JEAN DUMITRAȘCU: „CÂND S-A NĂSCUT EMINESCU?”

Cultura

„Îl sărbătorim în fiecare an pe Eminescu, îl sărbătorim chiar de două ori pe an, dar continuăm să rămânem descoperiţi faţă de el”, spunea Constantin Noica. Ziua Culturii Naţionale este marcată în fiecare an, începând din 2011, la 15 ianuarie, data aleasă fiind aceea a naşterii poetului naţional al românilor, Mihai Eminescu (1850-1889), conform Legii nr. 238 din 7 decembrie 2010, printre inițiatorii acesteia aflându-se și Mircea Diaconu. Chiar și UNESCO a sărbătorit, la 15 ianuarie 2000, Anul Eminescu, la 150 de ani de la naștere. Dar de unde să știe niște politicieni când s-a născut Eminescu? Firește, din dicționare, din istorii literare. Dar dacă nu aceasta e data corectă a nașterii?

Pare, totuși, destul de curioasă ușurința cu care s-a reținut ca „oficială” data de 15 ianuarie 1850 de către majoritatea eminescologilor și istoricilor literari, pornind de la autenticitatea unei notații de pe un act de botez descoperit la Biserica Uspenia după moartea poetului și, să o spunem de la început, în ignorarea adevărului. Dacă tot îl iubim și am legat Cultura română și Gala decernării Premiului național de Poezie, de la Botoșani, ce-i poartă numele, de data de naștere, e timpul să ieșim din minciuna în care ne-am acomodat de-a lungul timpului.

Primul care, cu autoritatea sa, a impus ziua de 15 ianuarie, a fost Titu Maiorescu. Deși, inițial, în studiul „Eminescu și poeziile lui”, publicat în „Convorbiri literare” la 1 noiembrie 1889, scria „1849, Ipotești”, la câțiva ani doar, în „Prefața” la ediția a 6-a a „Poesii”-lor eminesciene modifică data și locul nașterii. Și totul din pricina lui N.D. Giurescu, cel care, în „Convorbiri literare” din 1892-1893, p. 183, publică o scrisoare în care anunță descoperirea actului de naștere, prin mijlocirea prefectului de Botoșani, G. Cerchez, la Biserica Uspenia din Botoșani. Astfel, în „Mitrica de nașteri și botezuri”, la „nl. Curgătoriu trii”, apare ca dată a nașterii „cinsprezece ghenari”, iar ca dată a botezului „douăzeci și una ghenari”. Cam repede botezul, la doar șase zile, nu-i așa? Să fi fost pruncul bolnav? Magistratul Corneliu Botez legalizează abia în 1907 un extras după acest act, încercând, prin acest gest, să pună capăt discuțiilor în jurul datei nașterii lui Mihail Iminovici (conform actului de botez). Discuții au existat, așadar, încă de pe atunci, dar puțini îndrăzneau să-l contrazică pe Maiorescu. Gala Galaction afirma în epocă: „împotriva acestui act oficial – de botez – n.n. – e greu să cârtești, chiar dacă am avea unele bănuieli”. Ei bine, tocmai de la aceste „bănuieli” ale lui Galaction vom pleca, făcând un excurs prin alte însemnări oficiale, mărturii ale prietenilor ori ale lui Eminescu însuși.

În testimoniile de la „Național-Hauptschule” din Cernăuți, unde elevul Michail Eminowicz a urmat clasele a III-a și a IV-a, apare ca dată a nașterii „6 dez. 1850”. Să reținem, cu prudența necesară, doar prima parte – 6 decembrie, anul fiind clar eronat. În foaia matricolă de la „K.K. Ober-Gymnazium”, tot din Cernăuți, așa cum a arătat încă din 1903 Radu I. Sbiera, e înscrisă o altă dată, „14 Dec. 1849”. Iarăși decembrie, dar altă zi și un alt an. Theodor Ștefanelli, prietenul și colegul lui Eminescu, precizează, în 1914, că directorul de atunci al gimnaziului, Ștefan Wolf, „cerea cu mare strictețe actul de naștere și nu-l introducea pe elev în registrele liceului (…) până nu i se prezenta acest act.” Adaugă Ștefanelli: „Fost-a însă acest act de naștere exact? Mie însumi mi-a spus poetul atât în Cernăuți, cât și la Viena că s-a născut la anul 1849, fără să-mi numească ziua și locul nașterii”.

După cum se vede, Eminescu spunea că s-a născut în 1849. Nu numai că se mărturisea astfel prietenilor, dar și scria acest lucru. Publicându-l în 1892 pe N.D. Giurescu (cel cu descoperirea actului de botez), Iacob Negruzzi adăuga o notă, prea puțin luată în seamă, din păcate: „În lista membrilor societăților Junimea din apr. 1878 și aflătoare la mine, Eminescu a scris cu mâna lui, în rubrica Data nașterii, următoarea însemnare: 1849, decembrie 1849 (Sf. Ignat) Botoșani” (după I.E. Torouțiu, „Studii și documente literare”, IV, 1933). Ciudată manieră de ignorare a acestei însemnări de către eminescologi, atenți, de regulă, la orice literă ori apostrof din manuscrisele poetului (celebra lecțiune a versului „totuși/totul este trist pe lume” sau, de dată mai recentă, o nouă ediție a „Luceafărului”, realizată de Nicolae Georgescu într-o formă ortografică sensibil schimbată, din care iese un alt „Luceafăr”).

Există, însă, și însemnări cu caracter autobiografic în manuscrise. De exemplu, în mss. 2255, f.343, Eminescu revine asupra datei nașterii sale, într-o patetică tentativă de determinare a anilor pe care-i mai are de trăit. Scăzând, revelator, din 1883, pe 1849, obține 34 de ani. Făcând un alt calcul, ajunge la cifra 78, vârstă laa care, vai, spera să poată ajunge.

În epocă, lucrurile păreau clare celor interesați de biografia poetului. Iosif Vulcan, nașul său literar, scria fără șovăire: „s-a născut la 1849”, cunoscând, desigur, direct de la poet, această dată. Ca și Vasile Gr. Pop, autorul unui „Conspect asupra literaturii române și scriitorilor ei de la început și până astăzi, în ordinea cronologică” (vol. 2, p. 111, publicat la Tip. Națională, în 1876), care susține că Eminescu e născut la 1849. Apoi, o mare iubire a poetului, Mite Kremnitz, scria în 1910, la curent cu speculațiile din jurul datei nașterii poetului, că, totuși, ziua de 20 decembrie este cea exactă (v. „Un Lenau român”).

Așadar, persoanele care l-au cunoscut direct pe Eminescu (Maiorescu, inițial, Ștefanelli, Iacob Negruzzi, Mite Kremnitz, V. Gr. Pop, Aglae și Matei Eminovici, cum se va vedea mai departe) știau de 20 decembrie 1849. E imposibil ca poetul să fi trăit o viață întreagă în eroare. Nu a trecut mult timp de când, aproape oriunde în România, se putea obține un certificat de naștere, cu o dată înregistrată la cerere, desigur, ulterioară, dar nu cu mult, venirii pe lume, mai ales dacă nașterea se producea în preajma unor mari sărbători, precum Crăciunul și Anul Nou. Chiar și eu – cu scuzele de rigoare că mă introduc printre „argumente” – m-am născut la 15 decembrie, dar figurez, în certificatul de naștere, cu data de 2 ianuarie, întrucât tata a dorit să nu fiu luat la școală mai devreme cu un an și nici în armată („contingentul”, bată-l vina!).

Cu alte cuvinte, și acum cinci decenii se puteau produce mistificări din varii motive. I.D. Marin, în studiul „Eminescu la Ipotești”, arată că botezul s-a tot amânat timp de 33 de zile, din diverse motive, subliniind că în epocă acest lucru era curent. Dar avem o dată sigură a botezului: 21 ianuarie 1850, de care trebuie să ținem cont neapărat. E greu de crezut că familia Eminovici își boteza copilul la doar 6 zile de la naștere, doar fiind grav bolnav, când, conform obiceiurilor creștinești, botezul are loc în a șasea săptămână de la naștere. Un asemenea argument a și fost folosit de un preot bucureștean, dar a sfârșit prin a fi ridiculizat de presa neliterară atotcunoscătoare, deși preotul se baza pe tradiția ortodoxă.

Și asta din cauza lui G. Călinescu. Poate că, așa cum spunea, atunci când „e vorba de un mare poet, puțină mitologie nu strică”. Și a lansat, cu autoritatea sa proverbială, „mitologia” cu 15 ianuarie 1850, punând prea mare preț pe un „document sigur”, dar care nu exprimă adevărul. Pentru că nu am epuizat argumentele care contrazic pe Călinescu et comp.

Sora Aglae Eminovici îi scrie lui Maiorescu: 1849, Ipotești. Căpitanul Matei Eminovici, târziu după moartea fratelui, răspunzând unei întrebări adresate de Corneliu Botez, scrie: 20 dec. 849, invocând o însemnare a lui Gh. Eminovici de pe o veche „Psaltire”: „astăzi, 20 Decembrie anul 1849 la patru ceasuri evropienești s-au născut fiul nostru Mihai”. Desigur, au existat voci care au contestat și această mărturie, faptul că „Psaltirea” s-a pierdut între timp. Însuși căpitanul s-a lăsat descumpănit dacă, îngrijind o ediție de „Poezii” în B.P.T. (f.a.), nu a mai putut afirma cu certitudine data exactă a nașterii, dar și-a exprimat bănuiala că-i mai probabilă cea din „Psaltire”. S-a ajuns să se interpreteze că la 21 decembrie 1849 căminarul se afla la Iași, pentru a-i da o procură avocatului Panait Cernea (care-i apăra interesele în procesul cu stolnicul Costachi Bobeică), așadar nu putea să-și lase copilul de o zi singur ori să ajungă de la Botoșani la Iași peste noapte, cunoscându-se condițiile de transport. Dar un nou născut se află în grija mamei, după știința noastră, nu în cea exclusivă a tatălui. Așa se face că s-a împământenit, de la G. Călinescu încoace, data de 15 ianuarie 1850 (a se vedea, printre altele, Gh. Ungureanu, în „Eminescu în documente de familie”, ori Cătălin Cioabă – în edițiile Eminescu de la „Humanitas”.

În „Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură”, Nicolae Manolescu, neinteresat de biografie, ci doar de opera poetului, notează sec: „Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889”). În „Dicționarul general al literaturii române”, coordonat de Eugen Simion, este reținută tot data de 15 ianuarie 1850. Doar în „Dicționarul esențial al scriitorilor români” (coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu), autoarea articolului „Mihai Eminescu”, Ioana Em. Petrescu, introduce un dubiu în privința datei și locului nașterii: „n. 15 ian. 1850 (20 dec. 1849?), Botoșani (Ipotești?)”.

Revenind la data din „Psaltire”, un împătimit cercetător al vieții lui Eminescu, Augustin Z.N. Pop, arată că e „mai probabilă data scrisă de tatăl poetului”, adică de 20 decembrie 1849, decât cea din 15 ianuarie anul următor. De fapt, există și alte variante. Veșnic deruntantul Octav Minar propune 24 dec. 1849. Într-o primă fază, căpitanul Matei Eminovici lansează data de 8 noiembrie 1849, legând-o de sărbătoarea Sfinților Mihail și Gavriil (ce ar explica și prenumele primit). Constanța de Dunca-Schiau merge și mai departe, avansând data de 21 mai 1849, plasând locul nașterii la Dumbrăveni, unde Gh. Eminovici se îngrijea de moșia boierului Costache Balș. Într-un fel, îl înțelegem și pe G. Călinescu, cel care, în „Viața lui Mihai Eminescu”, după ce prezintă o serie de variante, încheie plictisit: „bunul-simț cere să păstrăm ca dată a nașterii ziua de 15 ianuarie 1850”. Dar, tocmai bunul-simț trebuie să oblige un istoric literar să cântărească toate probele și argumentele, înainte de a trage o concluzie. De ce, procedând precum G. Călinescu, să nu luăm în calcul, din bun-simț, și argumentele ce susțin data de 20 decembrie 1849?

Să recapitulăm: pentru 20 decembrie 1849 avem însemnarea de la „Junimea” a lui Eminescu însuși, calculul din manuscrise, mărturiile saale, redate de Ștefanelli, Maiorescu inițial, Iosif Vulcan, V.Gr. Pop, Mite Kremnitz, Aglae și Matei Eminovici ș.a., însemnarea din „Psaltire”, pledoariile unor Lecca Morariu, N. Iorga, D. Popovici, D. Murărașu, I.D. Marin, Augustin Z.N. Pop, Ioana Em, Petrescu (dubii). De partea cealaltă, susținătorii actului de botez descoperit de Giurescu: Maiorescu, G. Călinescu, N. Manolescu, E. Simion, George Munteanu, Petru Vintilă, autorii de manuale și dicționare. După cum am încercat să demonstrăm, certificatul de botez nu conține data reală de naștere a lui Eminescu, aceasta fiind 20 decembrie 1849. Până când nu o să ascultăm de gândul lui Eminescu, de notația sa din albumul „Junimii” și de calculele din manuscrise, preferând să ne „odihnim” întru Călinescu, vorba lui Noica?

Punctul nostru de vedere, insistăm, este că marele nostru poet s-a născut la 20 decembrie 1849. Data este cu adevărat importantă, pentru că am aniversat greșit fie Centenarul Eminescu, fie Anul Eminescu (din 2000), fie, mai nou, celebrăm Ziua Culturii Naționale de ziua sa de naștere, pe 15 ianuarie. Dacă eminescologii noștri ar fi lămurit, la timp, această chestiune, nu i-am mai fi pus pe distinșii deputați și senatori ai noștri, atât de culți, să voteze o lege greșit (dar parcă ar fi singura dată când s-ar fi aflat în eroare).

În definitiv, nu aniversările sunt problema, Eminescu însuși (care se sărbătorea de Sfinții Mihail și Gavriil) prefigurând, în „Scrisoarea I”, ce miză meschină îi animă pe „evocatori” (din păcate, aniversările gen „Cântarea României” sunt, și în prezent, departe de spiritul lui Eminescu). Fiindcă, dacă ne gândim la Eminescu doar la aniversări, înseamnă că acesta a trăit și creat în zadar.

P.S. Studiul a apărut în revista ROMÂNIA LITERARĂ, nr. 48-49/2022, cu o prezentare elogioasă, pe ultima pagină, din partea Domnului Nicolae Manolescu.

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

25 − = 16