CURTEA DE APEL PITEȘTI A OCUPAT ABUZIV PALATUL CULTURII

Cultura

Curtea de Apel Pitești a ocupat abuziv Palatul Culturii. O instituție-fanion, vreme de 68 de ani. La 15 iunie 1993, de Ziua Eminescului, am participat, ca ziarist, la o foarte tristă ședință a Consiliului Local Pitești. S-au împlinit, iată, 30 de ani de la cel mai mare rapt imobiliar din centrul Piteștiului, și anume trecerea sediului Palatului Culturii Pitești (din 1998, Centrul Cultural Pitești) în posesia Curții de Apel Pitești. Ce-i drept, din 1914 și până în 1955, când s-a înființat Palatul Culturii, în această clădire reprezentativă a funcționat Tribunalul Argeș. Dar Tribunalul a fost despăgubit, Comitetul Județean Argeș al P.C.R. alocând peste 5 milioane de lei pentru ca să i se construiască un nou sediu, pe b-dul Eroilor, în preajma Judecătoriei Pitești. Între timp, și-a mai construit un sediu, pe b-dul I.C. Brătianu.

Dar, în 1992, prin noua lege de organizare a sistemului justiției din România, au fost înființate Curțile de Apel, o instituție de drept cu totul nouă, fără de trecut și de patrimoniu în țara noastră. Prin dorința prefectului de atunci, Vasile Nițu, s-a decis înființarea la Pitești a unei Curți de Apel. Foarte bine. Dar unde să i se facă sediu? Cei mai bătrâni și-au adus aminte de fostul Tribunal Argeș, devenit sediu pentru Palatul Culturii Pitești, deși tribunalul avea sediu nou. Cum să revendici un imobil pentru o instituție abia creată?

Dar s-a putut! Pas cu pas, prefectul aruncând pisica în curtea Consiliului Local Pitești. Nu au contat culorile politice și nici profesia consilierilor (doi erau scriitori, Ion Popa-Argeșeanu și Dan Panțoiu), toți (cu o excepție, Gică Mușat) au votat în favoarea Curții de Apel Pitești! Ziarul „Argeșul liber” susținea și el, prin Laurențiu Ungureanu, redactor, și Marin Manolache, director, acest demers.

În zadar au protestat directorul Val Dobrin, contabilul-șef Ion Udeanu și referentul Gabriel Cazan. Au strâns semnături de susținere de la piteșteni, 9992 în total (400 au fost strânse de mine, de la trecători), pe care le-au depus la Primărie. Au intrat în greva foamei. Ca să-i determine să iasă din greva foamei, primarul de atunci a convocat, în ședință extraordinară, consiliul local, spre o nouă hotărâre. Cei trei au ieșit din greva foamei, ședința s-a ținut în regim de urgență, dar votul a fost identic. Palatul Culturii a fost aruncat în stradă, iar patrimoniul i s-a risipit.

Întâmplător sau nu, am intrat în posesia multor documente legate de acest furt. La nevoie, le vom folosi. Considerăm că o adresă a directorului Val Dobrin spune totul:

„Palatul Culturii Pitești

Nr. 46/09.06. 1993

Domnule Primar,

Vă rog să prezentați Consiliului Local următoarele:

  1. Palatul Culturii are în posesie clădirea din str. Victoriei nr. 22 înregistrată în fișele de inventar ca mijloc fix.

Primăria Municipiului nu este în posesia unui act prin care să dovedească proprietatea asupra acestei clădiri și nici înregistrarea ei în fișe ca mijloc fix.

În această situație, Consiliul Local nu avea dreptul nici măcar să pună în discuție schimbarea destinației unei clădiri asupra căreia nu avea autoritate legală.

  1. Ordinul 252/1991 emis de Secretariatul General al Guvernului este în vigoare și formulează în mod imperativ interzicerea schimbării destinației clădirilor în care se desfășoară activități culturale.
  2. Rog pe domnii consilieri să studieze cu atenție toate legile, articolele și paragrafele care stau la baza Hotărârii nr. 18/ 6 aprilie 1993 pentru a constata că nu sunt decât de ordin formal și nu au legătură directă cu această situație.

În concluzie, hotărârea nu are suport legal și o considerăm lovită de nulitate.

Director,

Val Dobrin”

Chiar așa, e lovită de nulitate, dar cine să o atace, la Prefectură, în contencios administrativ?! Dacă s-ar deschide, astăzi, un proces, Palatul Culturii se va putea întoarce în vechea sa casă! Dar cine să facă un asemenea demers?

RECAPITULEZ, cu riscul de a repeta unele aspecte, pentru cei care au răbdare să ne citească, nuanțând.

Piteștiul duce lipsă acută de clădiri reprezentative, identitare, care să merite să fie modele pentru cărți poștale. Una dintre puținele clădiri frumoase, reprezentative, este Palatul Culturii din Pitești. Ar mai fi Teatrul „Davila”, umplut, mulți ani de reclame.

Palatul Culturii a fost cu adevărat instituția culturală fanion a municipiului vreme de decenii, din decembrie 1955 și până în 1993. Clădirea, una reprezentativă pentru stilul urbanistic local, realizată în 1912-1914 de către arhitecţii Eracle Lăzărescu și Arghir Culina, găzduise Tribunalul Argeș, dar, întrucât mulțimea de oameni judecați politic adusă acolo cu duba nu dădea bine în fața activiștilor PCR care lucrau alături, la Sfatul Popular, dar și pentru trecătorii de pe Centru (procurorii îi schingiuiau, oamenii țipau de durere), s-a pus problema ca Justiției să i se construiască un sediu nou, impozant, mai spre margine, mai spre Cimitir, unde s-a și mutat nu doar Tribunalul, ci și Judecătoria.

La Palatul Culturii s-au mutat ori s-au înființat pe parcurs: Biblioteca Regională Argeș, Școala Populară de Artă, Casa Creației Populare, orchestra „Doina Argeșului”, Corala „D.G. Kiriac”, Comisia pentru Răspândirea Științei și Culturii, Universitatea Populară și Stația de Radioficare.

Viața culturală piteșteană aici a luat avânt – formații artistice de amatori, coruri, teatru, grupuri instrumentale, cenacluri, ansambluri folclorice, expoziții, vernisaje, reuniuni științifice, literare, festivaluri, cursuri etc. E puțin lucru ca la Palatul Culturii Pitești, la parter, într-o sală, să vorbească Nichita Stănescu, Adrian Păunescu sau Marin Preda, iar la subsol să repete niște studenți care-și ziceau trupa „Holograf” și încercau să se lanseze? Cristi Minculescu poate depune mărturie. Ca și Dan Bitman.

Nu insist acum asupra activităților, dorind să ridic altă problemă. Se făcuse, în 1992, o reformă a sistemului judiciar românesc, și apăruse o nouă instituție, Curtea de Apel. S-a dorit aducerea acesteia la Pitești, că altfel, chipurile, mergea la Vâlcea, dar de unde sediu? La 1992-1993, oamenii politici și oamenii de drept erau mână în mână. Cert este că prefectul de atunci al județului, Vasile Nițu, a dorit să dea Justiției Palatul Culturii, deși Tribunalul fusese despăgubit, i se construise un alt sediu. Primarul Tudor Pendiuc l-a susținut pe prefect și a inițiat procedura de evacuare a instituției de cultură. Mai erau multe clădiri disponibile în oraș, dar s-a dorit tocmai această clădire. Dar cum poți revendica tu, Curte de Apel, instituție nou înființată, ceva ce nu ți-a aparținut niciodată, pentru simplul motiv că nici nu ai existat?! Dar s-a putut. Pe slăbiciunea și complicitatea unora. S-a mimat democrația, s-au făcut niște ședințe, directorul de atunci al Palatului Culturii, Val Dobrin, a pozat în opozant, a făcut niște memorii fără efect. Cert este că Palatul Culturii a fost aruncat la propriu în stradă și nu a avut deloc sediu vreme de șase luni, între 15 iunie 1993 și 15 decembrie 1993!

Directorul Val Dobrin, secondat de câțiva salariați apropiați – contabilul Ion Udeanu, sunetistul Viorel Mihai, rocker-ul referent Gabriel Cazan – au făcut greva foamei timp de 9 zile. Doar ceai fără zahăr. Din motive de sănătate, după șase zile, Val Dobrin i-a cerut contabililului Udeanu să pună stop grevei foamei. Am stat cu ei zi de zi, nu mai puteam citi nimic la sala de lectură.

Cei de la Palatul Culturii au avut naivitatea să creadă că gestul lor va impresiona pe cineva ! Sufletul! Nici oamenii de cultură nu au sărit în apărare, cu excepția lui Marin Ioniță, care a publicat un articol de protest în „România liberă”. La doi pași, în Strada Mare, abia reușeai să convingi vreun trecător să semneze pe memoriul de salvare. Nimănui nu-i păsa. Greva foamei, mediatizată oricum în doi peri de un ziarist (Laurențiu Ungureanu) care i-a scos mai apoi ziar prefectului invocat („Brio Star”, de susținere a unui joc de tip Caritas), s-a spart brusc. Eram ziarist, nu am fost lăsat să scriu, ziarul local susținea autoritățile. Așa că stăteam toată ziua pe treptele Palatului Culturii, într-un mic grup de protestatari. Nu se formase nicio emoție în mase. Dar pentru că nu dădea bine o asemenea grevă pe treptele Palatului Culturii, doi ofițeri de la… S.R.I. l-a șantajat curând cu dosarul de la Securitate pe directorul Val Dobrin. Postură imposibilă pentru el, după 1990 pozase într-un om vertical, victimă a comunismului, ținuse rubrică de lecții morale. Cum ar fi fost să apară în presă a doua zi cum că, pe vremea lui Ceaușescu, turnase la Securitate? Și a renunțat brusc la greva foamei. Practic, a fost primul care a semnat pentru trecerea Palatului Culturii către Curtea de Apel!

Justițiabilii au jubilat, cultura pierduse. Ca mai mereu, niște justițiabili mână în mână cu politicienii și servicile secrete. Cultura a pierdut, de fapt, de două ori, și prin non-combat! Unde au fost sutele de oameni de cultură care susținuseră spectacole și mâncaseră o pâine de la Palatul Culturii atâția ani? Nu i-am văzut… A, câte unul, curios… Dar Palatul Culturii însemnase mai mult. Sute de oameni și-au luat o diplomă de absolvire în diverse domenii (croitorie, de pildă). Niciunuia nu i-a păsat de cei cărora le dăduse o carte de muncă (veneau la mine să le dau adeverințe, și le dădădeam, cu silă).

După ce au stat șase luni pe străzi sau detașați prin alte servicii (Val Dobrin și-a găsit o colaborare la Teatru, Ion Udeanu pe la Universitatea „Bncoveanu”, Gabi Cazan pe la Camera de Comerț, Marta Diaconu pe la „Așchiuță), salariaților Palatului Culturii li s-a găsit o încăpere, la etajul al II-lea la Casa Cărții, începând cu 15 decembrie 1993. Pentru cei care știu, acolo mi-am amenajat eu, deloc întâmplător, biroul vreme de mulți ani. Palatul Culturii a mai primit alte câteva încăperi treptat și, în 1998, pentru că nu mai arăta a… Palat Cultural, i s-a schimbat denumirea în Centrul Cultural al Municipiului Pitești, la propunerea consilierilor locali Marin Rădulescu și Florea Stan. Așa a ajuns Val Dobrin primul director al Centrului Cultural al Municipiului Pitești, până când s-a pensionat, în 1998.

Când s-a pus problema construirii unui sediu pentru Filarmonica Pitești, pusesem ochii pe parcarea din spate de la Magazinul „Trivale”. Nu se poate, mi-a zis primarul de atunci, mă omoară piteștenii că nu au loc de parcare. Ca mai apoi, rapid, să apară o nouă clădire a Tribunalului Argeș exact acolo…

Visez ziua în care un tânăr om de cultură cu cunoștințe juridice minime va solicita repunerea în drepturi a Palatului Culturii la vechiul sediu! Sunt șanse uriașe să se facă dreptate!

P.S. După 1990, pe clădire au fost fost amplasate două plăci memoriale, de către vechile conduceri ale PNȚCD Arges, care au fost date jos mai acum câțiva ani când s-a renovat clădirea de fosta conducere a Curții de Apel și, ulterior, după renovare, nu au mai fost puse la loc. A fost pusă alta, spre partea cu Cinema „Papaiani”, succintă. Plăcile commemorative aminteau că, la 9 august 1946, țărăniștii convocaseră un miting la Cinema Aquila (actualul „Papaiani”), dar au apărut sondori din Dâmbovița conduși de Constantin Doncea care au trecut la represalii. Liderii țărăniști s-au retras în clădirea Tribunalului Argeș, sperând că sunt… apărați. Din păcate, avocatul țărănist Gheorghe Mihai a fost împușcat mortal de un pseudo-muncitor, învățătorul Tică Popescu, director al Școlii Albota, a fost omorât cu răngile, un alt director de școală, de la Gliganu, Constantin Amărăzeanu, murind mai apoi la spital în urma rănilor. Liderul Nicolae Penescu a fost aruncat pe fereastra de la etaj, fracturându-și un picior.

 

 

Jean Dumitrașcu

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

+ 38 = 40