GRIGORE HAGIU – ÎN LUMEA SA, VEGHEAZĂ LENIN

Cultura

Generația 60 – generația socialismului

Să nu creadă cineva că nu apreciez poezia scrisă de Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Cezar Baltag, Ilie Constantin ș.a.m.d., dar după 1965. Dimpotrivă. Dar, în capitolele scrise anterior, m-a interesat, nu din punct de vedere polemic, ci al militantismului etico-estetic, cum au debutat acești poeți, cum au fost promovați și propulsați de critică, una aflată cu un pas înapoi față de poeți, încă proletcultistă. Pentru că, am descoperit, cercetând colecțiile revistelor vechi, se putea scrie ATUNCI și curat poezie, dar niciunul nu a intrat în circuitul național de valori. Nu au primit nici glorie, nici premii, nici bani, nici excursii, nici buse de studii, nici intrarea în manuale. Sau puteai să taci, să aștepți vremuri mai bune, precum Leonid Dimov.

Grigore Hagiu – în lumea sa, veghează Lenin (ep. 28)

Grigore Hagiu s-a născut în același an ca Nichita Stănescu, la 27. 09. 1933, la Târgu Bujor, și a decedat tot tânăr, la 13.02.1985, la București. A fost fiu de țărani, urmând liceul în orășeul natal. Debutează încă din 1950, cu versuri. Se visează actor, intră chiar, în 1952, la Institutul de Teatru din București, dar este exmatriculat din motive ce ne scapă, trecând la Filologie. Ajunge ziarist la Galați, la ziarul „Drum nou”. După ce publică mai multe versuri în „Gazeta literară”, este cooptat redactor la această revistă, iar mai apoi la „Luceafărul”.

În volumul al treilea din această istorie a generației 60, una a socialismului – și îi mulțumesc lui Călin Vlasie pentru că a apreciat public această fixare „în abis” – va fi vorba despre criticii epocii (în al doilea, de prozatori). Pentru că vom avea surprize mari. Matei Călinescu (Editura „Humanitas” îi va dedica, din motive care ne scapă, „opere complete”, mai puțin unul, al scrierilor de tinerețe) va scrie, cu argumentele pe masă, probabil și din convingere, sigur și din prietenie, că la Grigore Hagiu e de salutat „admirația intensă față de idealul leninist (ce) se constituie într-o imagine pregnantă: sorii în expansiune circulară tot mai vastă indică forța biruitoare a comunismului”. Matei Călinescu își asumă poezia leninistă scrisă de Grigore Hagiu în volumul „Autoportret în august”:

„E lumea mea, cu laturi furtunoase/ și-n centrul ei de undă liniștită,/ mărgean vibrând, nucleu, izvor de raz,/ veghează Lenin, fruntea lui boltită.// În jurul lui e viața mea întreagă/ și veșnic sorii mei îi dau ocolul,/ pe arii tot mai vaste se încheagă/ și cu idei vuind să umple golul” („Lenin”).

Matei Călinescu pare a scrie din convingere, pentru a ajuta. Indubitabil, Grigore Hagiu scrie din convingere, nici unul altul din volumele apărute în 1962 în colecția „Luceafărul” nefiind atât de pro-comunist. Nu degeaba îl remarca Ion Bănuță într-un interviu acordat atunci. Nichita Stănescu se oprea la trei poezii. În schimb, Grigore Hagiu scrie de la un capăt la altul o lungă odă dedicată valorilor comuniste. Știa că abia în 1958, după primele versuri proletcultiste, deși debutase devreme, începuse să intre în circuitul național de „valori”. Să fie luat în seamă, comentat, promovat. Criticat la propriu, de Ion Oarcăsu, pentru manierism, evazionism și uniformizare. Oarcăsu critică în „Tribuna” (3 ianuarie 1959), „uniformizarea” unor poeți care, deși scriau „pe linie”, scriau la fel – Hagiu, Nichita, Petre Stoica, Matei Călinescu, Modest Morariu și… Barbu Cioculescu. Și atunci are loc marea ruptură pentru tânărul promițător. Îmbrățișează cu toată ființa prolectcultismul, într-un moment în care acesta începea să-și dea duhul.

Vigilent, Eugen Simion, în perioada în care a tot făcut caz că a fost șomer (la 21 ianuarie 1960), scrie, în articolul „Între poezie și studiul imagistic”, un amplu studiu despre Hagiu, din care citez: „tînăr talentat, în plină evoluție, dar care se află uneori furat de detaliul imagisticii, ajungînd la ocultism, altfel spus – obscuritate. Bunăoară, în poemul <<Inscripție pe o casă nouă>> (<<Steaua>>, nr. 5/1959), Grigore Hagiu vorbește despre construcția unui bloc nou, raportând imaginile la idea de muncă colectivă (…) Poetul aduce o viziune autobiografică: <<Curînd zidul se va ridica pînă la pragul/ care odată trecut se va regăsi mereu împreună>>”. Acuzații foarte grave, la acea vreme!

Pentru cei care mă critică pentru ceea ce scriu aici sau preferă să tacă (doar de la puțini primind cuvinte de apreciere), îmi voi permite să citez, destul de mult (nu totul, vai!), din acest „autoportret” luminos hagian. „Tu ești cântecul meu luminos,/ție mă dărui întreg,/cum sînt, cum năzui să fiu,/altfel nu înțeleg/scăpărarea gîndului viu,/izvorînd generos.// Tu ești cîntecul nostru fierbine, suflu al înnoirii,/ nemăsurat,/spațiu lucid ce-ți destinde/arcul privirii,/luminîndu-l înalt cu un cer înstelat” („Tu ești cîntecul meu, revoluție”). Din „Lenin”-ul cel extaziase pe Matei Călinescu mai cităm o strofă: „Sub bolțile de suitoare stele,/ce pure-mi sînt și liniștea, și mersul,/căci neclintit în centrul vieții mele,/îmi cumpănește Lenin universul”.

Din „Partidului”, probabil recitată pe la serbări, citim: „doar să știu ce-mi stă mai bine-n fire,/unde bate prima mea iubire”. În „poezia lozincardă” „Când lumea o trec…”, Grigore Hagiu are un sprijin: „Și dacă în cîntecul meu comunismul străbate,/ drumul lui unic și clar, înțeleptul,/adevărul, cerînd în adînc puritate,/adevărul eroilor mei proletari îmi dă dreptul,/mă strigă, m-obligă, mă saltă/pe-orbite de umanitate înaltă”.

Nu așa erau vremurile, dragi tovarăși și pretini! Se câștiga masiv din scrierea așa-zisei poezii, se obțineau funcții înalte. Bani mulți de la Fondul Literar. Tiraje imense. Nimic din ce e temă comunistă nu-i este străin lui Hagiu. Un comunist era, firește, și antifascist. În „Cumplitele platouri de bazalt” scrie: „Colind cumplitele platouri de bazalt/din Maidanek și Auschwitz și din Buchenwald/imense, funerare monumente/ ale tristeții mele viitoare și prezente”.

În „Geneză”, una dedicată, ireal, iubitei, scrie: „Iubito, din poarta Comunei privește,/lumea pe care-am gândit-o se-ncheagă,/în ea se adună și se oglindește/dragostea noastră întreagă”. Comuna de aur, comunismul, îi trezește cele mai frumoase imagini iubitului, poetului comunard: „Și parcă am fi lîngă-ntinderi de mare,/vîntul ne-ndreaptă coloana spinării,/și părul tău negru mărește în zare/nemărginirile mării”. „Comuna de aur”, atât de visată, e și mai mult de atât, e „Ithaca mea”. Apelul la mitologie are rost, e acceptat, doar să cânte comunismul: „Ithaca mea, visata mea Comună”.

Grigore Hagiu își imaginează și cum va fi să fie când constructorii socialismului vor ajunge, peste noapte, peste zi, în comunismul visat. În poezia (să-i zicem așa) „Această zi”, poetul declamă: „O trainică dimensiune comunistă/ îmi împrumută linie, culoare, glas,/ și-ntre ce-a fost/și ce va fi/rămâne tot mai mult această zi,/ vibrînd ușor sub neclintitul meu obraz”.

Iubito! Iubito! E primăvară! Încearcă poetul să strige, aducându-și aminte că ar fi fiind poet, pentru a-i descrie pe „Constructori(i) tineri”: „Curând, zidul se va ridica pînă la pragul/ care, o dată trecut, ne va regăsi mereu împreună:/ curînd, zidul va ajunge pînă la patul mic de copil,/pînă la sunătoarele jucării colorate”. Și tot așa, Manole își va desăvârși capodopera.

În următoarea carte, „Dragoste de țară”, apărută la Editura Tineretului, în 1967. Între timp, realitatea se mai schimbase, dar să nu uităm că nici Nichita Stănescu nu va scăpa de „tribut”, prin „Roșu vertical” și „Un pământ numit România”. Dar, între timp, Hagiu nu-și găsise puterea lăuntrică de a scrie și liber. Pentru Hagiu, în „Invocație”, „El nașterea partidului o simte/ drept naștere a lumii/ și-a lui deopotrivă”. Doar prin nașterea partidului, viața lui poate „trece în cîntec”. Să fie ceea ce este, să poată trăi, ca poet comunist, în mintea „unor oameni” ca el.

În „Dragoste de țară”, temele se diversifică, după cum era de așteptat. În „Vocea epocii” e cântată răscoala de la 1907. Târziu, o făcuse Nichita Stănescu din 1957. Peste un deceniu, Hagiu se bazează pe lozinci, nu pe metafore, dar leagă răscoala de Grivița 1933: „Sînt unsprezece mii în el – / și poate chiar mai multe – / de țărani,/ în ceafă împușcați pe cîmpuri,/ cu iarbă răsărind în gura lor,/ care-a mușcat pămîntul./ Și sînt greviștii muncitori,/ mitraliați de-aproape,/ cu toate piețele prin care au căzut/ sunând în mine./ Faceți din mine seceri și ciocane mai ales,/ aceasta e menirea mea cea mai înaltă”.

Dar „poemul” „Vocea steagului” pare a le întrece pe toate, e o adevărată ars poetica. Orgolios, poetul proclamă: „Întîiul steag de luptă-al țării sînt!/ Cînd s-a născut partidul/ și inimile comuniștilor români/ băteau înfiorate,/ apropierea lor de taină/ mătasea mi-au urzit./ Drept lance dreaptă și înaltă mi-am ales/ strigătul lor, cel mai puternic, de izbîndă,/ și fluier împietrit de os am fost,/ pe el să-și cînte-ntreg poporul/ nădejdea și speranța.”

Urmează, în volum, „Grivița” și „Doftana”, din care nu citez nimic, din lipsă de spațiu. Cum construcția hidrocentralei „Gheorghe Gheorghiu-Dej” de pe Argeș se încheiase, un poem se impunea. Și a fost scris, în „Pe Argeș mai în sus…” Dar nimic din tot ce însemna arsenalul proletcultist nu-i era străin (nici) lui Grigore Hagiu. Scrie, rapid sau greu, nu știu, „Liră lîngă stema țării”, „Coloană în mișcare” și „Invocație”. Din ultima citez ultimele versuri, pentru că anunță, protocronist, un mare festival al României ceaușiste: „prin voi să se cunoască și pătrundă,/ în ceru-aprins treptat de gînd/ cîntarea României Socialiste”.

Și un Lucian Raicu îl ia în serios. Găsește calități acolo unde noi nu le vedem. Să-mi fie iertată lipsa de cecitate. Și zice Raicu: „O lume bine întemeiată, bine fixată în rădăcinile ei, ce-i garantează stabilitatea atât de plăcută lui Grigore Hagiu, dar cutreierată în răstimpuri de mișcări ilogice, alarmante; o lume care, scăpând o clipă din frâiele gravitației, se cutremură, își iese din solidele articulații, iată motivul cel mai neliniștitor pentru același poet, resimțit cu intensitate capabilă să stabilească legături surprinzătoare și totuși verosimile între lucruri greu de conceput împreună, în consecuția lor, deodată posibilă”.

Al. Piru e circumspect: „un ecou nedeslușit din Blaga este Grigore Hagiu”, ba chiar critic: „și mai încîlcit e volumul Sfera gînditoare (1967)”. În schimb, Eugen Simion îl ia în serios, e analitic, fără de vreo critică în „Scriitori români de azi”. Cad în plasă și Grigurcu, și Ion Negoițescu, fiecare căutând să găsească poezie adevărată în lozincile lui Hagiu (niciun cuvânt despre acestea, se înțelege).

Până în 1989, Hagiu a fost socotit unul dintre poeții importantați ai țării. Să vedem ce mai spune astăzi criticii literare, cea care fixează valorile. Canonic nu a fost, deși merita pentru „Autoportret în august” (1962). În „Istoria critică a literaturii române”, Nicolae Manolescu îl pomenește (la pg. 1313) printre șaizeciști, dar nu-i acordă niciun rând. În „Panorama critică a poeziei românești din secolul XX”, Marin Mincu nu-l reține. La Alex Ștefănescu („Istoria literaturii române contemporane”, îl regăsim doar la index pe Grigore Hagiu. Lipsește din „Dicționarul esențial al scriitorilor români”, doar în D.G.L.R. întâlnindu-l.

Iată de ce nu e bine să scrii poezie politică! Poate contemporanii te vor aprecia, dacă ai și talent. Postumitatea, nu!

 

Jean Dumitrașcu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

31 − 21 =