În plin proces al demascărilor şi reeducărilor, la Piteşti apare, la 25 martie 1951, ziarul „Secera şi ciocanul”, organ al Comitetului regional al Partidului Muncitoresc Român şi al Sfatului Popular Regional Argeş. Nume decupat de pe steagul roșu al Uniunii Sovietice. Conform „wikipedia”, „Secera și ciocanul” este un simbol folosit pentru reprezentarea comunismului și a partidelor comuniste, cele două unelte dorind să simbolizeze alianța politică dintre țărănime și proletariatul industrial. Cum se va vedea, ziarul piteștean din 1951 este o oglindă perfectă a culturii oficiale a acelor vremuri, pentru că, vrem, nu vrem, a existat, terorizant și mutilant, și așa ceva.
La primul număr, tovarăşului Ion Mărcuş, chiar primul-secretar al Comitetului regional P.M.R. Argeş, i-a revenit sarcina de a scrie sau… semna, era o practică, editorialul acestui nou ziar de partid. Articol plin de cacofonii, cu idei copiate din Stalin și, la fiecare trei vorbe, cu invocarea, ameninţătoare, a cuvântului magic, „Partidul”. Ziarul piteştean se revendica direct de la presa sovietică şi abia la urmă de la „Scânteia”, proclamându-se o „armă ascuţită” a Partidului. O armă împotriva „uneltelor imperialismului american” din ţara noastră, dar şi împotriva „sângerosului imperialism american” însuşi. Aşa s-a făcut educaţie poporului român vreme de decenii. Să ne mai întrebăm de sentimentele anti-occidentale care încă mai dăinuie şi astăzi?! Totuşi, „Secera şi ciocanul”, involuntar, a alimentat pentru mulţi tocmai sentimentul de „aşteptare” a americanilor, pentru că tov. Mărcuş atenţiona că aceştia se pregătesc febril să atace lagărul comunist! În zadar, tovarăşii erau vigilenţi, iar americanii nu aveau niciun gând să ne ajute. Decât cu vorba, pe unde scurte…
De-a lungul existenţei sale, „Secera şi Ciocanul”, pe lângă demascări, a publicat cu obstinaţie poezie aşa-zis patriotică, de la cea proletcultistă până la odele închinate lui Nicolae Ceauşescu, Elena Ceauşescu sau, mai rar, „Partidului”. Să mai spun că, în primul număr, dacă tot l-am cumpărat de la un anticariat din Sibiu, literatul argeşean Nicu Lucian a dat tonul poeziei ce trebuia scrisă: „Până-n cătunul cel mai depărtat,/Pitit sub streaşina albastră a zării/Să pătrundă cuvântul nou şi cald/Al Partidului şi al Guvernului ţării…’’. Cât de „cald” era cuvântul Partidului, ştiu mai bine foștii deţinuţi politici! În plus, „Partidul” îşi permitea să recomande, sub forma unor boxuri publicitare, şi ce trebuie să citească argeşenii. Adică tot ceea ce apărea la Editura „Cartea Rusă” (câteva titluri grăitoare: „Aşa s-a călit oţelul”, de N. Ostrovschi, „Tânăra Gardă”, de A. Fadeev, „Prima săptămână”, de A. Pantielev, sau „Departe de Moscova”, de V. Ajaev).
La cinematografe nu aveai ce vedea, decât forţat, cu clasa sau cu plutonul, sau erai activist de partid. Astfel, la Cinematograful „Muncitoresc” (actualul „Papaiani”) rula, în „săptămâna mondială a tineretului democrat” (21 -28 martie 1951) şi nu numai, filmul „Victoria poporului chinez”; la Cinema „2 Noembrie” (demolat ulterior), filmul sovietic „Dreptatea învinge”; la „Timpuri Noi” (și el demolat, în anii 60) oferta era mai „generoasă”: „Mecanizarea exploatărilor”, „Poveste despre cărbune”, „Sportul sovietic No. 8”.
O atenţie deosebită se acorda activităţii căminelor culturale de la sate, chemate şi ele să promoveze cuvântul „Partidului”. Cum scria Ion Enache, cu ocazia deschiderii campaniei de însămânţări de primăvară, „de cum s-a făcut ziuă, au început să se adune la multe Sfaturi Populare Comunale ţărani veseli (?!? – n.m.) cu atelajele pregătite pentru a ieşi într-un cadru festiv la arat în prima zi. Echipe de coruri, tarafuri de lăutari şi jocuri au însoţit ieşirea la câmp a celor care au răspuns cu dragoste la această chemare a Partidului nostru”. Uite aşa erau amăgiți bieţii noştri ţărani: erau conduşi cu… lăutari pe tarla! Dar nu toate stăteau pe roze, totuși.
Acelaşi vigilent Ion Enache a depistat că la Budeasa sunt grave carenţe în organizarea activităţii: „şezătorile duminicale sunt slab pregătite şi ţinute în mod sporadic, ceea ce a făcut ca populaţia comunei să nu mai participe la manifestările Căminului Cultural. Activitatea acestui Cămin se reduce la organizarea horelor ţărăneşti. Această situaţie a Căminului Cultural trebue să dea de gândit tovarăşilor din conducere să se trezească din amorţeala de până acum şi să treacă la o vie activitate”. Nici la Sămara, Vedea, lucrurile nu stăteau bine: nu exista nici o echipă artistică şi nu se ţineau seri culturale de îndoctrinare marxist-leninistă şi de ateism. La aceste întruniri, ca şi la serbările şcolare ori manifestările instituţiilor de cultură, copiii şi tinerii erau obligaţi să cânte aşa-zise cântece populare, precum următorul: „Spune Argeş, spune tu,/Spune tu că ai văzut/Cum trăiam din greu în jug,/Strângând la boieri belşug,/Spune tu c-ai cunoscut/Viaţa noastră din trecut./Fără case, fără pâine/Înduram trai de câine/Fără petic de pământ,/Hodină nici în mormânt,/Numai trudă şi nevoi,/Copiii bolnavi şi goi./Spune cum în patru-ş-patru/S-au rupt lanţurile-n patru/Şi ne-a scăpat de robie/Partidul pentru vecie.”
Nici sportul nu putea să scape din atenţia tovarăşilor de la „Partid”, aceştia punând la dispoziţia „masselor toate condiţiunile obiective necesare”. E bine să ne aducem aminte că în primăvara anului 1951, „întreaga atenţie a tineretului nostru sportiv este îndreptată spre cele două mari competiţii de massă, cupa satelor şi crossul <Să întâmpinăm 1 Mai>”. Entuziasmul era de nedescris. Mai scrie „Secera şi Ciocanul” : „Exemple pozitive în această direcţie avem în munca brigăzilor U.T.M. care cu tot entuziasmul de nedescris lucrează la amenajarea Parcului Trivale din oraşul Piteşti, transformându-l în Parcul Tineretului, construindu-se şi un lac pentru canotaj”. Dar, ca peste tot, lucrurile nu curgeau aşa cum dorea „Partidul”. Astfel, terenul de sport din Scheiu fusese transformat în depozit de lemne al I.P.E.I.L., iar pista betonată pentru popice a depozitului Trust-Lemn Piteşti devenise depozit de doage pentru butoaie.
Grija pentru sport nu era gratuită. Directiva era clară: „Tinerii sportivi din regiunea noastră, angrenaţi în complexul sportiv de Stat G.M.A., vor trebui să fie în primele rânduri şi în producţie, contribuind astfel la lupta pentru pace, pentru o viaţă mai bună, pentru socialism”. De altfel, tinerii în general trebuiau plasaţi, cum se subliniază în articolul lui Romulus Sorescu, sub lozinca: „Să ne unim, să luptăm, să atacăm, să învingem!”, pentru că numai aşa se putea „zădărnici planurile criminale de agresiune ale cotropitorilor imperialişti din Coreea şi de deslănţuire a unui nou război bestial”.
Articolul se încheia lozincard: „Să întărim zi de zi Frontul Mondial al Tineretului Democrat şi marele front al păcii, având în frunte glorioasa Uniune Sovietică condusă de genialul conducător de popoare I.V. Stalin. Trăiască gloriosul Comsomol Leninist-Stalinist, pildă măreaţă în muncă şi luptă a tineretului mondial”. Și asta exact în perioada în care teribilul „experiment Pitești” avea loc, neștiut, în marginea orașului…
(din volumul în pregătire „Din culisele culturii argeșene”, de Jean Dumitrașcu)
