Zurük zu Kant! Otto Liebmann (1865
Câteva precizări metodologice
Wilhelm Weischhedel povesteşte undeva o păţanie a lui Martin Heidegger, autorul intraductibilului concept de Dasein. Părăsindu-şi cabana din munţi, filosoful german asistă la un seminar în care un universitar îi prezenta concepţia din Fiinţă şi Timp. La final, universitarul îşi întreabă auditoriul dacă s-a făcut înţeles. Un bătrânel mărunţel, aflat în prima bancă, Heidegger însuşi, răspunde derutat şi cât se poate se sincer: ,,Nu!’’
Oare ce ar fi gândit Kant, dacă, ipotetic vorbind, vreun contemporan i-ar fi pus în faţă paginile ce urmează?! Neputându-se pronunţa, rămâne la latitudinea cititorilor care au avut bucuria întâlnirii cu opera filosofului. Fiindcă nu pentru specialişti au fost puse cap la cap o serie de reflecţii personale pe marginea Criticii raţiunii pure! Fireşte, m-am sprijinit şi pe autorităţi în materie atunci când a fost cazul, dar ajutorul cel mare de la Kant însuşi a venit. Deodată cu specialiştii, îmi aduc aminte de o vorbă a filosofului în discuţie: ,,Nu-mi daţi sfaturi. Ştiu să greşesc şi singur!’’
Dar, se sparie gândul, vorba cronicarului, în faţa bibliografiei adunate, vreme de două secole, în jurul operei lui Immanuel Kant! Curios ori nu, cărţile de şi despre Kant ce apar în cultura română într-un ritm şi de o valoare tot mai mare se epuizează imediat din librării. Pe internet, Kant este, printre filosofi, pe primul loc – peste 24 de milioane de postări. Cinci zile a durat ultimul congres internaţional ,,Kant’’ desfăşurat în primăvara anului 2010, printre sutele de cercetători de pe mapamond aflându-se şi reprezentanţi ai ,,Romanian Kant Society’’ (societate înfiinţată la 22 martie 1990, condusă de Rodica Croitoru).
Deşi sună paradoxal, limbajul filosofic kantian este extrem de limpede, numai noutatea ideilor sale întâmpinând rezistenţă încă printre contemporani. Comentatorii de mai târziu i-au întors pe toate feţele conceptele, de multe ori denaturându-le (cum face Schopenhauer cu ,,lucrul în sine’’), extinzându-le aleatoriu aria de aplicare (de la Wilhelm Windelband încoace) ori, mai nou, l-au anexat propriilor teorii, cum procedează Umberto Eco în ,,Kant şi ornitorincul’’. Românii (cu excepţiile de rigoare) au rămas la stadiul lui Caragiale (,,mare moftangiu, Kant ăsta al tău!’’, îl amăra dramaturgul pe M. Eminescu).
Ce-i drept, faima de neinteligibil a criticismului a fost creată ad-hoc, imediat după apariţia, în primăvara anului 1781, a Criticii raţiunii pure, până şi filosofii de profesie, precum Christian Garve şi Moses Mendelssohn, nepricepând cum e cu lucrul în sine, cu spaţiul şi cu timpul ori cu antinomiile raţiunii pure, aducându-i critici (mai binevoitor, Hamann, magul Nordului, mult mai celebru atunci decât Kant, îi mărturisea lui Herder că recitise de trei ori Critica şi tot nu înţelesese mare lucru). Unii profesori de la Gottingen îl credea, nici mai mult nici mai puţin decât un diletant în filozofie! De aceea, deşi ocupat cu scrierea Metafizicii moravurilor, Kant se grăbeşte să-şi liniştească tovarăşii într-ale cugetării şi să elaboreze o expunere populară a ideilor sale revoluţionare, apărută în 1783 sub titlul Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea înfăţişa drept ştiinţă. Dar şi sub formă ,,populară’’, criticismul a pătruns greu în conştiinţa publică, ca orice idee revoluţionară, de altfel. Critica raţiunii pure, explica însuşi Kant, este un nou tratat despre metodă. În prefaţa la ediţia a doua a Criticii raţiunii pure (1787), Kant explică mai mult: ,,Critica e obligată să prevină, o dată pentru totdeauna, printr-o cercetare temeinică a drepturilor raţiunii speculative, scandalul pe care trebuie să-l provoace, mai curând sau mai târziu, poporului însuşi disputele în care, fără critică, se încurcă inevitabil metafizicienii (şi, ca atare, în cele din urmă şi teologii) şi care falsifică apoi înseşi doctrinele lor. Numai critica poate tăia înseşi rădăcinile materialismului, fatalismului, ateismului, necredinţei liberilor cugetători, fanatismului şi superstiţiei, care pot deveni dăunătoare marii mulţimi, în sfârşit şi idealismului şi scepticismului, care sunt mai primejdioase şcolilor’’.
Dacă vrei să-l înţelegi pe Kant, trebuie să începi cu opera sa, nu cu interpreţii. Totuşi, e indicat să nu se înceapă direct cu lectura Criticii raţiunii pure, ci cu prima sa lucrare, publicată la 22 de ani, Idei despre adevărata evaluare a forţelor vii, în care-şi anunţă, profetic, destinul aparte în filosofie: „Îmi închipui că uneori nu este inutil să ai o anumită încredere nobilă în propriile tale forţe. Mă bazez pe aceasta. Mi-am trasat calea pe care vreau s-o urmez. Voi începe să merg pe ea şi nimic nu mă va împiedica s-o continui”. Marele său student Herder îşi aminteşte despre profesor: „El îmbărbăta şi silea în mod plăcut la gândire proprie„. Kant însuşi îşi regândea permanent metoda, fără teama de a ajunge la contradicţii, cum îi scria lui K.L. Reinhold la 1787.
Astfel înarmaţi, deschidem Critica raţiunii pure şi aflăm cât de conştient a fost Kant de importanţa operei sale: „noi nu clădim temeliile unei secte filosofice ca oricare alta sau ale unei plăcute distracţii, ci pe acelea ale bunăstării şi ale demnităţii omeneşti… Dorim ca oamenii să nu-şi închipuie şi să nu conceapă în mintea lor Instauratio noastră ca pe un lucru infinit şi supraomenesc, când ea este de fapt sfârşitul şi hotarul legitim pus nesfârşitei erori“.
Cine vrea să-şi transforme realmente viaţa, fără a apela la tot soiul de guru de consum, va citi până la capăt povestea raţiunii pure depănată de Kant. Dar şi cel care nu va citi nici un rând, trebuie să ştie că filosofia lui Kant există în toate, în modul nostru de a gândi. L-am asimilat pe Kant indirect, de-a lungul timpului, prin paşii făcuţi de cultură, istorie şi civilizaţie, fără să ştim. Filosofia sa morală se regăseşte în Declaraţia universală a drepturilor omului; concepţia sa despre drept o poţi întâlni pe culoarele Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga; filosofia sa asupra istoriei se regăseşte la Bruxelles şi în constituţia noii Europe unite. Pe de altă parte, ştiinţa de azi nu-l poate nega în întregime; găsim ,,apriorisme’’ în biologia şi psihologia contemporană, dar şi în metodologia geometriei etc. Actualitatea lui Kant nu mai trebuie demonstrată, dovadă analizele comparate din ultimii ani care se fac între teoriile lui şi cele ale unor Bolzano, Frege, Wittgenstein sau Heidegger, gândirea sa fiind, în fond, o dimensiune a spiritului ştiinţific contemporan. Pe scurt, Kant este un arhetip al gândirii de azi şi de mâine. Întâmplarea face ca gândirea kantiană să cunoască un reviriment în S.U.A. Spre pildă, Societatea Kant Nord Americană – cu peste 400 de membri – se ocupă de estetica şi morala kantiană, dar şi de înţelesul său dat intelectului..
În cele ce urmează, atenţia va fi centrată pe prezentarea metodei transcendentale kantiene. Însuşi Kant, reiau, îşi numea ,,Critica raţiunii pure’’ un ,,tratat despre metodă, nu un sistem’’. Pentru noi toţi rămâne, in aeternum, următoarea adnotare a lui Kant (Reflexionen, 2159): ,,Dacă cineva vrea să fie inventator, atunci se cere să fie cel dintâi. Dacă se vrea doar adevărul, atunci sunt de căutat precursorii’’.
Inventatorul metodei noastre de a gândi este Kant. În această direcţie, a căutării precursorilor spiritului ştiinţific modern, se înscrie şi lucrarea de faţă, o încercare (datând din 2004), sper, atractivă, pe marginea gândirii kantiene, a criticismului şi a metodei sale transcendentale. Dacă un singur cititor al acestui eseu va simţi nevoia să-l citească integral pe Kant, înseamnă că ne-am atins scopul…
