Bachelard și mai ales de faptul că fiind elevă la liceu am citit cartea ,,Duo. Hoinara’’ scrisă de Collette, carte la care domnul André Parinaud semnase prefața. La vremea aceea, școlărița din mine a fost atât de încântată încât a adresat un gând către Divinitate:,,Doamne, cât de important este să poți ajunge să fii publicat ca autor și să fii elogiat de un critic valoros într-o țară ca Franța! Cred că nu poate fi bucurie mai mare.’’

Ajungând în țară m-am decis să îi scriu marelui critic: i-am destăinuit exact povestea și trăirile mele de cititoare-adolescentă. Mare mi-a fost surpriza să primesc răspuns și să fiu întrebată dacă scriu. Așa că i-am răspuns că scriu și mi-a publicat o cronică de autor și în alt număr al revistei mi-a publicat un poem; la scurt timp domnul André Parinaud a murit (23 iulie 2006) și ziarul s-a ,,stins’’ și el.  Mai tărziu am aflat că André Parinaud în 1995 a fost cofondator alături de Alain Bosquet al Asociației ,,Au Rendez-vous des poètes’’ subvenționată de Ministerul Culturii. În mai 1999 comitetul Asociației ,,Au Rendez-vous des poètes’’ a creat un jurnal lunar de poezie numit ,,Aujour’hui Poème’’.

O altă întâmplare de care îmi amintesc cu plăcere este întâlnirea cu un editor al unei reviste literare și președintele asociației franco-chiliană. Adresa i-am găsit-o pe internet, am comunicat telefonic și ne-am întâlnit la o cafenea în Paris.Era un domn în vârstă, uscățiv, creol, nu prea înalt. Vorbea franceza cu accent, ca și mine de altfel. Am discutat despre România, mi-a povestit despre Chile, despre comunitatea chiliană de la Paris; se stabilise de la tinerețe în Franța. Nu ne-a lăsat, pe mine și pe prietena mea să plecam până nu i-am vizitat redacția revistei. Spațiul era imens, sau cel puțin așa mi s-a părut mie. Pe pereți erau etajere pline de cărți. În mijlocul încăperii era un birou de lemn masiv și un fotoliu mare. A adus scaune apoi  ne-a servit cu câte un ceai și cu biscuiți. S-a așezat pe fotoliul care parcă i-a ,,înghițit” corpul. Vocea însă îi era vie și se vedea că îi face plăcere să vorbească. Ne-a vorbit mult despre țara lui, despre literatura sud-americană de care era foarte mândru. I-am spus și eu că am citit Gabriela Mistral, Isabel Allende, Pablo Neruda….I-au dat lacrimile și mi-a spus:,,Tu ai citit scriitori din țara mea iar eu nu știu nimic despre țara ta; ce ignorant sunt!’’. Am vrut să trecem peste momentul respectiv și am început să îi spun despre:  Marquez, Cortazar, Sabato, Borges, Casares…S-a luminat la față. Deși mi-a propus să vin la întâlnirile pe care le organizează, nu am ajuns niciodată să onorez invitația. Ce să zic? M-am luat cu viața…

Sunt multe de spus…Aș mai adăuga aici întâlnirea cu profesorul universitar și poetul Giovanni Dotoli. A aflat de mine de la poetul și artistul Michel Benard și mi-a dat întălnire la Cafe de Flore, cafenea celebră prin faptul că aici veneau zilnic Jean Paul Sarte și mulți alti scriitori. Domnul profesor mi-a spus: ,,Știi că stai pe locul preferat al lui Sartre? Am avut noroc să găsim liber chiar acest loc. Ți-l ofer.’’ Acolo la cafenea am discutat despre faptul că mi-a citit cartea premiată,  ,,Le poéme de la haute demoiselle’’ că i-a plăcut și că vrea să o traducă cu un grup de studenți și să o editeze la editura  Schena Editore, fară costuri din partea mea. Așa a apărut  cartea ,,Autoportrait-Auoritratto’’-ediție bilingvă franco-italiană. Acum, amintidu-mi tot ce povestesc aici, retrăiesc cu maximă intensitate ceea ce destinul mi-a rezervat și îi mulțumesc Divinității că mi-a făcut posibile atâtea și atâtea întâlniri…

O scurtă trecere în revistă a activității mele despre care m-ați întrebat ar fi cea care urmează.

În anul 2004 am obținut premiul « Poétes sans frontiéres » la Paris, pentru cartea « Le poéme dela haute demoiselle »(« Poema ‘naltei domnișoare »)-premiu care a constat în publicarea sub egida editurii(fără contribuție materială din partea mea) « Nouvelle-Pléiade » și lansarea carții la Paris în 2005. Alt premiu caștigat este « Prix de laFrancophonie-2007 »(Paris) desemnat de către Societatea Poeților Francezi pentru proiectul « Mon Général »(ceremonia de decernare a premiilor s-a desfasurat la celebrul restaurant parizian Procope).În anul 2007 mi-a apărut ediția bilingvă (franco-italiană) în Italia, traducerea fiind realizată de profesorului universitar Giovanni Dotoli, cartea « Autoportrait-Auoritratto »-Schena Editore( sponsorizată de editura respectivă). În 2010 am câștigat pentru a doua oară« Prix de laFrancophonie-2007 »la Paris oferit de  Societatea Poeților Francezi pentru cartea « Poeme din țara scaunului cu trei picioare » În 2015 am câștigat premiul revistei  Art et Poesie din Franța. In versiune franceză apare la editurile ,,7écrit-edition Paris’’ si ,,La Nouvelle Pléiade’’ cartea ,,Les templiers des choses simples’’ în 2016 si respectiv 2018. De asemenea mi-au fost publicate versuri în următoarele reviste din Franţa şi Italia: Aujourd’hui poèmes Comme en poesie, La porte des poetes, Poesie premiere, , ARPA, 2000 Regard, Rive neuve continent , L`Etrave, Il Giardino delle Muse, Art et poésie, Région Centrale etc.

M-ați întrebat cum au fost receptate cărțile așa că adaug câteva citate din cronicile respective.

„A te impregna de universul poetic al Cristinei Onofre(Christine Bernadette Rousseau) înseamnǎ a fi transportat de particularitaţile unor imagini care vibrează într-o subtilǎ delicateţe.

Ea utilizează în mod fericit mirarea, surpriza, îsi ţese cuvintele de dantele de brumǎ, pentru a ne oferi şi mai bine visele sale diafane.

Textele sale sunt fără nicio înfloritură inutilă, fără nicio perifrază greoaie şi fără nicio încărcătură insipidă, verbul ei răsunând nestingherit în înalturile poeziei.

Poezia Cristinei Onofre (Christine Bernadette Rousseau), se identifică cu spiritul naturii, cu miracolul existenţei sub toate faţetele sale, hrănindu-se, parcă, din ciudate mistere, din magice impresii. ” (Michel Benard, Laureat  al Academiei Franceze)

„De o simplitate divină: iată adevărată magie a poemelor Cristinei Onofre.” (Vital Heutebize, președinte al Societății Poeților Francezi-Paris)

„Texte dense, evocatoare, cadraje surprinzătoare chiar şi pentru un ochi care ştie să vadă.

Cine este Cristina Onofre? Reîncarnarea unui alchemist?, o Preotesă păstrătoare a unei religii de la origini, sau pur şi simplu …Poeta?” (Jean-Claude George, Director revista « Art et Poésie »)

„Je reçois « Le poème de la haute demoiselle » de Cristina Onofre, Grand prix de la poésie décerné par Poètes Sans Frontières. Le poème est une assimilation totale entre l’être et la nature. Celle-ci est chantée, ressentie, vécue. « Le jour commence par une pluie fine » introduit « Le poème de la haute demoiselle », « avec ce frêne dans ta pensée … » car, si l’être est une partie de la nature, il a en lui cette interrogation qui le porte, cette caractéristique d’être humain qui le fait à la fois lui-même et autre chose. Ainsi commence cette quête de l’essence, de l’origine : « le bois sec et aromatique / de mon berceau. » L’immersion dans la nature, toute bienveillante, merveilleusement belle, est une tentative de retrouver en soi l’être humain véritable : « cet arbre de l’enfance ». Si le sort du poète se confond avec celui de la nature qui l’a créé, c’est que « dans les couches du miroir, / à travers la fenêtre ouverte… » il ne peut se passer de son propre corps, ne serait-il qu’une herbe, qu’un arbre ou qu’une rivière. Le poète est ainsi celui qui plane et imite « le vol des oiseaux /…/ au-dessus des eaux ». « Etant forêt, / j’ai une histoire » affirme l’auteur qui insiste plus loin dans un fameux « autoportrait » : « Je suis une fille / qui aime / dormir parfois / la tête renversée sur un grand pot en terre… /…/ Seulement le grand pot en terre, / vous ne le voyez pas. / Et vous ne vous souvenez même pas du potier, / même pas… » Dans ces poèmes, « il pleut à volonté », « la traîne de la pluie / court vers le sud », cette pluie « tardive et continue » qui établit le lien entre la création ici-bas et son créateur. L’eau, élément central sans lequel la vie est impossible, qui diffuse dans tous les éléments, source de plénitude et de réconfort. « Tu ressembles / à un corbeau crépusculaire et solitaire » puisqu’il faut tendre « vers un monde invisible d’oiseaux », vers le point de jonction que le poète recherche avec insistance. « Je fleuris le matin dans le champs », « l’esprit des herbes / venait dans mes songes », c’est l’esprit et le corps tout entiers qui sont identifiés à la nature. Qui est la « demoiselle » dans tout cela ? Eh bien, elle est à la fois herbe, oiseau, pluie, papillon, forêt et rivière. Mais elle est aussi ange, fille, enfant, poète ! « Je reviens chez moi la nuit / et toutes les feuilles m’attendent », le poète semble avoir trouvé sa maison : « Il fait nuit. / Le château s’est replié dans ses couloirs ». Et la vie ne serait-elle pas un rêve, elle qui fait de la « demoiselle » elle et plus qu’elle à la fois ?” (Daniel Brochard, Redacteur en chef revue litteraire Mot a Maux, Franţa)

„Cine este domnişoara?” (Traducerea cronicii realizată de Daniel Brochard)

„Am primit Poema `naltei domnişoare  (Le Poeme de la La Haute Demoissele,  Editura Nouvelle Pleiade, Paris) a Cristinei Onofre, care a primit Marele Premiu de poezie Poeţi fără frontiere. Cristina Onofre este româncă. Ea a fost publicată în numeroase reviste din Franţa: Aujoud’hui poeme, Comme en poesie, Arpa, Mot a Maux, La porte de poetes, Poesie premiere, Revneuve Continant etc.

Poema este o suprapunere totală a spiritului cu natura. Aceasta este cântată, resimţită, trăită: ,,ziua începe cu o ploaie uşoară’’ aşa cum începe şi Poema `naltei domnisoare, ,,cu frasinul acela din gândul tău’’, deci, dacă sufletul este o parte a naturii, el are în el această interogaţie ce îl poartă, această caracteristică a sufletului uman care-l face, uneori, cunoscut lui însuşi şi altor lucruri din afara lui. Iată cum începe această căutare a esenţei originii: ,,Aromatul şi uscatul lemn/ al leagănului meu’’. Scufundarea în natură, binevoitoare în întregime, minunat de frumoasă, este o tentativă de regăsire a spiritului uman veritabil: ,,copil al rădăcinilor de apă”.

Căutările poetei se confundă cu natura care a creat-o ,,cu trup de meduză/dimineaţa apare/ prin grădini,/desenându-mi cerul/ pe degete…’’; ea neputând trece peste propriul corp, nu poate fi decât o iarbă, un copac, un râu… Poeta este, de asemenea, cea care planează şi imită zborul: ,,zborul păsărilor/…/pe deasupra apelor’’.

,,Pădure fiind/am câte o poveste/ pentru fiecare tulpină’’, afirmă autoarea care, mai apoi, îşi creionează autoportretul: ,,sunt o fată/ căreia-i place/ să adoarmă  uneori/ cu capul pe un vas mare de lut…/.

În poemele Cristinei Onofre ,,plouă cu de la sine putere’’, ,,trena ploii alerga spre sud’’, această ploaie ,,târzie şi continuă’’  stabileşte liantul creaţie-creator. Apa – element central, fără de care viaţa ar fi imposibilă, care difuzează în toate, fiind sursa de plenitudine artistică, o regăsim în poemele acestei cărţi la rang de fiinţă şi nu orice fel de fiinţă, ci una care ,,udă palmele crângului/../se revarsă precum un voal/ spre locul din care/ tocmai a plecat o pasăre’’.

Poeta, după lungi peregrinări, se pare că şi-a găsit  casa: ,,E noapte. Castelul s-a retras pe coridoare./Mănuşa de dantelă albă/apune în curtea interioară,/trăsura aruncă/ pe caldarâm/ zgomotul bobului de orez,/ firele de praf înverzesc/ sub trecerea grăbită / a voaletei cu zâmbete…’’.

Şi totuşi, cine este domnişoara ? Ei bine, domnişoara este uneori iarbă, pasăre, ploaie, fluture, pădure şi râu. Dar ea este, de asemenea, înger, copil, poet! Şi viaţa nu este deloc un vis, dar face ca domnişoara să fie mai presus chiar şi de vis.” (Daniel Brochard, Redactor-şef al revistei Mot a Maux, Franţa)

 „Iată o poezie altfel, care vine dintr-un Orient diferit, din Estul Europei. Am avut plăcerea de a cunoaște poezia Cristinei Onofre și consider că am făcut o frumoasă descoperire, acum la răsărit de secol XXI, secol dificil , un secol în care ne e teamă de globalizare, un secol al problemelor nerezolvate care revin în forță. Dar la Cristina Onofre totul e mic, totul e ușor ca vântul, de la natură până la inimă. Citind, simțim cum tălpile se adâncesc în iarba de dimineață, umedă de rouă, proaspătă și delicată.

Parcurg istoria literaturii și la Cristina Onofre regăsesc un timp care nu mai este, într-o altă elegie, discretă, la ,,răsăritul lumii’’.

Cuvintele ei sunt simple ca ale unui copil care deschide ochii mari în fața unor lucruri care nu au fost ,,luminate’’ până atunci. Speculația nu există. Am senzațiile pe care ți le dă zborul, iraționalul, culorile selenare.

Limbajul Cristinei Onofre are profunzimea adâncimilor și exprima singurătatea sa în ,,Grădinile toamnei’’, ,,Mistreți de ploi’’, dar poetei nu îi este teamă, niciodată nu îi este teamă.

Cristina Onofre știe că lumea este iubire și urmă a luminii, drum pierdut și regăsit, rană și zbor. Ca un cireș ea alege constant ninsoarea care zboară, mugurii grădinii, mireasma busuiocului… Sângele său este ,,incredibil de tânăr’’. Ei nu-i e teamă nici de toamnă, nici de iarnă. Ea trăiește tot timpul în primăvară, ,,aripă lângă aripă’’.

A citi Cristina Onofre este ca și cum ai visa, este ca și cum ai regăsi grădinile de altădată într-un aer magic și real, suspendate între cer și pământ. Cu ea, eu planez ca o pasăre a lui Charles Baudelaire, pentru a vedea mai bine lumea, cu imensele ei frumuseți care depășesc întotdeauna tragediile sub semnul speranței culorilor.” (Giovanni Dotoli, professor universitar,scriitor, prefață la cartea « Autoportrait-Auoritratto »)

 „Cristina ONOFRE, poète Roumaine”

„La poésie de Cristina ONOFRE émerge de menus détails, qu’elle seule sait percevoir et amplifier pour émerveiller le monde, et nous ouvrir les portes d’un univers onirique où paysage mental, ressentis et impressions communient et se fondent aux éléments. Le bois, la rosée au matin, une impression fugace, y ont leur mémoire ; et c’est justement par cette faille que l’infime a laissée que nous entrons avec bonheur dans les textes et le poétique.

Christina ONOFRE se fait alors femme nature, environnée de rêve et des nuées du songe, et s’abandonne aux variations des saisons, caresses de la pluie ou soubresauts du vent. C’est une poésie des sens, douce et sensuelle, où l’on communie avec le monde et la dérive onirique du poète. Poésie de l’élévation également où les noces hiérogamiques de la voix poétique et du monde créent un sentiment d’élévation qui nous invite à lever le regard au dessus du brin d’herbe, de l’arbre et de la pluie tombante pour scruter l’en haut.” (Christophe Goarant- écrivain ;Cronica literară la cartea ,,Poema ‘naltei domnișoare’’-revista ,,Les Citadelles’’-Paris)

 „Opera Cristinei Onofre este impregnată de o mare unitate, atât în ceea ce privește tonul cât și temele. Personajele sunt restrânse la un « Eu » și uneori la un « Tu » nedeterminate dar constante, referințele la natura sunt numeroase, iar stările sufletești, în raportul lor cu natura sunt subiectele principale, descrise cu sensibilitate de către o privire subtilă ce explorează  excepțional câmpul viziunii poetice cu un savant amestec de vag și realism, întotdeauna egal cu el însuși.De exemplu, în « Am o poveste », înregistrare obiectivă de destine individuale diferite (am o poveste/ pentru fiecare trunchi) autoarea are imprevizibilitatea eului … Vocabularul registrului natural (pădure, trunchi…), privirea subiectului (eu) dând poziția enunțiatorului, vocabularul registrului abstract (poveste, timp).

Simplicitate, concizie, această scurtă enigmă se citește ușor, se savurează.” (Philippe Demeron, Redactor șef « Les Citadelles » PARIS)

„Préface” –’’Poèmes nés dans le   pays du tabouret a trois pieds’’

„Il est vrai que Cristina Onofre ne nous est pas inconnue, nous la connaissons pour l’avoir couronnée à la Société des Poètes français à propos de sa poésie sensible, sa note attachante teintée de toutes ses émotions.

C’est avec un nouveau recueil que nous revient Cristina Onofre, dont les textes vibrent sur la fréquence des souvenirs, des images et des senteurs de l’enfance ; cette ineffable magie des heures tendres ou déchirantes.

Une simple petite cuillère peut contenir toutes les lumières du monde, une vieille quenouille dévide du rêve. C’est la petite «Madeleine» de Cristina Onofre qui ici grappille dans son imaginaire des souvenances de plantes qui guérissent et que connaissait fort bien sa grand-mère. C’est à cet endroit un très bel hommage rendu à cette dame qui possédait beaucoup de bon sens et la sagesse des gens de la terre.

Le verbe est simple, l’écriture claire et limpide, sa poésie se ponctue de fugitives images, de brèves traces de mémoire. Cristina Onofre tisse un lien avec le monde de l’enfance, elle y cultive les secrets de son jardin, la paix sécurisante des objets anciens, l’émotion des lieux qui ressurgissent, où les légendes se mêlent au quotidien.

Par les méandres de ce nouveau recueil avec des fines et valeureux écritures que nous nous habituée, Cristina Onofre nous rappelle si besoin était, que c’est l’enfance qui retient et préserve la mémoire de l’homme!”(Michel Bénard, Lauréat de l’Académie française, Chevalier dans l’Ordre des Arts et des Lettres)

-Scriitorul Marin Ioniță a scris că sunteți mai cunoscută în Franța decât la Pitești. Cum e posibil?

-Cred că un scriitor nu trebuie să fie preocupat dacă e cunoscut și unde e mai cunoscut. Preocuparea principală este aceea de a se lua în serios, de a-și centra bine cărțile, de a ține cont de păreri avizate care nu laudă de dragul de a lauda. Scriitorul trebuie să apară în fața cititorilor cu sufletul deschis și cu toate ,,coastele goale’’ cum scria marele poet T.S.Eliot. Restul vine de la sine. Pare atât de simplu încât, acum când scriu aici, îmi dau seama că deși ,,drumul’’  a fost greu și foarte greu de parcurs, daca ar fi să o iau de la capăt nu aș alege aceeași cărare ci una de mult mai multe ori mai grea. De ce? Pentru că îmi plac provocările la duel cu viața, cu atât mai mult cu viața literară.

-Participați la evenimente literare, sunteți destul de activă în spațiul public. Care credeți că mai e rolul poetului în ziua de azi?

Când am fost la Meteora, în Grecia, cineva mi-a arătat un loc unde ecoul ,,se multiplica’’ de mai multe ori. A fost prima dată când am trăit o asemenea experiență: munții îmi răspundeau. Acum când scriu îmi amintesc și de o poveste cu un băiețel care s-a dus în pădure și fiind pentru prima dată în acea pădure era înfricoșat, i se părea că aude zgomote și s-a gândit dacă nu cumva cineva îl urmarea în ascuns. Atunci a strigat tare:,,cine e acolo?’’Munții i-au răspuns :,,cine e acolo?’’.Copilul nu știa nimic despre ecou. Înfricoșat de moarte, copilul a strigat:,,am să te omor’’; munții i-au răspuns același lucru. Copilul a plecat fugind și ajungând acasă i-a spus mamei lui toată întâmplarea. Mama l-a sfătuit să se ducă a doua zi din nou în pădure și să strige astfel:,,Ești prietenul meu!’’ și a primit același răspuns; încurajat, băiețelul a mai strigat: ,,te iubesc!’’ și a primit același răspuns care l-a bucurat mult pe copil.

Am spus astfel de povești, inclusiv experiența mea unică referitoare la ecou pentru că așa cred că pot defini rolul poetului. Transmiți stări bune, transmiți iubire prin ceea ce scrii, ți se va răspunde cu aceeași măsură sau chiar cu o măsură mult mai generoasă.

Un alt rol al scriitorului mai este acela de a căuta și a prezenta alți oameni care scriu. Dacă e vorba de tineri e bună o îndrumare prin exemple(și aici mă refer la a recomanda lecturarea a cât mai multor scriitori). Fără lectură suntem ca niște ființe închise în propria cușcă, fără posibilitatea de a cunoaște nimic din orizontul de dincolo de gratiile care ne separă de lume.

-Ce planuri de viitor aveți? Credeți că istoria literară vă va face dreptate ca mare poet?

-Referitor la planuri de viitor aș putea să înșir aici multe, multe proiecte dar nu ar servi la nimic. Oamenii așteaptă fapte. Și eu de la mine aștept tot fapte care să demonstreze că exist. Planurile de viitor eu le numesc proiecte. Numai că și proiectele sunt de două feluri: unele la care muncești asiduu dar trebuie să le abandonezi și proiecte care îți reușesc dar tot după ce depui tot efortul (nopți nedormite, mii de ore de lectură, frământări, neliniști, renunțări la a-ți bea cafeaua liniștit etc etc). Aici aș adăuga faptul că eu scriu la o carte de poeme câte patru- cinci- șase ani.

La cea de-a două întrebare voi răspunde în primul rând prin a mulțumi. Formularea întrebării mă onorează. Aici îmi voi permite să vă răspund printr-o poveste-pildă: a fost odată un om care a depus un efort imens, timp de mai mulți ani, pentru a imita cântecul unei păsări astfel încât uitase vocea omenească. Omul acesta devenise faimos iar lumea venea de la mare depărtare să-l asculte. El a vrut să își arate măiestria și în fața regelui. După multe insistențe a obținut permisiunea de a apărea în fața acestuia. După ce a cântat în fața regelui s-a așteptat să fie răsplătit cu laude dat fiind faptul că era lăudat pretutindeni. Regele însă i-a spus: ,,Eu știu cum cântă această pasăre așa că mă așteptam la tine să cânți cântecele pentru care te-ai născut tu să le cânți. Sunt destule păsări care să își cânte cântecul. Tu du-te și pregătește-ți propriul cântec și după ce îl vei pregăti, vino din nou la mine și te voi răsplăti.’’ Povestea aceasta mi-a servit drept pildă în încercarea de a afla cine sunt eu. Dacă eforturile mele vor fi încununate și recunoscute nu mai reprezintă preocuparea mea. Vine sau nu vine…destin, șansă…Divinitatea știe ceea ce eu încă nu am aflat.

-Ce e mai important? O metaforă reușită, care rezistă peste ani, sau un adevăr spus la un moment dat?

-Ambele. Și o  metaforă reușită, care rezistă peste ani și un adevăr spus la  momentul potrivit. Dacă ar fi posibil ca în viață să le poți avea pe amândouă și de cât mai multe ori !…Desigur că pentru acest lucru trebuie să ai credința vie și să știi să mulțumești pentru ceea ce ai primit. Fară recunoștință cred că suntem umbre mișcătoare nu oameni.

Aș dori ca mai întâi să vă mulțumesc pentru acest dar pe care mi l-ați făcut și să vă rog să încheiem cu un poem al lui Lucian Blaga numit ,,Către cititori’’:

,,Aici e casa mea. Dincolo soarele și grădina cu stupi.

Voi treceți pe drum, vă uitați printre gratii de poartă

și așteptați să vorbesc.- De unde să-ncep?

Credeți-mă, credeți-mă,

despre orișice poți să vorbești cât vrei:

despre soartă și despre șarpele  binelui,

despre arhanghelii care ară cu plugul

grădinile omului,

despre cerul spre care creștem,

despre ură și cădere, tristețe și răstigniri

și înainte de toate despre marea trecere.

Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit

așa de mult să plângă și n-au putut.

Amare foarte sunt toate cuvintele,

de-aceea-lăsați-mă

să umblu mut printre voi,

să vă ies în cale

cu ochii închiși.”

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

− 3 = 5