OCTAVIAN SOVIANY, INTERVIU CU JEAN DUMITRAȘCU

Cultura

Jean Dumitrașcu: – Stimate domnule Octavian Soviany, după cum mărturiseați undeva, ați început să scrieți poezie pe când erați elev la Liceul Șaguna din Brașov, iar profesorul dvs. Constantin Cuza v-a încurajat să continuați „primele bâlbâieli literare”, cum le considerați retrospectiv. Când v-ați găsit stilul propriu? Ați avut modele, mentori? În anii de facultate? La Echinox, unde ați debutat, ca poet și critic literar, la 21 de ani? Credeți că Echinoxul precede, ca ideologie literară, Cenaclul de Luni?

Octavian Soviany: -Am avut privilegiul să învăț la liceul „Andrei Șaguna” din Brașov și să am parte de câțiva profesori eminenți. Unul dintre aceștia era Constantin Cuza. Fizic semăna surprinzător de tare cu Marin Mincu. Doar că, spre deosebire de acesta, fuma țigară de la țigară… Era nepotul de unchi al lui Cezar Petrescu (se spunea  că ar fi fost ceva rubedenie și cu A C. Cuza), fusese studentul lui Călinescu și Vianu, al Rosei del Conte. Publicase câteva romane apreciate (Inorogul nu moare, Prințul de aur, Capriciu). Era un profesor excelent (poate puțin poseur, puțin prea retoric), un fel de legendă vie a Brașovului de atunci. El mi-a descoperit și încurajat primele încercări poetice. Apoi, prin clasa a XI-a, am nimerit la cenaclul revistei Astra și am fost luat în primire de conducătorul lui, prozatorul Ion Topolog (care mă știa de la Șaguna, unde era și el profesor de română, coleg de catedră cu Cuza, dar și cu Florin Marcu, coautorul dicționarului de neologisme). Veneau la cenaclu Dan Tărchilă, pe atunci președintele filialei USR din Brașov, poeții Darie Magheru și George Boitor, iar dintre cei mai tineri Dumitru Andreca (pe atunci Daniel Amurg) și parcă îmi amintesc și de o apariție meteorică a lui Alexandru Mușina, coleg cu mine la Șaguna, dar într-o clasă paralelă. Coleg de clasă, ba chiar de bancă, am fost cu Radu G. Țeposu.  Într-o altă clasă paralelă era Alexandru Andrieș, care reușise să-și facă o reputație destul de solidă de aspirant la gloria literară.

În acea perioadă mentorul meu a fost Darie Magheru. Pot spune cu mândrie că mi-am petrecut o bună parte din adolescență în garsoniera lui de pe strada Saturn și am învățat de la el multe lucruri despre poezie, dar și despre viață. Făcuse închisoare politică, iar din pricina limbii lui ascuțite continua să fie „oaia neagră” a Securității din Brașov. La ușa lui se isprăvea Republica Socialistă România și începea libertatea. E modelul personajului Aurel Zaharia din romanul meu Năluca.

În anii de facultate de la Cluj n-am avut propriu-zis mentori, dar cred că le datorez câte ceva profesorilor Mircea Zaciu, Ion Vlad, D. D. Drașoveanu, Gabriela Tureacu și Dumitru Radulian, precum și triadei care se găsea atunci în fruntea Echinoxului: Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic. Nu știu dacă Echinoxul a premers Cenaclului de Luni: erau două lucruri diferite. Importantă era mai cu seamă revista,  care încerca să urmeze tradiția Cercului Literar de la Sibiu și care era socotită de mulți cea mai bună revistă literară din țară (nu era scrisă doar de studenți, avea și colaborări de foarte mare prestigiu și beneficia și de mai multă libertate, căci, având o distribuție restrânsă – oficial se difuza doar în Cluj –  cenzura, cu care se duceau negocieri „la sânge” pentru fiecare număr, o trata ceva mai îngăduitor). N-am participat niciodată la ședințele Cenaclului de Luni, dar, din câte cunosc, atmosfera de la Echinox era mai sobră, iar gusturile literare puțin mai conservatoare decât acolo. Dar acela era un cenaclu, iar Echinoxul era mai întâi de toate o revistă. Exista și în jurul ei  un cenaclu, dar nici pe departe atât de spectaculos ca Cenaclul de Luni. Se deosebeau și în privința poeziei pe care o promovau (nu cred că se poate vorbi despre „ideologii”), unii (bucureștenii)  – influențați de poezia americană a generației beat, în timp ce ceilalți (clujenii) erau mai apropiați de experiențele poetice europene. Respingeau și unii și alții clișeele propagandei de partid și încercau să se exprime liber, în măsura în care era cu putință.

 

În 1979 ați ajuns profesor de limba română. Unde? Acolo ați scris prima dvs. carte de versuri, Ucenicia bătrânului alchimist, apărută abia în 1983?

 

– Am terminat facultatea ca șef de promoție și aș fi putut opta pentru Cluj. Din motive familiale am ales totuși Bucureștiul. Așa am debutat ca profesor la Școala 127 de la marginea Bucureștiului, cu care m-am acomodat destul de greu și unde, în iernile din anii deceniului -80, am îndurat un frig cumplit. Elevii stăteau la ore cu paltoanele pe ei și scriau cu mănușile în mâini.

Dar cea mai mare parte a volumului Ucenicia bătrânului alchimista fost scrisă în timpul studenției. El a fost depus la Editura Dacia în 1981, a trecut printr-un așa-zis concurs de debut și a apărut abia în 1983. Pe ultima sută de metri au apărut și problemele cu cenzura, care era de părere să poezia mea nu e suficient de „solară”.  Dar cartea a apărut în cele din urmă destul de puțin ciuntită și am avut norocul să fiu unul dintre ultimii autori care au beneficiat de un volum de debut individual, căci la puțin timp după aceea partidul a inventat volumele de debut colective.

Urmează o tăcere asurzitoare, până în 1994, când publicați un nou volum de versuri, Cântecele desăvârșirii interioare. Ce s-a întâmplat în acest interval?

-După 1983 n-am putut să mai public aproape nimic. Până în 1989 am mai depus două manuscrise (tot poezie): unul la Dacia, celălalt la Editura Eminescu, care n-au apărut. M-am ales doar cu promisiuni neonorate și amânări. După 1989 despre manuscrisul depus la Eminescu mi s-a spus că s-a pierdut, iar pe cel de la Dacia l-am retras, socotind că nu mă mai reprezenta.

Singura revistă care îmi era oarecum accesibilă și în care mi-au apărut în tot acest răstimp câteva articole de critică și un grupaj de poeme a fost Amfiteatru. Acolo lucrau prietenul și vechiul meu coleg de liceu Radu G. Țeposu, dar și doamna Constanța Buzea, care îmi aprecia poezia și a scris o cronică extrem de generoasă despre Ucenicia bătrânului alchimist.

Dar această perioadă de „absență” mi-a fost mai degrabă benefică. Am citit și am scris mult (poezie și teatru) și mi-am dat mai ales seama  ce vreau și ce pot să fac în literatură. Eu n-am fost un talent precoce și mi-am găsit destul de anevoiedrumul.

Ați lucrat doi ani ca redactor la revista lui Nicolae Breban. Se implica Breban în revistă? Ați învățat ceva de la Breban?

– Nicolae Breban era mai preocupat (așa cum era de altfel normal) de cărțile lui decât de revistă, iar pe vremea aceea lipsea mult din țară. N-aș putea spune însă că nu se implica. În măsura în care i-o permitea timpul și propria lui literatură. Dar mă bucur că am avut privilegiul să-l cunosc pe Nicolae Breban și-mi voi aminti mereu cu plăcere de lungile noastre discuții (în care „partea leului” îi revenea mereu lui) despre roman, despre Nietzsche și Thomas Mann, despre Dostoievski și Musil. Au fost  și acelea niște lecții de literatură venite de la un mare scriitor. Iar Nicolae Breban este un personaj extrem de seducător, mai seducător decât cărțile lui, care unora pot să le pară oarecum aride, căci romancierul este un adept convins al „romanului de idei” și detestă naturalismul.

Ulterior, ați publicat mai multe volume de versuri (Provincia pedagogică, Turnul lui Casanova, Textele de la Montsalvat, Cartea lui Benedict, Alte poeme de moda veche, Scrisori din Arcadia, Dilecta, Pulberea, praful și revoluția, etc.) Ați fost mulțumit de modul în care critica literară le-a receptat? La care carte de poezie țineți mai mult, care credeți că vă reprezintă ca mare poet? Practic, scrieți poezie și în prezent. Cu scuzele de rigoare, ținând cont de difuzarea cărților și de lipsa lor din biblioteci(!), cred că ultima carte de versuri e din 2017, E noapte în Arhipelag.

-Nu am a mă plânge de critică. Pot să spun că în general critica a fost generoasă cu mine și am beneficiat de cronici în marea lor majoritate favorabile.

Cât despre volumul de versuri care m-ar reprezenta cel mai bine, v-aș răspunde că în toate e câte ceva din mine și toate mă reprezintă, fiecare în felul lui. În prezent scriu în principiu proză, iar poezia… mi se mai întâmplă din când în când.  După E noapte în arhipelag am mai publicat două volume de versuri: Poeme de dragoste, la Editura Charmides și Șaizecișișase (anul trecut, la Casa de Editură Max Blecher).

-În paralel, ați colaborat cu cronici literare sau critică literară la cele mai importante reviste ale țării, unele dintre aceste pagini fiind strânse în volume (precum Cinci decenii de experimentalism. Compediu de poezie românească actuală. Volumul I. Lirica ultimelor decenii de comunism, ori Textualism, postmodernism, apocaliptic – Vol. 1-2). De ce simte nevoia un poet să scrie critică literară?

-Ceea ce scriu eu nu e critică literară, sunt doar niște gânduri despre literatură sau despre anumiți scriitori. Uneori aceste gânduri au luat forma unui construct teoretic, care nu vizează numai literatura, ci și lumea în care trăim și care mi se pare tot mai străină de mine. Iar dacă am făcut și fac cronică literară e pentru că (cel puțin așa cred) e de dorit ca un scriitor să citească și ce mai scriu alții, să reflecteze la cele citite, să-și aștearnă eventual reflecțiile în scris, căci așa i se limpezesc mult mai bine și, încercând să-i înțeleagă pe ceilalți, să se înțeleagă totodată pe sine.

I-ați dedicat o carte lui Marin Mincu, în 2002, Experiment și angajare ontologică. Recunosc, nu i-am gustat poezia, încifrată, dar i-am citit cărțile de istorie și critică literară, din care citez mereu. L-am cunoscut la Muzeul Literaturii Române, impunea… Păcat că volumul său despre Eliade, apărut în Italia, în 1987, nu a fost tradus încă în România. Este Marin Mincu un mare scriitor al literaturii române? Pare intrat într-un con de umbră în ultimii ani…

-Marin Mincu merita cu prisosință să i se dedice o carte. A fost una dintre personalitățile literare cele mai importante ale epocii postbelice. E singurul critic român al acestei perioade care a elaborat un sistem teoretic. A inventat și a promovat textualismul. A scris o poezie ce a încercat să se sincronizeze cu poezia europeană a deceniilor – 60 și -70. Ciclul romanesc Intermezzo l-a impus ca pe un prozator interesant și provocator. Cu „ochiul său de vultur” (cum îi plăcea să spună) a descoperit o sumedenie de tineri poeți, pe care i-a promovat și i-a publicat și care ulterior aveau să-i întoarcă spatele. Omul era țâfnos, incomod, orgolios (și totuși de o mare generozitate), avea un talent neobișnuit de a-și face dușmani și de a se erija în apărătorul tuturor cauzelor pierdute. A fost un polemist de temut. Nicolae Manolescu (care i-a consacrat mai multe cronici elogioase, dar a omis să-l includă în istoria lui literară) îl poreclise „Muschetarul”. Iar viața literară a epocii pre- și postdecembriste e de neînchipuit fără Marin Mincu și „provocările” acestuia.Personal îi sunt profund îndatorat. Și pentru că a fost alături de mine în niște momente grele din viață (perioada Scrisorilor din Arcadia), și pentru că în cărțile mele de „critică” am putut să mă folosesc de o parte dintre conceptele elaborate de el.

Profesorul din dumneavoastră nu vă dă pace? Ați publicat mai multe volume pentru elevii de liceu, precum Limba și literatura română. Eseuri-model. Concepte. Autori. Opere. Studii de caz. Bac 2010. Ați trăit vreodată din meditații?

-Cărțile de care vorbiți au fost scrise la solicitarea unui editor specializat în carte școlară. Am valorificat în ele o experiență de profesor de 30 de ani. Cred că au fost utile la vremea lor. Astăzi probabil sunt depășite. Nu mai corespund cu cerințele actualei programe școlare. Meditații am dat, dar n-am trăit niciodată din ele.  N-o mai fac însă de câțiva ani buni. Nu mai am nici timp, nici răbdare…

-Ați scris și câteva piese de teatru. După umila mea părere, poezia pentru copii și teatrul sunt cele mai grele genuri literare. L-ați avut în vedere pe Camil Petrescu, cel care zicea că scrie poezie până la o vârstă, apoi teatru, apoi proză, apoi filosofie? Nu m-aș mira să vă văd cu un volum de filosofie în librării!

-Când am început să scriu teatru, în anii 80, am făcut-o spontan, iar dacă urmam totuși inconștient un model, acesta nu era nicidecum Camil Petrescu, ci mentorul meu brașovean Darie Magheru, care scria și poezie, și teatru, și proză.

Am scris în total 10 piese, care au fost publicate în două volume de Editura Tracus Arte. După aceea m-am oprit pentru că piesele mele n-au avut niciun ecou și e lipsit de noimă să scrii doar teatru „de sertar”. Cât despre volumul de filosofie, mă tem că n-o să-l vedeți niciodată în librării.

-La un moment dat, ați început să publicați proză, în cazul în care nu scriați din tinerețe. Câteva romane ale dvs. au fost considerate, pe bună dreptate, a fi niște capodopere. Critica a fost unanimă: sunteți autorul best-seller-urilor Viața lui Kostas Venetis, Moartea lui Siegfried, Năluca, Casa din Strada Sirenelor. Gândiți și scrieți pe spații largi, cu lungă bătaie în timp. Micul Saturnian și Îmbarcarea către Cythera sunt primele două volume din seria Lelian (1/4), un roman biografic apocrif (ficțional) despre viața unuia dintre cei mai provocatori scriitori ai lumii, Paul Verlaine, cu un destin zguduitor. Ce v-a atras la Verlaine?

-Ideea unui roman despre Verlaine mi-a venit în timp ce-i traduceam poeziile. I-am tradus integral primele cinci volume de versuri, iar traducerea a fost publicată de Casa de Editură Max Blecher. Voi continua și cu celelalte volume, căci, dacă voi fi sănătos și voi mai avea zile, aș dori să dau o integrală Verlaine. Traducând și citind în paralel mult despre Verlaine, mi-am dat seama că biografia lui ar putea constitui subiectul un roman. Nu mă gândeam nicidecum că o să iasă o tetralogie. Nu e o biografie, căci conține multă invenție, multe situații și personaje care n-au existat în realitate, dar valorifică și materialul documentar pe care l-am avut la dispoziție. Am încercat așadar să îmbin ficțiunea cu documentul. Ce m-a atras la Verlaine? Probabil condiția lui de ostracizat, relativa lui marginalizare, care a făcut mereu din el un autor de planul al doilea, umbrit în permanență de deschizătorii de noi drumuri poetice: Baudelaire, Rimbaud, Mallarmé, Lautréamont.

-Ce proiecte literare aveți? Care va fi următoarea carte, de versuri, de proză, de critică literară, de teatru?

-Lucrez la un nou roman, despre care e prematur să dau amănunte. Traduc cartea lui Jacques Ellul (un mare gânditor al secolului XX, din păcate puțin cunoscut în România, căruia i-am mai tradus cinci cărți, publicate de Editura Sens), Sistemul tehnicist. În librării urmează să apară până la sfârșitul anului volumele 3 și patru ale seriei Lelian (la Editura Hyperliteratura) și două traduceri: Morcoveață și Micul prinț (la Paralela 45).

-Ați primit numeroase premii literare. Care credeți că e cel mai important?

-Premiul Lyceum, acordat de revista Observator cultural, după o jurizare făcută de un grup de elevi de liceu, precum și un premiu similar, venit din partea liceenilor ieșeni. Ambele pentru romanul Moartea lui Siegfried.

-Ce părere aveți despre viața literară românească de astăzi?

– Se scrie și se publică mult. Și se scrie adeseori bine. În ultima vreme am citit cu mare plăcere cele mai noi romane ale lui Radu Aldulescu, ale Ioanei Pârvulescu și ale Veronicăi D. Niculescu, ale lui Cosmin Perța, ale lui Cristian Fulaș, ale lui Tudor Ganea, proza scurtă a Dianei Geacăr și a lui Andrei Ruse, versurile Marianei Codruț și ale Dianei Iepure, ale lui Claudiu Komartin, ale lui Ștefan Manasia, ale tinerilor Anastasia Gavrilovici și Radu Nițescu, amintirile „șugubețe” ale lui Radu Paraschivescu, excelentul Viorel Ilișoi, cărțile greu de catalogat ale lui Vasile Ernu. Apar reviste de mare ținută ca Poesis Internațional, Observator cultural, Vatra, Familia. Să nu uit nici Astra mea brașoveană. Sigur, mă refer doar la cele care au ajuns la mine. Există cenacluri vii și dinamice ca Institutul Max Blecher.  Ăsta este aspectul cu adevărat important. Restul e material pentru tabloide.

-Vă mulțumesc!

Jean Dumitrașcu

(interviu apărut, în premieră, în revista de cultură „Argeș”, noiembrie 20210

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

45 − 40 =