Prin 2005, despre Simpozionul internațional de sculptură „Gheorghe Iliescu-Călinești” de la Pitești se dusese vestea pe tot globul (și e meritul d-lui Liviu Martin că l-a inițiat, în Anul Brâncuși, eu l-am continuat). Pe emailul Centrului Cultural primeam solicitări (însoţite de c.v.-uri şi schiţe ale operei ce se intenţiona a se realiza) din Noua Zeelandă, Canada, Peru, Rusia, Polonia etc. Pe un ceh, Emil Adamek, l-am şi întrebat de unde ştie de tabăra de sculptură în marmură de la Piteşti. „Din China!”, mi-a răspuns. Fusese acolo, la o altă tabără internaţională, şi aflase de la… un sculptor italian, Fernando Cacciorna, prezent anteriormente la Pitești.
Cât praf am înghiţit, alături de șase sculptori şi de câțiva colegi de la Centrul Cultural Pitești (Ion Udeanu, Viorel Mihai, Stelică Neacșu și Marius Chiva), în verile anilor 2005, 2006, 2007 în Parcul Ștrand, numai noi ştim! Așa îmi făceam… „concediul de vară”. Cu organizarea taberei de sculptură timp de trei săptămâni, cu achiziționarea a câte șase bucăți de marmură de două tone fiecare, cu amenajarea ei, cu vernisajul, cu amplasarea lucrărilor.
De dimineaţa până seara, pe călduri năucitoare, cu excepţia pauzei de masă, sculptorii lucrau din greu cu flexul, după machete, până se toceau plăcile polizoare ori se ardea motorul electric, prilej de a da o fugă la „Brățara de aur” pentru a cumpăra ce trebuie. În scurte pauze, sculptorii se retrăgeau în cortul militar pe care îl împrumutam de la Garnizoana Pitești și beau sticle de apă fără număr. Urmăream evoluţia pas cu pas, de la o zi la alta lucrările prindeau contur. Unii sculptori erau extrem de eficienţi (precum Adamek), alţii mai boemi, cu chef de poveşti de prin alte tabere. Aveau măşti pe figură să-i protejeze de praf, dar care amplificau căldura. Unii lucrau până noaptea târziu, pe răcoare (fă-le rost de reflectoare!), fapt ce îi deranja (cu zgomotul și praful) pe cei care jucau fotbal pe terenul sintetic din apropiere.
Cert este că pentru unii aveam emoţii că nu vor termina la timp (ziua vernisajului), cum a fost cu lucrarea profesorului turc Dergun Ervis. Acesta înțelesese că simpozionul nostru e… simpozion, că vor fi discuții, că va avea un… „negru” care să-i realizeze după schițe lucrarea, nu să și-o execute singur!
Cea care ne-a impresionat în 2005 pe toți a fost Dominika Griesgraber, din Cracovia (lucrarea ei decorează fântâna arteziană din Prundu). A lucrat ştiinţific, cu metodă. Era şi cea mai retrasă, nu avea timp de „povești”.
Campion mondial la bancuri s-a dovedit a fi Genti Tavanxhiu, un albanez stabilit în Italia. Pe Genti îl tot „medita” unul dintre colegii de tabără să spună în româneşte diverse ,,prostii’’ şi cele mai porcoase înjurături. Ei bine, Genti rostea cu o plăcere nebună acele ,,prostii’’ în pauzele din Ştrand, spre hazul general, dar mai ales la masa de prânz (la cantina sportivilor din spatele Casei Căsătoriilor) şi, duminica, atunci când ieşeam cu toţii la un suc/o bere la Grotă, în Pădurea Trivale. Genti turuia în engleză şi, la un moment dat, mai arunca o ,,prostioară’’ (fără beep-beep) în româneşte. Cei din jur şi, în special, chelneriţele, după momentele de panică, râdeau de se prăpădeau. Râsul nu i-a folosit lui Genti prea mult, pentru că el spera că se va împrieteni cu vreo piteşteancă (nu are cum să afle soţia, ne spunea), dar nu a avut noroc în dragoste, în cele trei săptămâni petrecute la Piteşti.
Am fost cu ei şi în excursie, la Biserica Sf. Nicolae Domnesc şi Mănăstirea Argeşului (aici, Dominika Griesgraber a fost uimită să descopere abundența motivelor orientale, dar i-am explicat, pe urmele unor folclorişti şi istorici români, că legendarul Meşter Manole ar fi fost de undeva din Balcani; le-am arătat şi locul unde a fost zidită Ana lui Manole, obicei precreştin). Sculptorul bulgar Dobrin Dobrevski era uimit de numărul mare de cuvinte româneşti de origine slavă, pe care le înţelegea, dar şi de multe obiceiuri comune…
Într-o duminică, am ajuns la Cumpăna, dar sculptorii ,,mei’’ nu au vrut să servească masa la restaurant! Observaseră pe coada lacului nişte pescari şi, uite aşa, am ajuns să cumpăr… peşte de la aceştia şi să facem un grătar pe malul lacului şi să punem la răcit, direct în apă, printre pietre, sticlele de răcoritoare sau cutiile de bere! Uitasem și de ce ne aflam acolo, abia am mai prins ultima cursă a vaporaşului care ne ducea la barajul Vidraru, altfel dormeam cu toții în pădure…
P.S. În imaginea reprezentativă e sculptorul Gheorghe Mureșan, cu ,,laleaua” sa de marmură. Lucrarea i-am amplasat-o în fața Magazinului Trivale (Parcul Fortuna). Amplasarea chiar a fost ultimul lucru pe care l-am mai făcut ca director al Centrului Cultural Pitești, după ce mi-am pierdut postul.
(din volumul în pregătire „Din culisele culturii argeșene”, de Jean Dumitrașcu)
