„Între chin și Amin”, primul film artistic dedicat Experimentului Pitești
-interviu cu actorul, regizorul și producătorul Toma Enache-
Jean Dumitrașcu – Faptul că v-am cunoscut și că am colaborat de câteva ori este una dintre bucuriile vieții mele. Aș vrea să începem dialogul nostru, și vă mulțumesc dintru început pentru disponibilitatea spontană -, cu dezvăluirea mai multor amănunte despre dumneavoastră. Cine sunteți, domnule Toma Enache?
Toma Enache – Un „contemporan cu fluturii, cu Dumnezeu”, cum zice Lucian Blaga. Și la fel de bucuros de întâlnirea cu dumneavoastră.
–Ce fel de copil ați fost? Timid, năbădăios?
-Unul care fugea după fluturi pe strada plină de praf în care se adânceau degetele de la picioare și lăsau urme inconfundabile pe care doar copilăria le mai poate desluși.Unul care juca fotbal și plângea atunci când nu reușea să dea gol. Unul care nu învăța foarte mult acasă, dar care era între premianți tot timpul.Unul care stătea ore în șir în cușca porumbeilor pentru ai studia și a ști totul despre ei.Unul care a păscut câteva oi și capre și foarte multe turme de idei în același timp.
–Care a fost primul film văzut într-o sală de cinematograf? Ce filme vă pasionau?
-Nu mai țin minte exact care a fost primul film văzut în cinema, dar primul film de care îmi amintesc și de care am fost impresionat a fost „Spartacus”, cu legendarul Kirk Douglas. Dar am fost fascinat de când i-am văzut prima oara pe ecran pe Charlie Chaplin și pe Toma Caragiu. Cumva, Toma Caragiu este pentru mine tot un Chaplin, doar că el vorbește.
–Când ați descoperit pasiunea pentru a face dumneavoastră înșivă un film? Sau ați vrut să fiți actor?
-La facultate am înțeles că vreau să fac regie. Eram student anul 1 la Facultatea de Zootehnie și după ce am regizat un spectacol de poezie, care a fost preluat de TVR, în anul următor am dat la regie.
–Părinții v-au sprijinit în această inițiativă? Au crezut în visul dumneavoastră?
-Da, m-au sprijinit și tata, și mama, și cele trei surori.Tata mi-a dat consimțământul să dau la regie, dar nu a mai apucat, din păcate, să afle rezultatul examenului. Dar tot timpul l-am simțit lângă mine. În tot ce am realizat important. Și acum îl simt tot așa. Asta probabil nu se va schimba niciodată.
–Dar dumneavoastră, ați crezut că veți reuși? Ați făcut facultatea la jumătatea anilor 90, vremuri tulburi, fără cine știe ce perspective. Ce profesori ați avut, cine v-a ajutat cel mai mult?
-Am învățat de la toți profesorii mei: Tudor Mărăscu, Cornel Todea, Cătălina Buzoianu.De la fiecare am avut câte ceva de învățat. Și toți aveau o generozitate pe care o prețuiam și o prețuiesc foarte mult la orice artist.
–Cum a fost începutul artistic?
-A fost foarte greu. Terminasem două facultăți și m-am angajat pe studii medii ca regizor tehnic la Teatrul „Masca”.
–Știați pe ce drum să apucați? V-a fost greu material vorbind, erați foarte tânăr, ați avut o familie de întreținut?
-După terminarea studiilor stăteam la mansardă, lângă Sala Palatului. Ca poezie, era frumos. Aveam după mine o Bibliotecă veche, dar foarte frumoasă, dăruită de scriitoarea Mariana Nuși Vintilă, cu toate cărțile cumpărate „cu sânge”, aș spune, în studenție.
–Ați jucat în piese de teatru? Ce roluri?
-Am jucat în variantele în aromână din „Mincinosul” de Carlo Goldoni, „Conu Leonida față cu reacțiunea”, „O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale , „Secta femeilor” după „Norii” de Atistofan și alți autori antici. Roluri memorabile: Lelio, Conu Leonida, Ipingescu.
–În ce filme ați jucat?
–În filmele „Nu sunt faimos, dar sunt aromân”, „Între Chin și Amin”, „Armânii, de la faimoșii Manakia la Nu sunt faimos…”, regizate de mine, și în filmul „Cardinalul”, regizat de Nicolae Mărgineanu
– Spectacolulcare v-a impus a fost „Janka”, din 2012, cu Maia Morgenstern în rolul principal?
– Piesa „Janka” este un proiect special cu Maia Morgenstern, care face un rol memorabil interpretând-o pe Janka. Am regizat acest spectacol în 2012 la Sighet, spectacolul de teatru fiind dublat în același timp de imagini dezvăluind ca un film amintirile Jankai din lagărele naziste. Pentru cei care nu știu, piesa spune povestea unei supraviețuitoare a Holocaustului, Janka Festinger, o poveste scrisă chiar de fiul ei, Oscar Speace. Spectacolul, au spus specialiștii, este unul extrem de emoționant, Maia Morgenstern făcând într-adevăr un rol magistral.
– Cum a fost cu „Erotopoetica. De la Eminescu la Baudelaire”, un spectacol poetico-muzical, prin care, de altfel, am și început colaborarea noastră?
-Fiind și poet, dar și pasionat de poezie m-am gândit să adun într-un singur spectacol poezia, muzica și imaginea, pentru a o prezenta ca un spectacol de teatru. De aceea, și în timpul spectacolului și la final publicul reacționează ca la un spectacol de teatru. Cred ca ați văzut și dumneavoastră la Pitești ce reacție extraordinara se resimte în sală la acest spectacol.
–V-a adus bani? Dacă nu bani, atunci ce?
-Nu foarte mulți bani, dar o senzație unica, specială, că poezia e iubită chiar și de cei care cred că nu o iubesc. Și acest spectacol i-a făcut pe mulți sa spună că nu credeau că poezia poate fi așa, altfel decât au învățat-o la școală.
–Cum v-ați gândit să realizați, în 2013, primul film artistic în aromână, „Nu sunt faimos, dar sunt aromân”, film în care jucați un personaj inconfundabil și memorabil? Mai sunt mulți aromâni în România sau în alte țări? Am proiectat la Cinematograful „București” acest film, cu mare succes, ați dialogat cu publicul șocat că se poate face un film extrem de antrenant, în stil american, și la noi…
-Ideea plutea în aer și cumva era un vis al aromânilor care părea imposibil să devina realitate.Am crezut și am declarat într-un interviu TV, înainte să încep filmările, că a venit timpul să ofer aromânilor primul film artistic din istorie vorbit pe limba lor.A fost un film prezentat cu același succes și în fața publicului din România, și în fața publicului aromânesc din Balcani, SUA, Germania, Franța.
–Mai sunt mulți aromâni în România sau în alte țări?
-În România sunt maxim 100.000 de aromâni. Mai mulți sunt în Grecia, Albania și Macedonia. În număr mic mai sunt în Bulgaria.
– Și acum ajungem la filmul „Între chin și amin”, primul film artistic dedicat „Experimentului Pitești”. Fără să vreți, v-ați legat numele, în veci, de orașul Pitești, de drama care s-a petrecut aici în timpul cumplitei reeducări prin tortură. Cum ați aflat de acest nenorocit de experiment?
-Am urmărit o emisiune în care l-am văzut pe Tache Rodaș când se întâlnise cu torționarul său Stănescu. Asta a fost scânteia care a aprins dorința de a face primul film artistic despre „Experimentul Pitești”. În 2014,în vară, l-am cunoscut pe Tache Rodaș. Scrisesm deja o parte importantă din scenariu atunci și după două luni era gata.
–Când v-ați hotărât să faceți filmul (știu că durează câțiva ani de la idee până la proiecție)?
-Cel mai greu se găsește finanțarea pentru film.Când sunt sigur ca am găsit ideea cea mai bună și cea mai potrivită pentru un film, totul curge până la terminarea filmului, chiar dacă pe parcurs mai sunt poticneli.
–De ce eroul principal este aromân?
-Pentru că foarte mulți aromâni au fost închiși în temnițele comuniste. Dacă raportăm la numărul populației, procentul aromânilor închiși politic în acea perioada este cel mai mare.La asta adaug, că și Tache Rodaș avea origini aromane, la fel și Mihai Buracu, Ioan Ianolide, Gioga Parizianu, George Cușa (unul din ultimii supraviețuitori de la Pitești, care este chiar din Mihail Kogălniceanu, de unde sunt și eu), Dumitru Bacu, Gogu Puiu, ca să spun doar câteva nume cu rezonanță dintre cei care au pătimit în temnițele comuniste. Dar filmul este făcut în memoria tuturor celor care au pătimit în temnițele comuniste și nu are nicio tentă etnică. Dealtfel, aromânii închiși acolo erau în cea mai mare parte naționaliști români.Deci,„Între chin și amin” este un film de esență românească, iar primul meu film,„Nu sunt faimos, dar sunt aromân” este un film de esență aromânească.
–Despre „Experimentul Pitești” s-au scris zeci de mii de pagini, numai prof. univ.dr.ing. Ilie Popa a publicat peste 20 de volume. Cum s-a scris scenariul?
-S-a citit tot ce am găsit scris despre acest subiect. Ne-au interesat cărțile scrise în special de supraviețuitori. Ne-am întâlnit cu câțiva dintre ei. Am studiat și dosarul lotului Țurcanu care este în arhivă și este public.
–Știu că soția dvs a fost scenarist principal, ajutată de dvs.
-Da, ea a fost alături de mine în tot ce a însemnat realizarea acestui film. Am scris împreună scenariul și am realizat împreună filmul, ea fiind producător executiv al filmului.În plus, ea a avut bunicul din partea mamei sale închis în temnițele comuniste.
–Când ați pornit la drum, ați estimat bugetul, aveați bani de film?
-Am investit în acest film tot ce aveam noi…tot ce câștigasem din alte proiecte.
–Cine v-a ajutat cu finanțarea? Vreun piteștean a contribuit în vreun fel?
-Sunt câțiva prieteni care au sprijinit și sunt trecuți pe genericul filmului. Nu este niciunul dintre ei piteștean.
–Cum ați ajuns la personaje? Un casting nu e de joacă. Ați scris rolurile și în funcție de actori, cum ar fi Bebe Cotimanis, sau tinerii actori doar au interpretat ce ați scris în scenariu?
-Da, domnul Cotimanis e singurul actor pe care îl știam dinainte că va juca acel rol. Pentru rolurile principale masculin, Vali V. Popescu, și feminin, Ana Pârvu, au fost aleși după un casting la care au participat peste 500 de actori pentru fiecare categorie.
–Am proiectat „Între chin și amin” (ați proiectat personal, de fapt, pentru Cinema București” din Pitești. La prima proiecție, am trimis oameni acasă, capacitatea sălii este de 404 locuri. L-am reproiectat, în fața unei săli care plângea. Am plâns și eu la sesiunea Q&A. A plâns și vicepreședintele pe țară al AFDPR, Sergiu Rizescu, cel care a subliniat Adevărul spus de film, de la un capăt la altul. Cum vă raportați la acest film?
-„Între chin și Amin” a fost o experiență unică de esență românească, așa cum celălalt film, „Nu sunt faimos…”, a fost o experiență unică de esență aromănească. Lacrima din ochii unui fost deținut politic sau din cei ai unei liceene, sau ai unei doamne în vârstă, sau a unui tânăr, a fost de multe ori ca o comunicare dincolo de cuvinte, dincolo de orice apreciere. Aceste lacrimi căzute pe ascuns sau la vedere, cu voie sau fără voie, au fost ca un balsam peste rănile oribile lăsate de perioada stalinistă. Probabil că și ei, cei terfeliți în Infernul reeducării de la Pitești, au privit cumva de sus și au zâmbit sau poate au vărsat și ei o lacrimă de bucurie a neuitării noastre.A fost rostul pentru care „Între chin și Amin” a fost un adevărat omagiu adus tuturor celor care au pătimit în temnițele comuniste. Și cred că filmul a fost făcut, așa cum cred că și ei și-au dorit; fără vreo dorință de răzbunare, dar cu o dorință imensă pentru neuitare!
–Apropo, câte premii a primit filmul „Între chin și amin”?
-Filmul avea 46 de premii și 22 de nominalizări, dar azi (21 aprilie 2021) am primit un premiu foarte important din SUA,„Humanitarian Award Outstandig Achievement”. Aici puteți da dvs. detalii despre premiu și ce mai vreți despre alte premii, lista e lungă, ocupăm spațiul revistei.
–Ce proiecte aveți în lucru?
-Avem scenariul pregătit pentru un nou film… Sper să îl începem curând!
–Vă mulțumesc!
(interviu apărut, prima oară, în revista de cultură „Argeș”, iunie 2021)
