Filosofia lui Immanuel Kant a reprezentat o veritabilă ,,schimbare la faţă” a gândirii umanităţii. Importanţa sa a depăşit de mult graniţele istoriei filosofiei. La două secole de la moartea genialului gânditor, opera sa nu e doar o prezenţă vie în mediile filosofice sau o piatră de încercare până şi pentru minţi de talia celei a lui Hans-Georg Gadamer (care, la 80 de ani, se întreba încă dacă ştie ,,suficient Kant”/1, după ce scrise multe pagini împotriva epistemologiei kantiene), ci face parte din fiinţa lumii. Practic, l-am asimilat pe Kant indirect, de-a lungul timpului, prin paşii făcuţi de cultură, istorie şi civilizaţie, fără să ştim. Criticismul e un mod de a fi, nu numai o doctrină. Filosofia sa morală se regăseşte în corpul şi spiritul Declaraţiei universale a drepturilor omului; însuşirea concepţiei sale despre libertate poate conduce oricând la revoluţii. Filosofia sa asupra istoriei se regăseşte la Bruxelles şi în proiectul noii Europe unite; nu poţi declanşa ,,cruciade” plecând de la Kant, ci numai de la Leibniz. Pe de altă parte, ştiinţa de azi nu-l poate nega în întregime; găsim ,,apriorisme” în biologia şi psihologia contemporană, dar şi în metodologia geometriei etc.
,,La început a fost Kant. De fapt, într-un anumit fel, totul a început cu Kant, totul, vrem să spunem marea şi poate ultima mutaţie a timpurilor moderne. Kant vine de departe şi priveşte departe, chiar mai departe decât o credem noi de obicei”, proclama Henri Birault în 1982/2. Dacă lucrurile stau realmente aşa, dacă întemeietorul filosofiei clasice germane, cum este… expediat în mai toate dicţionarele, a schimbat modul de a vedea lumea, oare cum era ,,lumea’’ înţeleasă înaintea sa?! Cu această întrebare, istoria filosofiei devine nu numai posibilă/3, ci şi necesară.
Încă de la începutul reflexiilor sale, Kant a constatat criza profundă în care se găsea spiritul uman cunoscător. Pentru că nu doar filosofia se afla în criză, ci şi ştiinţele. Atâtea şi atâtea concepţii contradictorii despre lume şi viaţă, despre om şi societate, despre religie şi Dumnezeu l-au determinat pe Immanuel Kant să depăşească stadiul de simplu ,,înregistrator” al acestora şi să caute, cu mintea sa, o soluţie. Una ce s-a lăsat îndelung aşteptată, deşi, pe parcurs, filosoful a făcut mulţi paşi înainte, cum ar fi conceperea, la 31 de ani, a unei cosmogonii ştiinţifice vizionare (aşa-numita teorie Kant-Laplace). Pentru început, filosoful a căutat să împace doctrine diametral opuse, să-i împace pe Leibniz-Wolf – pe linia cărora a pornit pe drumul cunoaşterii – cu Newton (în broşura sa Monadologia physica/4. Dar să vedem, înainte de toate, de ce ajunsese, (şi) în vremea lui Kant, cunoaşterea umană în impas.
Lumea Nouă şi filosofia. La un moment dat, după multe secole în care omul s-a odihnit în credinţă şi în dogmele acesteia cu privire la realitate, s-a petrecut ceva cu spiritul uman. Pe scurt, s-a descoperit… America! Pare scandaloasă, pentru istoria filosofiei, o asemenea afirmaţie, dar această descoperire mijlocită de Columb a reprezentat un fapt epocal, ce a născut probleme pătimaşe, punându-se sub semnul întrebării tot ceea ce se cunoştea până atunci şi, îndeosebi, dogmele religioase. Renaşterea italiană, redescoperirea scrierilor antichităţii, nu ar fi condus spiritul ştiinţific prea departe (Aristotel, mintea cea mai strălucită a Antichităţii, a avut cunoştinţe lamentabile de fizică/5. Aşadar, prin hazard, prin pohta unui rege de noi posesiuni (susţinut de Papa Alexandru VI, prin bula din 1493, în care recunoaşte Spaniei drepturi exclusive asupra ţinuturilor din Lumea Nouă), s-a descoperit că există şi lucruri ce nu sunt cuprinse în Biblie. De altfel, istoria mai recentă a lumii este plină de exemple ce denotă că dorinţa atât de umană de înavuţire a sporit, în principal, avutul cunoaşterii. De aceea, pare firesc ca un navigator precum Cristofor Columb să fi plecat la drum după ce imaginaţia i-a fost excitată la maximum de către o carte plină de minciuni, Le divisiment dou monde de messer March Pol de Venece /6, scrisă de Rustichello da Pisa în urma destăinuirilor lui Marco Polo făcute-i într-o… închisoare genoveză. Această scriere fantezistă, cunoscută sub numele de Cartea minunilor lumii sau Milionul, vorbeşte despre bogăţii fabuloase aflate în ţările orientale. Bogăţii ce trebuie adjudecate cumva. Astfel, ajungem să descoperim, şi noi, America. Pentru că o spusese încă Jules Michelet, din 1855, în La Renaissance: ,,secolul al XVI-lea porneşte de la Columb şi ajunge la Copernic, de la Copernic la Galilei, de la descoperirea Pământului la cea a Cerului”/7.
Steaua lui Copernic. Descoperirea Lumii Noi a pus pe gânduri pe toţi cei care nu se gândeau la aur, ci la adevăr. Contemporan cu Columb, polonezul Nikolaj Kopernik (Nicolaus Coppernicus), un foarte bun astronom dublat de un matematician de excepţie care urmărea eclipsele de Lună, face o descoperire epocală, de alt gen, ce avea să zdruncine din temelii cunoaşterea impusă de la Roma prin bule papale. Prin cartea sa – publicată abia în 1543 – De revolutionibus orbium coelestium, Copernic aduce argumente astronomice că Pământul are o mişcare de rotaţie în jurul axei sale, demonstrând matematic că ,,mişcarea Pământului pe orbită în jurul Soarelui şi deplasarea axei Pământului ori aşa-zisul fenomen de precesie a echinocţiilor”/8. Precaut, Copernic îşi dedica lucrarea Papei Paul al III-lea. Patru decenii a evitat Copernic să-şi publice descoperirea, subliniind că ,,lucrările matematice sunt scrise pentru matematicieni”/9. Legendă sau nu, Copernic a murit la 24 mai 1543 de congestie cerebrală, chiar în ziua în care a primit cartea sa, tipărită cu o prefaţă inacceptabilă, semnată de teologul lutheran Andreas Osiander, care accepta ca ipoteză descoperirea copernicană. Ulterior, teologii s-au năpustit asupra ,,ipotezei”, fiind primii care au înţeles ,,revoluţia copernicană” produsă în sânul cunoaşterii. În epocă, filosoful francez Jean Bodin îl condamnă şi el: ,,Nimeni cu simţuri sănătoase, nimeni din cei care au cunoştinţe minimale în domeniul fizicii, nu-şi închipuie că Pământul, greu şi inert datorită masei şi greutăţii lui, se învârteşte în jurul unei axe şi în jurul Soarelui. La cea mai mică clătinare a Pământului am vedea cum se dărâmă casele şi fortăreţele, oraşele şi munţii”/10. Inutil de precizat, De revolutionibus este trecută la ,,index” de către papalitate până în anul 1822.
Teoria lui Copernic a făcut înconjurul Europei, fiind discutată, fireşte, pro şi contra. Gloria acestei teorii nu trebuie minimalizată (precum procedează Octav Onicescu chiar cu prilejul împlinirii a 400 de ani de la moartea lui Copernic/11), pentru că trebuie judecat în funcţie de ecoul avut în epocă de aceasta, şi nu după… ,,exaltările” lui Voltaire! Pentru istoria cunoaşterii, contează că N. Copernic este cel care realizează prima breşă în gândirea sanctificată de Biserică cu privire la modelul geocentric al lumii instaurat de Aristotel şi Ptolemeu, demonstrând teoria heliocentrică a universului. De aceea, are dreptate Thomas Khun, autorul ,,structurii revoluţiilor ştiinţifice”, să sublinieze, în The Copernican Revolution, că: ,,Pentru prima oară, astronomul competent din punct de vedere matematic a respins din motive demne de luat în consideraţie pentru disciplina sa ştiinţifică tradiţia care dăinuia de veacuri, bucurându-se de autoritate şi tocmai acea conştiinţă a imperfecţiunii matematice a fost iniţiată de revoluţia copernicană”/12.
Dialogul cu natura. În orice cercetare istorică, nu trebuie neglijat contextul în care o idee novatoare se naşte. Pentru că, în timp ce Papii nu interziceau cuceririle teritoriale, nu limitau goana după bogăţii, militând, dimpotrivă, pentru o conducere a lumii pe deasupra împăraţilor ei, în schimb urmăreau limitarea cunoaşterii. În aceste condiţii, cunoaşterea umană cunoaşte martiri. La 1600, Giordano Bruno e ars pe rug. La 1633, Galileo Galilei este forţat, pentru a scăpa cu viaţă, să abjure de la ideile copernicane, iar Descartes, la curent, dă înapoi şi el, fiind pe punctul de a arde manuscrisul lucrării sale Traité du Monde ou de la Lumière. Totuşi, treptat-treptat, ruptura de gândirea antică şi medievală se produce. Filosoful Francis Bacon se răfuieşte cu Aristotel, publicând, în 1620, Noul Organon. Deja, noua filosofie a ştiinţei experimentale a naturii se născuse. Revenind la Galilei, acesta insistă pe rolul ,,experimentării”, arătând că ,,experienţa” nu este suficientă filosofării. Experimentarea cere şi un ,,limbaj” adecvat. ,,Cartea Naturii este scrisă cu caractere geometrice”, spune el într-o scrisoare din 1641, fiind nevoie de învăţarea unei noi limbi pentru a o înţelege: ,,limba matematică, şi caracterele ei sunt triunghiurile, cercurile şi alte figuri geometrice fără de care oamenilor le este imposibil să înţeleagă vreun cuvânt”/13. Prin accentul pus pe geometrie, Galilei este un platonist, cum a arătat Alexandre Koyré, având avantajul cunoaşterii cercetărilor lui Copernic. ,,După Galilei, o ştim bine, putem să vorbim cu Natura şi să-i primim răspunsurile ei prin curbe, cercuri şi triunghiuri – nu în limbajul simţului comun sau în acela al simbolurilor pure”, arată Koyré/14. Plecând de la matematică spre natură, şi cercetarea lui Galilei îşi dezvăluie, în curând, limitele.
Plecând de la natură, cel care a reuşit să o matematizeze a fost Isaac Newton. Modest, Newton recunoaşte: ,,Dacă am putut vedea ceva mai departe decât alţii, aceasta se datorează faptului că m-am ridicat pe umeri de giganţi”/15. În 1687, Newton publică Principiile matematice ale filosofiei naturii. Chiar dacă este atras de alchimie şi de posibilităţile acesteia de a transforma totul în aur (apropo de cartea invocată mai sus, Milionul!), Newton e cel care dă o nouă lovitură Cosmosului/16, prescriindu-i legi imuabile. Newton este cel care va descoperi şi perfecţiona ceea ce Galilei intuise, un nou limbaj al ştiinţei. Sau filosofiei naturale, cum o numea Newton. Conştient de noutatea demersului său (şi el este cel care a descoperit calculul infinitezimal, compunerea luminii, gravitaţia universală), Newton va preciza: ,,În această filosofie propoziţiile se deduc din fenomene şi devin generale prin inducţie”/17. Cu toate ipotezele sale revoluţionare, Newton are nevoie de Dumnezeu pentru a susţine perfecţiunea lumii şi a explica de ce… stelele fixe nu cad unele peste altele (în lucrarea sa Optica, 1704). Mai târziu, Kant se va lipsi şi de această ipoteză în lucrarea sa de cosmogonie.
Note:
1) H.-G. Gadamer (1999) „Elogiul teoriei. Moştenirea Europei”, p. 109, traducere de O. Nicolae şi V. Panaitescu, Cuvânt înainte de Ştefan Afloroaei, Editura Polirom, Iaşi
2) H. Birault [1978] (1982). „Heidegger et l’experience de la pensee”, p. 49, Ed. Gallimard, Paris, apud: Alexandru Boboc – Al IX-lea Congres Internaţional Kant, Berlin, 2000. Contribuţii de referinţă în cultura europeană, în: Revista de filosofie, XLVII, 3-4, p.391, Editura Academiei, Bucureşti
3) A se vedea volumul coordonat de Gheorghe Vlăduţescu: „Pentru ce istoria filosofiei?”, Editura Paideia, Bucureşti, 2003, ,,anchetă” la care răspund: Ion Bănşoiu, Alexandru Boboc, Mircea Dumitru, Sebastian Grama, Cristian Iftode, Alexandru Surdu, Savu Totu, Viorel Vizureanu şi Gheorghe Vlăduţescu.
4) Ion Petrovici [1936] (1994). „Douăsprezece prelegeri universitare despre Immanuel Kant”, p. 55, Editura Agora, Iaşi
5) Mircea Dumitru (2004). Note de curs.
6) Ovidiu Drimba (1995). „Istoria culturii şi civilizaţiei”, vol. 4, p. 222, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
7) Ibidem, p. 6
8) Michal Rusinek (1973). „Pe urmele lui Copernic”, p. 102, prefaţă, traducere şi note de Nicolae Mareş, Editura Albatros, Bucureşti
9) Ibidem, p.100
10) Ibidem, p.110
11) Octav Onicescu (1976). „Învăţaţi ai lumii”, p. 65, Editura Albatros, Bucureşti. Eruditul savant român arată că, de fapt, gloria ideii cu privire la rotaţia Pământului în jurul Soarelui aparţine Antichităţii: ,,Pentru Heraclit, ca şi mai târziu pentru Nicetas din Siracuza, Pământul se învârte în jurul axei sale, iar mai aproape de noi, către 300 î.e.n., Aristarh din Samos îi presupune o mişcare în jurul Soarelui, considerat fix”
12) Thomas Kuhn [1957] . The Copernican Revolution, Chicago U.P., Chicago
13) Galileo Galilei [1898] (1981). În „Le Opere di Galileo Galilei”, Firenze, Edizione Nazionale, apud: „Istoria ştiinţei şi reconstrucţia ei conceptuală” (antologie), p. 189, selecţie, traducere şi note de Ilie Pârvu, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti
14) Alexandre Koyré [1943] (1981). „Galilei şi Platon”, apud: „Istoria ştiinţei şi reconstrucţia ei conceptuală” (antologie), p. 166-167
15) Isaac Newton [1687] (1984). Apud: Cornel Damian, în: „Istoria filozofiei moderne şi contemporane”, I, p. 260, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti
16) John Simons [1996] (2003). „100 cei mai mari savanţi ai lumii”, p. 63, traducere de Constantin Dumitru-Palcus şi Liviu Mateescu, Editura Lider&Editura Cartea pentru toţi, Bucureşti
17) Isaac Newton [1687] (1956). „Principiile matematice ale filozofiei naturale”, p. 418, Editura Academiei, Bucureşti
