„LUPTĂM!” – INTERVIU CU POETUL GELLU DORIAN

Cultura

Jean Dumitraşcu: –Stimate domnule Gellu Dorian, înainte de a vorbi despre prezentul atât de dureros, vă rog să fiți de acord să facem puțină istorie literară, pentru cititorii noștri. Ați debutat foarte tânăr, la 19 ani, în 1972, sub girul lui Geo Dumitrescu, sub un nume atât de frumos, Dor. De ce ați ales acest pseudonim? Și, în fapt, de când ați simțit nevoia de a fi poet? Ce modele aveați? Ce visați că veți deveni, la începuturi?

Gellu Dorian: – Am început să scriu de pe la 16 ani. Eram elev la Câmpulung Moldovenesc, la Liceul „Dragoş Vodă”. Eram îndrăgostit de Dorica, o colegă foarte frumoasă. M-am descoperit romantic, scriind ca pe la ’48, eliadesc, încercând chiar şi o epopee, umplând un caiet de o sută de pagini. Citeam mult. Nu trimiteam nimic din încercările mele la revistele literare pe care le cumpăram săptămână de săptămână de la chioşcurile de ziare, de unde luam câte o dată pe săptămână şi câte un pachet de ţigări Kom. Am răspuns la o anchetă provocată de Geo Dumitrescu în revista „Luceafărul”, a cărei întrebare cerea un răspuns despre „Dezvoltarea poeziei”. Titlul răspunsului meu, un articol de o pagină A4, era „Poezia nu are limită de dezvoltare”. Şi aşa a şi apărut, ceea ce mi-a dat un imbold să scriu şi să-mi reformulez maniera. Astfel, după ce publicasem pe 6 august 1972 două poezii în pagina literar-artistică a ziarului „Clopotul”, sub pseudonimul Gellu Coşula, am debutat într-o revistă literară în decembrie acelaşi an, sub pseudonimul George Dor, debut girat de Geo Dumitrescu. Am avut mai multe pseudonime de lucru în corespondenţa mea cu Geo Dumitrescu, până am ajung la Gellu Dorian, pseudonim care mi-a devenit nume pe actul de identitate în 1993, nume şi al familiei mele. Starea romantică încă persista în mine şi probabil cuvântul „dor” mi s-a părut definitoriu, însă imediat mi s-a părut cam dulceag, încât, analizând câteva variante ale cuvântului „dor”, am ales numele de Gellu Dorian. A fost dezamăgire a regretatului meu tată, însă a înţeles că în cariera literară pe care doream să o urmez suna mai bine numele ales. Cam asta a fost cu alegerea pseudonimului, care mi-a devenit nume.

La început nu eram convins că voi urma să scriu toată viaţa poezie: doream să devin actor. N-a fost să fie. Iar în privinţa modelelor mele poetice, am scris un eseu – Cititorul de poezie –, în care am explicat care mi-au fost „modelele”. Poate că au fost prea multe. Am început cu Blaga, pe ediţia poeziilor sale din 1964, în care am parafrazat aproape toate poemele de acolo, formându-mi o mână sigură şi numai a mea; aşa credeam atunci. Am descoperit traducerile din poezia lui Rilke, şi acea stare poetică de sorginte modernistă m-a acaparat, până când a trebuit să abandonez influenţele, descoperindu-i pe Dimitrie Stelaru, Constantin Tonegaru, Ilarie Voronca, Geo Dumitrescu, Ion Caraion, dar şi pe suprarealistul Gellu Naum şi pe boemul ludic şi profund, Ben. Corlaciu. Am fost foarte impresionat şi de poezia lui Nichita Stănescu, de modul lui de a arde poetic zi de zi, până la epuizare. Lucrurile au căpătat contur şi textele mele s-au îndreptat uşor-uşor de la modernismul asumat la incipientele formule postmoderne.

J.D.: –După „Caietul debutanților”, ați reușit să publicați, abia după 7 ani, volumul de versuri „Esopia”, în 1981, o perioadă în care optzeciștii ieșeau timid la rampă. Personal, deși au încercat mulți să vă înregimentreze în Generația 80 (Luca Pițu vă numea chiar un fruntaș al optzecismului), nu cred că îi faceți parte. Ați avut „stilul” dvs., de la bun început, unul extrem de original. Eventual, puteți fi numit un precursor al acestei generații.

G.D.: – Aici sunt chestiuni ce ţin de formarea ulterioară, nu de încercările şi căutările de început. Despărţirea de modernişti, după ce am publicat două cărţi până în 1986, una dintre ele, Esopia, doar pe jumătate, cealaltă, Poeme introductive, ciuntită şi ea de cenzură, am publicat, în 1993, cartea Elegiile după Rilke, carte scrisă la începutul anilor ’80, în care mă despărţeam într-un fel de modernism, înscriindu-mă în pista nou creată la noi a postmodernismului. De aici şi opinia lui Luca Piţu. Dar nu numai a lui, ci şi a altor istorici ai fenomenului. Majoritatea optzeciştilor au pornit aşa, ca „precursori” ai propriilor lor orientări ulterioare. Poate doar cei de la Cenaclul de Luni să fi ieşit, în formule diverse (a se vedea Mariana Marin, Traian T. Coşovei, Florin Iaru,Viorel Padina, Daniel Pişcu, Călin Vlasie şi, desigur, Mircea Cărtărescu), direct în ceea ce se defineşte a fi postmodernismul românesc. Acest fenomen era extins în toată ţara, chiar şi la Botoşani, oraşul în care locuiam. Clujenii veneau din echinoxişti, adepţi ai unui expresionism existenţialist, ieşenii din mantaua neoromanticului modern, Mihai Ursachi, sau din poezia în vers alb al lui Cezar Ivănescu şi cea a lui Cristian Simionescu. Dar cu toţii şi-au individualizat discursul şi au format ceea ce se numeşte „poezia generaţiei optzeciste”, una dintre cele mai complexe şi complete generaţii din literatura română, extinsă pe întreg arealul limbii române. Colocviul de Poezie de la Târgu Neamţ a fost „şcoala” în care s-au format şi şi-au orientat discursul poetic majoritatea poeţilor din afara Cenaclului de Luni, mult mai diverşi şi unii mult mai profunzi, cu programe poetice consistente în timp (a se vedea Ion Mureşan, Marta Petreu, Emil Hurezeanu, Petru Romoşan, Nichita Danilov, Aurel Dumitraşcu, Liviu Antonesei, Adrian Alui Gheorghe, Nicolae Sava, Lucian Vasiliu, Cassian Maria Spiridon, Daniel Corbu, Radu Florescu, Liviu Ioan Stoiciu, Ion Monoran, Ioan Moldovan, Traian Ştef, George Vulturescu, Gabriel Chifu, Dumitru Chioaru, Ioan Radu Văcărescu, Ion Zubaşcu şi alţii).

J.D.: –Ce reprezintă, în destinul dvs poetic, „Singur în fața lui Dumnezeu”?

G.D.: – O încercare de spovedanie, într-o neîntreruptă întrebare pusă de Dumnezeul din mine Dumnezeului celest. Să zic. Poate şi o încercare de poem postmodern într-un registru de resuscitare a versului antic-clasic, liber, filtrat într-un registru postmodern. Spovedania rămâne cea mai pregnantă şi ea este de fapt, prin biografismul asumat, desprins dintr-o realitate trăită şi alta imaginată, marca postmodernă a poemului. Poemul încheie o etapă, după care încercările mele de a mă reinventa cu fiecare carte de poezie (deşi unele dintrele ale au adunat şi poeme mai vechi) au pus eventualul cititor într-o dificultate, ştiu eu, de încadrare a poeziei mele. Prima mea carte de poezie, scrisă pe la mijlocul anilor ’70 – O sută de maeştri şi un discipol – şi publicată mult mai târziu, prin 2017, la Junimea, în fond o sută de stanţe lirice dedicate celor o sută de poeţi din Panorama poeziei universale a lui A.E. Baconsky, nu este nimic altceva decât ceea ce pot numi etapă de „precursoriat postmodern”. La fel şi Poetul – un jurnal cu Eminescu, scris în perioada documentării prin ţară şi în afara ţării pe „urmele lui Eminescu”–, de asemenea este un exerciţiu postmodern. La fel şi Erurgiile, carte de rugăciuni, dedicate memoriei mamei mele, numai că această carte, scrisă în 2013, după moartea mamei, prin limbajul folosit, este deja mult după primele mele încercări postmoderne. Prin urmare poemul de lungi dimensiuni Singur în faţa lui Dumnezeu reprezintă pentru mine cartea fără de care poezia mea ar fi deficitară, neîmplinită.

J.D.: – Încă din 1986, anul primului premiu, ați fost remarcat de jurii, iar poezia dvs. a fost răsplătită, de-a lungul anilor, cu numeroase alte premii. Aceste premii au însemnat ceva pentru dvs.? V-au arătat că sunteți pe drumul cel bun? V-au făcut să vă simțiți un poet important al României?

G.D.: – Până la premiul din 1986, pentru Poeme introductive, am mai obţinut câteva premii acordate prin ţară, pe unde mergeam pe la diverse festivaluri sau concursuri de poezie. Erau şi ele un fel de recunoaştere a creaţiei mele, însă nu alergam după ele, nu însemnau mare lucru, pentru că se uitau – nu exista pe atunci o recunoaştere a unui premiu de cei ce urmăreau fenomenul, în afara premiilor Uniunii Scriitorilor din România şi ale Academiei: ale U.S.R. au rămas importante şi râvnite, ale Academiei Române, din păcate, nu. „Drumul cel bun” al unui poet în România de atunci, dar şi în cea de acum, dezorientată şi pe criterii anapoda, însemna să mergi după indicaţii, atunci, şi să fii în centrul atenţiei unor grupări de notorietate, acum. Trăind la margine, premiile importante m-au ocolit, atunci şi acum. Dar nu asta, cred eu, este important în formarea unui scriitor, mai ales atunci când îşi asumă riscul să trăiască departe de centru. Ca să elimin acest handicap, în 1991, am înfiinţat la Botoşani Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, cel mai râvnit premiul literar din România, chiar dacă şi cel mai contestat în ultima vreme. Personal nu am gâfâit după glorie; ce mai înseamnă gloria acum?

J.D.: – Treptat, ați trecut de la poezie la roman și critică literară. Firește, fără a părăsi vreodată poezia, care v-a consacrat. Ați vrut să fiți un scriitor complet?

G.D.: – Am publicat şi două cărţi de teatru. Ştiu şi eu? Să fi dorit oare chiar asta, să fiu un „scriitor complet”? Eşti scriitor şi când scrii o singură carte şi când scrii mai multe în diverse genuri literare. Scriu poezie şi proză de când mă ştiu. De asemenea şi teatru. Critica literară, asociată cu publicistica, a venit un pic mai încoace, ocupându-mă în mod special de cartea de poezie a debutanţilor: ţin în revista „Convorbiri literare” o rubrică de aproape douăzeci şi şase de ani. Sunt exerciţii de cunoaştere în fondul ei a poeziei româneşti scrisă de tineri, de cei care vin din urmă, fenomen destul de amplificat la noi, necontrolat uneori, mai ales atunci când reţelele de socializare, site-urile sunt plin de texte zis poetice, care apoi, din păcate, unele ies şi pe hârtie. Nu există filtre. Un astfel de filtru a fost Concursul Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene „Porni Luceafărul…” de care m-am ocupat aproape treizeci de ani. Dacă astfel de concursuri de poezie sunt girate de conştiinţe literare, rezultatele se văd în ani prin calitatea cărţilor debutanţilor.

J.D.:- După 1990, v-ați dedicat înființării Premiului Național „Mihai Eminescu” la Botoșani, un premiu care a făcut ca orașul Botoșani să conteze enorm pe harta literară a țării. Efectiv, ați făcut ca acest premiu să fie cel mai important din țară, să conteze în cariera unui poet. Privind lista premianților, cu Mihai Ursachi, Gellu Naum, Cezar Baltag, Petre Stoica, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Ştefan Augustin Doinaş, Mircea Ivănescu, Cezar Ivănescu, Constanţa Buzea, Emil Brumaru, Şerban Foarţă,  Gabriela Melinescu, Dorin Tudoran, Dinu Flămând, Mircea Dinescu, Cristian Simionescu, Ion Mircea, Nicolae Prelipceanu, Ion Mureşan, Mircea Cărtărescu, Liviu Ioan Stoiciu ș.a., cei mai importanți poeți români s-au bucurat de acest premiu. Cum ați reușit să înființați premiul? Cât de greu a fost să organizați, ediție de ediție, acest concurs? Ați fost răsplătit cumva pentru eforturile dvs. organizatorice? Sunteți Cetățean de Onoare al municipiului Botoșani?

G.D.: – Am tot povestit în ultima vreme despre iniţierea acestui premiu. Nu-mi place să-mi arog ceva ce nu-i al meu, nu a fost în atenţia mea, în iniţiativa mea. Acest premiu, însă, l-am impus abia în 1991, după un an de insistenţe la oficialităţile locale de atunci, încă nealese, ci numite în euforia primilor ani de democraţie. Am găsit până la urmă înţelegere şi premiul a luat fiinţă în oraşul  care l-a dat României pe Eminescu. Am avut şi ajutorul lui Laurenţiu Ulici, căruia i-a plăcut ideea şi a sărit în ajutor cu autoritatea de necontestat pe atunci a Uniunii Scriitorilor din România. Tot el a format primul juriu şi a impus modalitatea secretă de votare a laureatului în urma unor nominalizări pe care le făceam de la Botoşani: nu l-am pus niciodată în încurcătură cu propunerile noastre, aşa cum avea să declare după zece ediţii ale premiului. După care s-a pierdut subit, lăsând un vid cu aproape două luni înainte de finalizarea acelei ediţii. Am apelat la Nicolae Manolescu, pe atunci ieşit din politică, cu perspectivă în diplomaţie. A fost de acord şi a mers ani buni cu acelaşi juriu format de Laurenţiu Ulici, cu mici modificări prin plecarea regretabilă a unora, cum ar fi Marian Papahagi şi Petru Poantă sau prin îmbolnăvirea lui Daniel Dimitriu. De la ediţie la ediţie premiul a câştigat în prestigiu, a devenit din ce în ce mai râvnit, dar şi contestat de cei care, în fond, doreau şi doresc să conteste Uniunea Scriitorilor şi pe preşedintele ei. Dar o astfel de miză creează, desigur, şi frustrări, dezamăgiri, aşteptări neîmplinite etc., etc. Nu poţi premia pe toţi poeţii buni ai unei literaturi. Mari scriitori ai lumii au rămas pe dinafara Premiului Nobel. Tot Laurenţiu Ulici a publicat o antologie a marilor scriitori ai lumii nepremiaţi de academia suedeză. Şi eu regret că în lista laureaţilor de la Botoşani lipsesc poeţi ca Geo Dumitrescu, Marin Sorescu, Dan Laurenţiu, Ioanid Romanescu sau ca Mariana Marin, Al. Muşina, Traian T. Coşovei, Ion Stratan şi alţii. Unii n-au avut şansa ieşirii la vot, alţii au ieşit din cursul vieţii. Marii poeţi ai României, cu sau fără acest premiu, rămân în istoria literaturii, negreşit.

Nu sunt cetăţean de onoare al oraşului natal, Botoşani. Nu e o dorinţă a mea. Nu-i simt lipsa acestei distincţii.

  1. D.: –Premiul de anul acesta trebuia acordat în ianuarie. Din cauza pandemiei, ați anunțat că în luna iunie va fi organizată festivitatea. Apoi ați revenit, pe motive de finanțare, că festivitatea va avea loc la anul. Ce se întâmplă, de fapt? Sunt motive politice la mijloc?

G.D.: – După cum ştiţi deja din comunicatele de presă, cel de al treizecilea poet laureat al acestui premiu a fost anunţat de juriu în data de 15 iunie, la Botoşani. Nu am putut organiza gala de premiere tocmai din cauza restricţiilor încă în vigoare: vaccinări, teste PCR etc. Or, acest premiu trebuie acordat în prezenţa poetului laureat, în faţa unui public prezent, încât cei care asigură finanţarea acestui premiu, Primăria şi Consiliul Local Botoşani, au decis ca evenimentul să se petreacă în condiţii normale în ziua de 15 ianuarie 2022, zi a Culturii Naţionale, când sperăm ca totul să fie bine şi normalitatea să fie instalată şi optimă unei bune desfăşurări a galei la Botoşani. Vor fi doi poeţi, cel pentru anul 2020, deja făcut cunoscut de juriu, Vasile Dan, cel de al treizecilea în serie, şi cel pe care ediţia a XXXI-a îl va aduce la Botoşani în gala de decernare a premului. Va fi o ediţie aniversară, cu prezenţa foştilor laureaţi, cei disponibili desigur, cu prezenţa nominalizaţilor, cu invitaţi din ţară, cu o gală de ţinută, aşa cum am obişnuit lumea până acum.

J.D.: – În fine, am văzut că revista dvs., „Hyperion”, revista dedicată lui Eminescu, nu mai e finanțată de către autorități, în speță de Consiliul Județean Botoșani. Ce veți face? Cine vă poate susține? Sponsori privați nu se găsesc, fug de cultură ca de Necuratul. Credeți că sunteți victima unor jocuri politice?

G.D.:  – Da, printr-o decizie nescrisă, neoficială, mişeleşte, cum sunt obişnuiţi cei din clasa politică de azi, minima finanţare a tiparului revistei „Hyperion”, acordată în ultimii doisprezece ani de Cosniliul Judeţean Botoşani prin Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu, nu a mai fost acordată. Pur şi simplu fără nicio explicaţie, deşi insistenţele noastre, prin adrese scrise, dar şi intervenţii verbale, mica picătură de oxigen scăpată printre degete timp de aproape doisprezece ani nu a mai fost generată. Motive imbecile invocate de slujitori nedemni ai lui Eminescu, supuşi politic, fără coloană vertebrală. Însă nu vom lăsa revista să moară, aşa cum doresc aceşti ipochimeni. Am scos primele două numere pe acest an, la termen, iar pentru celelalte căutăm soluţii, oameni care chiar cred că o astfel de instituţie de cultură, aflată în al treizeci şi nouălea an de existenţă, nu trebuie să dispară. Şi nu o să dispară. Astfel de inşi sunt vremelnici, nişte „mititei” ajunşi în curtea lui Eminescu nu să-i slujească memoria, ci să-şi lustruiască lor o existenţă de căpuşe bugetare. Trist.

J.D.: – Aveți de gând să renunțați la luptă și să vă dedicați exclusiv poeziei?

G.D.: – După cum vedeţi, nu renunţăm. Luptăm. Nu cu ei, că nu au curajul să intre în tranşee, ci stau în cazemate politice, până când, sperăm, să fie scoşi din viaţa noastră, pe care o dorim una normală, nu plină de tot felul de impostori, ajunşi sus, la putere, pentru că aşa au dorit ei, nu că ar fi dorit alegătorul român, plictisit şi intrat în letargie. Sperăm în trezirea lui.

J.D.: –Vă mulțumesc!

 

(interviu apărut, prima oară, în revista de cultură „Argeș”, august 2021)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

+ 86 = 94