Cine va dori să scrie o istorie completă a revistei Argeş va avea mult de lucru, atât de zbuciumată îi e istoria! Prima serie a revistei de cultură ARGEŞ a apărut la începutul verii anului 1966. Dar câte discuţii până să iasă de sub tipar primul număr! Astfel, în anul 1965, observând că în ţară încep să apară reviste literare, scriitorii piteşteni au prins curaj şi s-au manifestat, îndeosebi în cadrul şedinţelor Cenaclului literar „Liviu Rebreanu”, dar şi în mediul universitar, în favoarea apariţiei şi la Pitești a unei reviste. Nimeni nu a zis nu, singura problemă fiind aceea a alegerii celor care urmau să o realizeze și să o conducă.
Întrucât la Institutul din Piteşti profesau Gabriel Ţepelea, Augustin Z.N. Pop (Şerban Cioculescu tocmai plecase), Gh. Vrabie, Mihail Diaconescu ş.a., autoritățile locale de atunci au preferat universitarii, nu pe cei de la Cenaclul „Liviu Rebreanu”. Deja în toamna acelui an (1965), revista începea să prindă contur (întâlnirile aveau loc la Piteşti, dar şi la Găeşti, în casa lui Aurel Iordache, Gabriel Ţepelea cooptându-l deja pe Baruţu Arghezi). Primul număr al revistei judeţene de cultură – intitulată Meşterul Manole – a apărut în ianuarie 1966. Dar nu a apărut și pe piaţă, la intervenţia, de ultim moment, a unui „vigilent” de la Cenzură: mai existase o revistă cu acest titlu la sfârşitul anilor ’30, una de orientare oarecum legionară. Şi nu care cumva să se interpreteze!
Extrem de curios: revista Meşterul Manole, realizată atunci, nu avea nici casetă redacţională. După liniştirea spiritelor, la 1 iunie 1966, ieşea de sub tipar Argeş (şi aici au fost probleme, unii susţinând că mai există până şi un restaurant cu această denumire, Mihail Diaconescu arătând că, în aceste condiţii, numele trebuie transformat în renume!), în care au fost preluate majoritatea textelor din Meşterul Manole, ba chiar şi echipa era cam aceeaşi. Cel mai important lucru a fost acela că revista putea să apară şi avea şi sprijinul necesar al autorităţilor (obligatoriu), acceptându-se şi subtitlul de ,,revistă politică, socială, culturală editată de către Comitetul judeţean pentru cultură şi artă Argeş’’. Din primul colectiv redacţional făceau parte: Baruţu Arghezi, Dan Biţică, ing. C. Budan, Al. Cerna-Rădulescu (secretar general de redacţie), Şerban Cioculescu, Mihail Diaconescu (redactor-şef), arh. V. Manu, Augustin Z.N. Pop, Gh. Stănculescu, Gabriel Ţepelea, ing. Nicolae Ţivilea. Revistei a primit un sediu propriu, pe str. Justiţiei nr. 6, iar, ulterior, şi maşină. Cum a ajuns Baruţu Arghezi la Piteşti? Practic a fost impus corector chiar de Tudor Arghezi, după cum îmi mărturisea dl. Mihail Diaconescu, cel care îi solicitase marelui poet colaborarea (ultima serie a Biletelor de papagal). ,,O greşeală de tipar e ca un cui în pantof!’’, a spus Arghezi…
Revista a apărut regulat, s-a impus treptat în viața culturală a țării. Momentul de glorie s-a consumat în perioada în care revista a fost condusă de către Tomozei, ARGEȘ devenind atunci una dintre cele mai bune din țară. În 2006, când am aniversat 40 de ani de la apariție, am editat „Almanahul Revistei ARGEȘ”, în care i-am publicat istoria și am consemnat mărturiile majorității celor care au contribuit la apariția ei, dar încă sunt multe istorii nespuse. Voi scrie separat, într-un alt episod, cum era judecată, de către conducerea P.C.R., revista „Argeș”, pentru că publica poezie evazionistă de Nichita Stănescu și nu avea spirit critic față de unele evenimente culturale locale!
A existat un moment de ruptură, în 1974, când revista a ajuns doar un… supliment trimestrial al ziarului „Secera și Ciocanul”. Sergiu Nicolaescu și-a asumat atunci sarcina de a scoate o revistă de cultură, împăcând și adevărata cultură și cerințele P.C.R, până în decembrie 1989. Și a reușit!
Din decembrie 1990 şi până în luna octombrie 2001, revista Argeş nu a mai apărut, devenind, jenant, …supliment al revistei „Calende”.
Cel care are un merit extraordinar în reînvierea revistelor culturale la Piteşti îl are fostul director al Centrului Cultural Piteşti, Liviu Martin, care, în anul 2001, a convins autorităţile locale, obţinând banii necesari pentru editarea unei reviste (totul se reduce la finanţe, în definitiv, restul sunt vorbe, oricât de frumoase sau patetice).
Referent atunci la Centrul Cultural şi responsabil al Săgetătorului, poetul Virgil Diaconu a organizat o amplă ,,anchetă’’ în acest sens, animând astfel pe scriitorii locali, chemaţi chiar să propună un colectiv. Dacă Virgil Diaconu şi alţi câţiva scriitori apropiaţi doreau, pur şi simplu, înfiinţarea unei reviste literare, denumită, eventual, Scrib, pe parcursul ,,anchetei’’ s-au conturat şi alte curente: unii se gândeau la Calende, alţii la Argeş, câţiva (în frunte cu mine) la Argeşul literar şi artistic. S-a ajuns şi la un concurs de proiecte, la întâlniri cu scriitorii, dispute, nemulţumiri…
După două întâlniri cu scriitorii locali, până la urmă, la Centrul Cultural Piteşti s-au depus, în iulie 2001, două proiecte de revistă (program, echipă redacţională), cel al meu, cu Argeşul literar şi artistic, şi cel al poetului Virgil Diaconu, angajat al instituţiei, cu revista Scrib. Comisia prezidată de dl. Marin Rădulescu (profesor, literat, pe atunci consilier local) a dat câştig de cauză proiectului meu (propuneam o revistă de cultură, pe când poetul Virgil Diaconu opta pentru o revistă strictamente literară). În echipă cu Marin Ioniță, Denisa Popescu și Simona Fusaru. Au fost ceva discuţii ,,de culise’’, dar ne-a împăcat poeta Denisa Popescu, într-o emisiune în direct la Alpha Tv, la care ne invitase să ne susţinem, fiecare cu argumentele sale, proiectele! De fapt, amândoi doream înfiinţarea unei reviste. Aşa se face că, de dragul existenței unei reviste literare, cele două echipe redacţionale şi-au dat mâna.
Într-o bună zi de la începutul lunii septembrie a acelui an, am fost convocaţi la sala Simpozion a Centrului Cultural, la prima şedinţă de redacţie. Fiecare venise pregătit fie cu ,,materiale’’, fie să propună ceva (rubrici, colaboratori etc.). Când colo, surpriză de proporţii! La şedinţa cu pricina îşi face apariţia dl. Mihail Diaconescu, primul şef al revistei (1966-1969). Am sesizat clar că dl. Martin este într-o postură delicată. Cu diplomaţia-i proverbială, ni l-a prezentat pe dl. Diaconescu drept director al revistei. ARGEŞ, dacă tot fusese primul ei şef, nu Argeşul literar şi artistic. Atunci nu știam cine îl invitase acolo, între timp am aflat! Deși câștigasem oficial proiectul editorial, dl. Marin Ioniță nu a avut încredere în mine și, în asociere cu dl. Mihai Golescu, l-au invitat pe dl. Mihai Diaconescu să preia revista! O parte din vină o aveam şi eu, îi acordasem poetului Virgil Diaconu un interviu intitulat: ,,Ne lipseşte un… Dobrin al literelor argeşene!’’. S-a considerat, cred, atunci, că noi nu aveam experienţa necesară conceperii unei reviste.
Orator excepţional, dl. Mihail Diaconescu ne-a vorbit despre rostul unei reviste de cultură, ne-a relatat amintiri legate de prima serie a publicaţiei, după care şi-a expus programul estetic. Sudori reci ne-au trecut pe mai mulţi când a solicitat (d-lui Marin Ioniţă şi mie, că tot aveam experienţă de ziarişti) să realizăm reportaje (literare, fireşte) despre Institutul de la Mărăcineni ori despre Staţiunea de la Ştefăneşti!!! Nu se poate, ce e asta??? Cea mai virulentă a fost d-na Mariana Şenilă-Vasiliu. A adus argumente, că nu mai suntem înainte de ’89 etc. Spiritele s-au aprins. În semn de protest, d-na Şenilă-Vasiliu, d-nii Virgil Diaconu şi Marian Barbu (sper că nu am uitat pe nimeni, atunci îmi era gândul în altă parte) au părăsit sala. Am rămas eu şi cei care urmau să formeze primul colectiv redacţional. Orice minune ţine trei zile, m-a încurajat Simona Fusaru. Oricum, la primul număr, deşi aveam o funcţie şi răspundeam de departamentul ,,ştiinţă-istorie literară’’, nu am semnat nici măcar o ştire, oferind doar o fotografie inedită cu gânditorul Petre Ţuţea şi etnologul Ion Chelcea, la Boteni, din 1988, primită de la sociologul Septimiu Chelcea.
Primul număr, datat octombrie 2001, s-a lansat cu fast în sala mare de şedinţe a Primăriei Piteşti. Era un eveniment. După mai mulţi ani, în sfârşit, apărea o revistă pentru oamenii de cultură locali. Dar emulaţiile născute în jurul apariţiei revistei Argeş au fost atât de mari încât, în aceeaşi lună, reapărea seria nouă a revistei Calende, la iniţiativa poetului Călin Vlasie, şi o publicaţie nouă, Satul natal, condusă de poeta Elisaveta Novac.
Dl. Mihail Diaconescu nu a rezistat decât doi ani la conducerea revistei Argeş. Revista funcționa sub autoritatea Consiliului Local Pitești. Iar un articol scris de dl. Diaconescu a deranjat enorm autoritățile locale. Pe buna dreptate! Așa am ajuns eu, din postura de redactor-șef, director al revistei ARGEȘ. Sunt multe de povestit, sunt 10 ani la mijloc, știu ce am făcut pentru revistă, cum am preluat-o, cu grave prejudicii de imagine, unde am adus-o, ce direcție i-am dat, pe linia militantismului etico-estetic. Mă mândresc cu faptul că am adus, ca redactori ai revistei, mari scriitori, precum Dumitru Augustin Doman, Dumitru Ungureanu, Radu Aldulescu și Aurel Sibiceanu, și că am atras colaboratori noi, precum Luca Pițu, Șerban Foarță, Constantin Stan, Bogdan Suceavă și alții, care au dat greutate și substanță revistei.
Ar merita scris și de ce mi-am dat demisia, de două ori, din funcția de șef al revistei, în 2009 și în 2010. Important este că, din 2010 încoace, sub conducerea dlui Dumitru Augustin Doman, revista a primit numeroase premii în ţară şi şi-a consolidat prestigiul. Restul e o istorie pe care Augustin Doman o știe mai bine…
