RADU CÂRNECI – PROMOTORUL SOCIALISMULUI COSMIC

Cultura

Generația ʼ60 – generația socialismului (32)

Ideea de generație nu e una nouă în literatura română. Existaseră tentative de întemeiere a unor grupări poetice în jurul unor publicații intitulate „Generația viitoare” (1889-1904), „Generația mea” (1930) ori „Generația de mâine” (1936-1938). Existase „generația ʼ27”, creată de Mircea Eliade, dar numită așa mult mai târziu (ca și „generația pierdută”, a Războiului). Dar o generație adevărată s-a constituit abia în anii ʼ60 ai secolului trecut, prin promovarea unor tineri poeți formați în anii socialismului și în care Partidul își pusese mari speranțe. Dacă se construia o societate nouă, atunci și literatura trebuia să fie una nouă, departe de „greaua moștenire” (unii dintre scriitorii consacrați în interbelic erau în pușcării sau interziși). Totul părea că trebuie luat de la zero. Treptat, s-a renunțat la literatura lozincardă proletcultistă, trecându-se către un neomodernism atent controlat de ideologii vremii.

Radu Cârneci – promotorul socialismului cosmic

Radu Cârneci (14 februarie 1928, Valea lui Lalu, Buzău – 9 decembrie 2017, București) a fost numit, mai mult depreciativ, „poetul silvic”. Din două motive: absolvise Facultatea de Silvicultură din Brașov, lucrând patru ani ca inginer silvic la Hemeiuș și Fântânele, județul Bacău, și, în al doilea rând, a cântat pădurea ca nimeni altul. A debutat ca poet în 1950, în ziarul sucevean „Zori noi”, pe când era student la Câmpulung Moldovenesc (tot Silvicultură).

Făcându-se remarcat ca poet, din 1958 și până în 1964 lucrează la Bacău ca director al Casei Regionale a Creaţiei Populare şi preşedinte al Comitetului Regional de Cultură şi Artă. La 26-27 decembrie 1960 are loc o Consfătuire a Scriitorilor Tineri la București, la care Radu Cârneci participă. Era prima prezență printre congeneri. Zaharia Sângeorzan scrie că e un poet cu profilul conturat. În 1961, în urma unei vizite printre muncitori și pe șantiere a celor de la „Gazeta literară”, Radu Cârneci publică poezia „Termocentrala”. Între 1964 şi 1972 este numit/ales redactor-şef al revistei „Ateneu” (serie nouă). Fire molcomă, nu va abuza de funcție. Nu va face „schimburi” ca atâția (valabile și azi: tu mă publici pe mine, eu te laud pe tine). În redacția de la „Ateneu” mai făceau parte George Bălăiță, Victor Kernbach, Iulian Antonescu, Victor Enășoaie, Iulia Hălăucescu, Olimpiu Hrișcă ș.a. În ianuarie 1965 (an II, nr. 1/6), în „Ateneu. Revistă de cultură editată de Comitetul regional pentru cultură și artă Bacău”, Cârneci publică pe prima pagină „Descîntec despre vers (Lui Eminescu”. Tot el va redacta, în același an, textul telegramei adresate Agathei Bacovia la împlinirea a 70 de ani. La 19 și 20 noiembrie 1965 are loc Plenara lărgită a Comitetului de Conducere al Uniunii Scriitorilor (cum relatează „Gazeta literară”, nr. 48). Printre vorbitori, și Radu Cârneci. Întreține, prin funcțiile deținute, viața culturală băcăuană, alături de Ovidiu Genaru, Sergiu Adam, Ioanid Romanescu, Mihail Sabin și George Bălăiță.

Între 1972 şi 1976 este secretar al Uniunii Scriitorilor, apoi devine şef al secţiei culturale a revistei „Contemporanul” (până în 1990). După 1990 nu-și regăsește locul în literatura română, insistând timid ca traducător și realizator de antologii.

Girat de Marcel Breslașu, care-i semnează prefața, Radu Cîrneci debutează cu placheta „Noi și soarele”, în celebra colecție „Luceafărul” în 1962 (bunul de tipar e din 24 mai, deși are poezii datate și „iunie 1962”). Era deja un poet format (debutul e întârziat), stăpân pe uneltele sale. Breslașu remarcă dintru început: „Versurile sale apar de mai mulți ani în revistele și ziarele noastre, vădindu-i prezența activă în frontul liricii românești și cîștigîndu-i o notorietate îndreptățită în rîndurile generației care s-a format și a debutat <<sub soarele socialismului>>”. Titlul cărții de debut spune totul: poetul a avut ca stea călăuzitoare Soarele, cel al socialismului.

„Noi și soarele” se deschide cu un „Poem”, dedicat „Partidului Muncitoresc Romîn”. Sună convingător: „Prin ani sub lumina ta am crescut/puternic, drept și avut;/ sufletul mi-e ca o grădină mare,/ rînduită cu arbori de soare,/care-și apleacă rodul bogat/pentru mulțimi, pîrguit, parfumat.// Mi-am croit cale în sus -/ cuvîntul tău spre piscuri m-a adus:/treptele zilelor mele,/pardosite cu lespezi de stele,/le-am suit îndîrjit și le sui:/poemele mele pentru tine: statui”. Măreț vis pentru un poet crescut puternic în lumina P.M.R., care vrea ca poeziile sale să aibă durabilitatea, vizibilitatea și măreția unor statui. Soarele nou era în proprietatea Partidului, putând vorbi de un socialism cosmic: „Pînă ieri soarele ne-a încălzit,/dar nu ne-a luminat;/ stelele ne-au mîngîiat nopțile,/dar nu ne-au luminat;/vînturile ne-au purtat plînsul și blestemele,/dar nu ne-au învățat./Acum însuși soarele e luminat de frunțile noastre,/stelele învață de la noi drumul luminii” („Poem despre oameni și pămînt”).

Pentru Radu Cîrneci, „ziua de mîine își va apleca ramurile pline/peste rotundul pămîntului,/și unii vor culege poamele de aur ale libertății,/iar noi vom culege fructele comunismului -/rodiile cu miez roșu ca jarul.//Ziua de mîine, săgeată argintie spre cer,/calde sosiri, întîlniri pe alte tărîmuri./cîntece-n cosmos vibrînd: pămîntenilor slavă,/iar departe, în zările-albastre-aurii,/globul terestru – inimă generoasă a universului” („Ziua de mîine”). În acest context, al socialismului planetar, poetul constată: „cîntecele – cor peste zările zărilor;/ sudoarea frunților – rouă fierbinte; visurile – stoluri de păsări albastre; zîmbetul copiilor – poiană cu flori roșii; viitorul – bronz uriaș – toate sînt ale noastre!” („Poem patriei”).

La pagina 53, poetul din „Noi și soarele”, închină explicit un „Poem pentru partid”. Îl cităm, ca la matematică o problemă (asta facem, nu ne bazăm pe impresii de lectură): „Uneori te asemăn cu o pădure mare,/din care pleacă drumul ce duce către soare,/în care totul crește, e viu și sănătos,/din rădăcini și pînă la vîrful maiestos// În codru-acesta mare e veșnică-nnoire,/e seva din străfunduri urcînd spre împlinire,/e proaspăta lumină curgînd prin crengi în jos,/înnobilînd adîncul și setea de frumos.//în codru-acesta mare sînt zeci și zeci de neamuri,/cîntînd aceleași imnuri, purtînd aceleași flamuri,/și vînturile negre legîndu-le vîrtos,/și rămînînd cu largul și n-altul luminos.//Și codru-acesta mare veghează tot pămîntul,/căci de la el pornește puterea și cuvîntul”. O singură observație. În „Poemul pentru partid” apare marota poetului, „codru”, pădurea, de regăsit în întreaga sa operă. În „Stelele sînt aproape” („fragmente”), poezie dedicată „Constructorilor <<Cetății Luminii>> de la Bicaz”, poetul reușește un amplu reportaj liric: „- Iată, am venit cu flacăra vieții în mînă,/cu flacăra Partidului în suflet,/ am venit să trecem prin inima muntelui/artera uriașă a luminii (…) Înaintam sub munte încet, fără răgaz,/ca-n marile atacuri, înaintam mereu; în frunte comuniștii, în marea încleștare,/cu brațele-ncordate, în stîncă sfredeleau (…) Noaptea, stelele lunecau pe creștetul zărilor,/luna se culca între stînci,/iar noi visam, în barăci, la noul oraș,/visam și vedeam aievea <<lacul luminii>>,/dar mai ales vedeam aievea/uriașul metrou prin care vor galopa/milioane de cai, nestruniți pînă azi (…) În frunte comuniștii, și după ei noi toți/care-am săpat în noapte, luminii, cale dreaptă,/noi, ce-am învins șuvoaie și stînci am prăbușit,/noi, ce-am visat întîi la nuferii de aur (…) A fost o noapte mare și albă ca lumina,/cu visuri împlinite, cu doruri săgetînd”. Să recunoaștem. Radu Cîrneci visa, avându-i pe comuniști în frunte, încă de prin  1960-1962, la… metrou, pus în funcțiune la București abia în 1979.

În fine, să citim și din poezia ce dă titlul plachetei de debut, „Noi și soarele” („reportaj liric”): „Era unul din orașele noastre noi,/cu parcuri albastre,/cu fruntea blocurilor mîngîind lumina/cu imense uzine vuind ca uriașe ape sub vînturi./Și laboratoarele uzinelor erau înalte,/albe ca spuma valurilor,/și lumina pătrundea de sus, albă,/ca zăpezile în pădurile neclintite de vînturi (…) Peste orașele noastre strălucitoare/se-nălța Soarele – uriașă pasăre albă – /purtat în slăvi de mîinile oamenilor (…) Iar soarele se-nalță, se-nalță, se-nalță!”.

Volumul nu se bucură de multe cronici de întâmpinare, în ciuda versetelor citate mai sus. Poate și pentru că, la 18 iulie 1962, Valeriu Rîpeanu publică, în „Scînteia”, articolul „Cititorii și poezia”, în fapt o cronică a unei consfătuiri cu cititorii organizată de revistele „Luceafărul” și „Gazeta literară” la 1 iulie la București. Printre cititori – mineri, muncitori din fabrici și uzine. Cititorii, arată Valeriu Rîpeanu, găsesc neajunsuri în poeziile lui Radu Cîrneci, Florenței Albu și Constanței Buzea, datorită „cunoașterii superficiale a vieții actuale”, a lipsei „documentării” în fabrici. Radu Cîrneci fusese, poate, la Bicaz, restul fiind rodul imaginației. Erai repede „mirosit” și judecat când cântai Partidul din birou… Abia la 18 august 1963, în „Flacăra Iașului”, Lucian Dumbravă publică o recenzie la volumul „Noi și soarele”. Dumbravă vede un poet ce „depășește uneori treapta acestei autocaracterizări de poet ce-și cunoaște menirea în contemporaneitate și încearcă viziuni grandioase asupra viitorului întregii omeniri (ca în <<Peste zăpezile lumii>>). Pastelist de vocație, cu inflexiuni de lirică intimă notabile, autorul, în <<Cor peste marile pămînturi>>, de exemplu, demonstrează un simț al perspectivei largi, susținută cu elan și amplitudine alegorică”. Da, Radu Cârneci a fost și a rămas un pastelist de vocație, l-a „citit” bine criticul ieșean.Volumul mai este analizat, pe scurt, de Radu Petrescu (în „Viața romînească”, nr.10/1963), este semnalat de Victor Bârlădeanu (în „Scînteia” din 16 aprilie 1964), iar Al. Săndulescu mai scrie („Gazeta literară”, 30 aprilie 1964) că „Platon Pardău și Radu Cîrneci se simt ca la ei acasă în pădurile și pe șantierele Moldovei de Nord”.

Ce-i drept, și Radu Cîrneci luase aminte, ținând cont de critica tovărășească, de tăcerea confraților. Se va dezice de prima sa carte! Dar nu merge în fabrici și uzine. Publică, în „Viața romînească”, în „Tribuna”, în „Ateneu, în „Luceafărul”, poezii stranii dedicate Mariei Tănase, George Enescu, Nicolae Labiș, Ion Stan Pătraș (din Săpânța, cel cu cimitirul vesel!), lui B. Fundoianu, mort în camerele de gazare naziste de la Birkenau. Pentru că fiorii libertății își spuneau cuvântul după august 1964, când ultimii deținuți politici fuseseră eliberați, Radu Cîrneci face o schimbare. Devine Radu Cârneci. A doua sa carte, din 1966, „Orgă și iarbă”, este semnată Radu Cârneci. Putea să nu cânte partidul, precum alți congeneri în acei ani de libertate, dar a făcut-o. Poezia „Nașterea cîntecului” este dedicată „partidului”. „Îndemnul” exista în poet, dar abia mai apoi: „îndelung m-am sculptat/cu cuvîntul tău dens/-găsindu-mă frumos și curat,/ săgeată de sens (…)Și-n mine am urcat/ca într-un cer prelung,/dor avîntat/spre înaltul pisc ce tîmplele îl strîng/ca pe un diamant interior /o, suplul meu zbor!” Volumul dă seama de nivelul său poetic, deși întâlnim versuri mai bune în volumul de debut! Dar lipsește, din fericire, zgura proletcultistă. Poezia „Orgă și iarbă” se încheie abisal și de o originalitate frapantă: „Orgă adîncă noaptea mea:/ cîntecul ierbii îl duce cu ea”.

Prin „Către Apollo” și, mai ales, prin „Orfeu fără Euridice”, Radu Cârneci trezește interesul lui Vladimir Streinu, care-i dedică un articol, „Poezia miturilor” (în „Luceafărul”, nr. 39/1966). Îl laudă și Perpessicius. Să-i dăm cuvântul poetului, celui adevărat: „…Oh, cum intra în el plînsul ca o mare nebună,/cum i se făceau cîntecele de pămînt -/s-auzeau oasele-i, de durere, cum sună,/căutînd un mormînt…” Un vers din „Sentiment la Voroneț” – „sfinții au coborît de pe pereți” – îmi pare tare cunoscut, nu mai știu ce poet important de azi i l-a… furat. Mai poți fura și de la șaizeciștii de raftul doi, doar nu sunt citiți de nimeni.

Radu Cârneci va scrie multe volume de versuri, va produce o mare cantitate de versuri, dar „fără să atragă în mod deosebit atenția criticii”, observa, încă din 1975, Al. Piru. Va căuta să se impună ca sonetist, va realiza antologii de sonete, de versuri dedicate pădurii și vânătorii. Va fi un bun traducător din Baudelaire și Khalil Gibran.

Un alt amănunt important. Radu Cârneci va traduce, din franceză, două volume aparținând președintelui Senegalului, Léopold Sédar Senghor (poet, critic literar, eseist, teoretician literar, primul președinte al Republicii Senegal, 1960-1980). Poetul român îi va traduce „Jertfe negre”, cu un cuvânt înainte al lui Sengor, în 1969, și „De la negritudine la civilizația universului”, tot cu un cuvânt înainte al autorului, în 1986. Nici aceste volume nu s-au bucurat de mare succes, fiind văzute ca fiind conjuncturale. Traducătorul (nu știm dacă a văzut Senegalul vreodată) s-a ales cu multe statuete și măști africane (practic, apartamentul său din București era plin de asemenea obiecte). Poate pentru „Jertfe negre” (dar și pentru ce făcuse în fruntea revistei „Ateneu” – dar revista l-a ignorant mai apoi, cum se plângea într-un interviu –, Nicolae Ceaușescu îi va acorda, în 1971, Ordinul „Meritul Cultural”, clasa a III-a, „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.

După 1990, va traduce îndeosebi, dar va fi contemporan cu propria uitare din partea confraților. După moarte, câțiva inimoși vor organiza Concursul național de poezie „Radu Cârneci”, prin Casa de Cultură „Friedrich Schiller” în parteneriat cu Revista și Cenaclul „Arena Literară”. În 2023, concursul a fost câștigat de un oarecare Vasile Iftime, din Iași. Florentin Popescu i-a dedicat un volum, „Amintiri cu poetul Radu Cârneci”. Da, Radu Cârneci a rămas la nivel de amintire. A fost un șaizecist onorabil, nu un simplu manufacturier de texte. Eugen Barbu avea dreptate: „Animator cultural de rasă, aces om politicos și dulce trece ades nebăgat în seamă de critici, tocmai, mi se pare mie, pentru că practică o poezie limpede, solară, fără mister, strângând cuvânt lângă cuvânt fără intenție de mistificare”.

Inutil de căutat în istoriile literare post-decembriste, nici la indice de nume, nici în toate dicționarele, criticii literari preferând să scrie despre fiica sa, Magda Cârneci, reprezentantă a generației ʼ80…

 

Jean DUMITRAȘCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

5 + 4 =