„PRIMUL TURNEU, LA 9 ANI, ÎN GERMANIA” – INTERVIU CU ALEXANDRU TOMESCU

Cultura

Jean DumitrașcuLa ce vârstă ai descoperit pasiunea pentru muzica clasică?

Alexandru Tomescu – Aș putea spune că am auzit muzica clasică încă dinainte de a mă naște: mama mea este profesoară de vioară și lucra cu elevii săi chiar și în perioada în care era însărcinată. A durat însă ceva timp pâna ce i-am convins pe părinții mei că îmi doresc cu adevărat să devin violonist. Amândoi erau muzicieni și aveau niște gânduri de meserii „mai serioase” pentru mine. Până la urmă, însă, insistențele mele i-au convins, așa că la vârsta de 6 ani am început studiul viorii.

Părinții te-au încurajat, sprijinit?

-Mama mea a fost profesoară de vioară și își continuă și astăzi activitățile pedagogice, organizând, în plus, numeroase concerte, concursuri și evenimente pentru tinerii muzicieni, în calitate de președintă a Fundației „Remember Enescu”. Tatăl meu a fost pianist și el a fost cel care m-a însoțit la primele concerte și concursuri la care am participat. Ultimul dintre ele a fost concursul pentru vioara „Stradivarius”, în 2007, când am cântat împreună sonata a III-a de George Enescu. Iubea muzica lui Enescu și o cânta ca nimeni altul.

Când ai apărut pentru prima oară pe scenă, cu publicul în față? Ce ai simțit atunci?

-Am început să cânt în public încă din primii ani de vioară, practic când eram încă la gradiniță. Participam la concursul „Cântarea României” de pe atunci și țin minte că directoarea grădiniței a fost foarte mulțumită pentru că am câștigat premiul I. La început, în primii ani, copiii nu sunt neapărat conștienți de toate lucrurile care se întâmplă acolo, pe scenă, sau în sală. Eu am încercat de fiecare dată să mă bucur de experiență, să reușesc să mă conectez cât de bine pot cu publicul căruia îi cânt. Desigur, aceste lucruri s-au cristalizat și s-au consolidat în timp, de-a lungul sutelor și miilor de concerte. Atunci când sunt pe scenă simt respirația sălii, ca un freamăt care ajunge până la mine, sunt aproape întotdeauna orbit de lumina reflectoarelor. Încerc să ma conectez cât de bine pot cu partenerii mei de scenă pentru a putea rezona împreună cu ei. În clipa în care avem timpul necesar pentru a construi acea atmosferă, acea tensiune muzicală care ne aduce pe toți împreună, artiști și public , atunci magia se întâmplă.

La ce vârstă ai început să dai propriile turnee? Știu că ai ieșit peste hotare la o vârstă fragedă. Ai avut probleme?

-Primul turneu l-am avut la vârsta de 9 ani. Am călătorit atunci împreună cu tatăl meu în mai multe orașe din Germania și din Austria. Erau niște călătorii extraordinare, mai ales prin ochii unui copil crescut în perioada comunistă. Am rămas cu amintiri foarte plăcute din aceste călătorii. Desigur, pentru a obține, în timp util, toate actele și avizele necesare, părinții mei trebuiau să depună niște eforturi uriașe, cu cel puțin un an de zile înainte. Foarte mulți erau surprinși când ne vedeau întorcându-ne din străinătate. Întotdeauna am simțit că locul și menirea mea sunt aici, în România. Am trăit de mai multe ori frustrarea de a rata concursuri sau concerte importante din cauză că nu obțineam la timp aprobarea sau venea prea tarziu, la o zi distanță. Lucrurile acestea se petreceau înainte de 1989 și poate par greu de înțeles tinerilor de astăzi. Aceasta era însă realitatea de atunci și ar trebui să apreciem la deplina sa valoare libertatea de mișcare de care ne bucurăm în ziua de astăzi.

După 1990, te-ai impus, pas cu pas, pentru a deveni cel mai important violonist din România. Cum ai reușit? Muncă, repetiții de zi până seara? E suficient talentul?

-Am muncit în mod serios încă de când am început să cânt la vioară. Este foarte important lucrul constant, zi de zi. Am avut norocul uriaș să o am pe mama mea ca prima profesoară de vioară, așadar ea a putut supraveghea în fiecare zi progresele pe care le făceam. Nu am ars etape, părinții mei au avut înțelepciunea să mă lase să mă dezvolt în mod natural, ca muzician, fără să se lase tentați de mirajul copiilor minune. La început, în primii  ani, studiam doar câteva ore pe zi. Treptat, timpul aceasta a tot crescut, în funcție de exigențele mele și ale programelor pe care le pregăteam. Am participat mereu la concursuri, până spre 23 de ani, lucru care m-a deprins cu gestionarea stresului, pregătirea într-un timp limitat a unui program la cele mai înalte standarde, am cunoscut numeroși alți muzicieni din alte școli. A fost foarte interesant. În mod cert, talentul este binevenit în ecuație, dar el singur nu este suficient. În funcție de personalitatea fiecăruia, un întreg cocktail trebuie echilibrat în fiecare zi: muncă, talent, rabdare, rigoare, organizare, comunicare, inteligență emoțională, empatie, viziune pe termen lung și multe altele.

Ai creat un trio. A durat mulți ani, ați avut succese, turnee. Ce amintiri ai despre acest trio de succes?

-Într-adevar, între 2004 și 2011 am fost membru al „Romanian Piano Trio”. Am fost primii care am inițiat un turneu de muzică clasică în România, susținut exclusiv din fonduri private, un demers considerat sinucigaș la vremea respectivă. Ne-am propus să popularizăm muzica clasică, în  special în rândul tinerilor. Am spart multe tipare care păreau de neclintit la momentul respectiv. Ulterior, vreme de 6 ani, am fost prim-violonist al cvartetului „Ad Libitum”, ansamblu alături de care am descoperit cele mai importante creații muzicale din repertoriul de muzică de cameră: de la muzica preclasică până la cea a secolului XX. Cred că această experiență, a muzicii de cameră, este cât se poate de binevenită pentru orice muzician, pentru că îți îmbogățește repertoriul, îți deschide ochii către genuri muzicale noi și te învață cum să comunici și să îi asculți și să îi înțelegi pe ceilalți. Chiar și când cânt concertul de Brahms cu orchestra, tot un fel de muzică de cameră este; se aplică aceleași reguli.

Ai abordat și multe alte genuri, precum muzica indiană. De ce?

-Am întreprins mai multe turnee alături de Udhai Mazumdar și colegii săi indieni, dedicate aniversarii concertelor „West meets East” inițiate de Yehudi Menuhin în urmă cu peste o jumătate de secol. Ca discipol al lui George Enescu, Menuhin a inclus în aceste programe, ca reprezentativă pentru întreaga muzică occidentală, sonata a III-a a lui Enescu. Am inclus-o și noi în programele noastre, împreună cu celebrele lucrări semnate de Ravi Shankar și Udhai Mazumdar. Mi-a făcut mare plăcere să îi întâlnesc pe acești oameni atât de spirituali, atât de conectați cu cele nevăzute. Muzica indiană este evident diferită de cea occidentală, cea pe care o studiem noi în școli, dar am simțit că până la urmă sunt mai numeroase lucrurile care ne apropie decât cele care ne despart. A fost o experiență extraordinară.

Cum ești ca om? Mulți cred că un interpret este un robot care are în față o partitură muzicală pe care trebuie să o execute perfect. E suficient asta?

-În niciun caz, interpretul nu poate fi asemuit unui robot. Exact umanitatea noastră este cea care face toată diferența, este cea care face ca fiecare interpretare să fie unică și irepetabilă. Sigur, în ziua de astăzi mulți aspiră la perfecțiunea tehnică, iluzie creată de înregistrările de studio care circula pe CD-uri. În realitate însă, suntem cu toții oameni și, în ultimă instanță, exact micile imperfecțiuni sunt cele care fac ca un spectacol să aibă viață, să fie reușit în adevăratul sens al cuvântului. Niciodată nu am avut drept scop final perfecțiunea rece și lipsită de viață; am încercat de fiecare dată să transmit cât de bine pot emoțiile mele prin intermediul muzicii.

Ce planuri de viitor ai? Nu sunt multe concerte pentru vioară celebre, vreo 10-12. Le reiei, doar ca să vezi cum te manifești la 20, 30, 40 de ani?

-Am în repertoriu peste 35 de concerte pentru vioară și îmi place ca în fiecare an să adaug noi și noi concerte. Anumite concerte mari, cum ar fi Beethoven sau Brahms, îmi place să le reiau în etape diferite ale vieții mele pentru că îmi arată cât am evoluat și unde am ajuns pe drumul meu de artist. La 18 ani, când cântam prima dată concertul de Brahms, mi se părea că deja îl înțeleg și îl stăpânesc. Acum, la 45 de ani, realizez că abia de acum încolo încep să îl înțeleg cu adevărat.

În fine, câte premii ai obținut de-a lungul anilor? Le ții socoteala?

-Sincer să fiu, nu am un număr exact. Cât am fost elev și student știu că am participat la toate concursurile naționale, așa că s-au adunat câteva zeci. Premii internaționale cred că 23. Mai recent, a trebuit să caut prin vechile arhive atunci când mi-am pregatit dosarul de concurs – pentru a putea preda la Facutățile de muzică din București și din Timișoara.

Ai reprezentat România la multe concerte internaționale. Le mai ții socoteala, care a fost cel mai spectaculos?

-Fiecare concert e special, indiferent de sala în care are loc. Oamenii și energia lor – acestea sunt cele care fac toată diferenta. Am avut șansa să cânt pe unele dintre cele mai importante scene ale lumii: Carnegie Hall, Concertgebouw, Theatre des Champs Elysees, Konzerthaus Berlin și multe altele. Este o încântare să poți concerta în locuri pline de istorie și de muzică.

Ai fost angajat al Filarmonicii Pitești. Ce amintiri ai?

-Am avut plăcerea de a fi solistul concertist al Filarmonicii PItesti vreme de mai multe stagiuni. Înființarea filarmonicii știu că a fost considerată o misiune imposibilă vreme de mulți ani și, după părerea mea, vi se datorează întru totul. M-am bucurat mult să pot contribui cu muzica pe care o cânt la dezvoltarea uneia dintre cele mai tinere și mai dinamice filarmonici din România. Revin întotdeauna cu plăcere aici, deoarece, cu multă migală și cu multă  perseverență, în Pitești a fost construit un public fin cunoscător al muzicii clasice, care știe să aprecieze muzica de calitate.

Îți mulțumim că ți-ai rupt din timp printre atâtea concerte și repetiții și îți urăm succes pe mai departe!

(interviu apărut, prima oară, în revista de cultură „Argeș”, decembrie 2021)

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

3 + 3 =