„E CERT FAPTUL CĂ E. CIORAN OCUPĂ O NIȘĂ APARTE ÎN CULTURA SECOLULUI XX”

Cultura

-Interviu cu criticul literar Constantin Zaharia, editorul lui Cioran-

Jean Dumitrașcu: – Pentru cei care încă nu vă cunosc, aș dori să începem dialogul nostru cu dumneavoastră, ajungând și la Cioran. Cine sunteți, domnule Zaharia? Ce ne puteți spune despre anii formării intelectuale?

Constantin Zaharia: – Am absolvit secția de franceză a Facultății de Limbi și Literaturi Străine în anul 1981, cu o lucrare de diplomă despre Rimbaud, sub conducerea științifică a Irinei Mavrodin. Perioada studenției, cuprinsă între 1977 și 1981 a fost probabil cea mai frumoasă, mă simțeam liber, solicitat de domenii pe cât de diverse, pe atât de captivante. Este drept că am avut profesoricare au știut să insufle pasiunea literelor. Numesc aici pe Irina Mavrodin, Nicolae Manolescu, Cornel Mihai Ionescu, Irina Bădescu și Alexandru Sincu, reprezentativi pentru diferite orientări ale studiilor din acea vreme: literatura franceză clasică și contemporană, literatura română a secolului XX, semiotică, literatură comparată. Desigur, sunt și alți dascăli care ar merita amintiți, Ștefan Cazimir și Ioan Pânzaru, de exemplu. Formația mea nu s-a oprit însă aici. În 1990-1991 am pregătit și obținut, sub conducerea științifică al lui Gérard Genette, un master (DEA) la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales din Paris, apoi am început un doctorat la aceeași instituție, pe care l-am susținut tot la Paris, în 1996 sub conducerea lui Yves Hersant.

-Când v-ați descoperit pasiunea pentru scris?Ați început prin a scrie poezie, precum majoritatea criticilor literari?

-Păcatele tinerețelor mele nu încep cu poezia, ci cu critica literară. Acesta a fost (și poate că rămâne) domeniul care m-a solicitat cu adevărat și în mod durabil. Deși am fost tentat de proză în anii optzeci, nu am perseverat în această direcție. Eram un fan absolut al criticii literare, pe care visam să o practic într-un orizont intelectual apropiat de cel al criticii franceze din anii șaptezeci, inspirat fiind de Roland Barthes, Gérard Genette, Maurice Blanchot, cu deschidere însă spre științele umane: antropologie, istoria ideilor, filosofie, semiotică, psihanaliză. Această ambiție m-a împiedicat într-o anumită măsură să scriu imediat.Pe de o parte, presa noastră nu prea era deschisă acestui tip de critică,pe de altă parte, scrupule elementare îmi impuneau infinite precauții în abordarea textelor, accesul la o bibliografie critică bogată fiind limitat.

-Când ați debutat? Ce visați că vreți să ajungeți?

-Am publicat primul articol în limba franceză, la doi ani după absolvire, în revista trimestrială Cahiers roumains d’études littéraires, într-un număr (1/1983) care era consacrat traducerii, coordonat de Irina Mavrodin, care m-a și solicitat în acest scop. Este vorba despre un articol cu caracter mai curând științific, care trata despre teoria traducerii propusă de un lingvist, Georges Mounin. Au urmat apoi câteva recenzii, în revistele Steaua și Transilvania, până la Baudelaire entre sphinx et chat, care a apărut tot în CREL, numărul 1/1989. Acesta este articolul care mi-a salvat viața, am lucrat la el vreo trei ani, cu întreruperi desigur, iar cel care m-a sfătuit și urmărit îndeaproape a fost profesorul Ioan Pânzaru. Acest articol era o lectură jungiană a paradigmei felinului la Baudelaire, un fel de hermeneutică literară care nu fusese încă aplicată poemului Les Chats. Am avut ocazia să verific acest lucru citind la Biblioteca Centrală Universitară un volum apărut în anii șaptezeci la Namur, în Belgia, care reunea analizele acestui poem publicate până la acea dată. Mi-e teamă că volumul respectiv a ars odată cu biblioteca, în decembrie 1989. Oricum,intenția de a face critică literară, eventual eseu, nu m-a părăsit de atunci.

-Când ați auzit prima oară de Cioran? Când i-ați citit prima carte? Cioran era la Colecții speciale în fondurile bibliotecilor, până la volumul de „Eseuri” din 1988, tradus de Modest Morariu.

-E limpede că Cioran era un autor pus la index. În primul an de facultate am citit cele câteva rânduri scrise despre el în cartea lui Crohmălniceanu despre literatura română interbelică, la capitolul consacrat trăirismului. Un an mai târziu, prietena unor prieteni mi-a făcut cadou Amurgul gândurilor, pe care am citit-o imediat. Eram fascinat de modernitatea lui Cioran, dar nu am devenit imediat un adept al literaturii și filozofiei lui. Prin anul trei de facultate, altcineva mi-a împrumutat Ecartèlement, pe care am citit-o pe fugă, în vreo trei zile, acesta era termenul. Iar pe la jumătatea anilor optzeci, un coleg de cancelarie (eram profesor de română într-un liceu de provincie unde predam) mi-a împrumutat Pe culmile disperării și Lacrimi și sfinți, din biblioteca socrului, care era preot.

-Se poate spune că Emil Cioran a „cedat” și el presiunilor venite din țara natală din partea regimului comunist prin această antologie din 1988? Oricum, a fost ultimul. Primul care a colaborat, încă din anii 1960, a fost Eugen Ionescu. A urmat Mircea Eliade, mai apoi George Uscătescu.

-Nu cred că ar fi fost vorba de presiuni. În 1988 exista deja o opinie favorabilă lui Cioran în rândul criticii. Iar regimul comunist, deși atent la ce făcea exilatul din Cartierul Latin, devenise un pic mai laxist în această privință. Trebuie să fi fost vorba de un aranjament între edituri, traducerea lui Modest Morariu era o antologie, nici una din cărțile lui Cioran nu era publicată în întregime. Pentru o astfel de operație, cred că Gallimard și-a dat acordul; cel al lui Cioran însuși, dacă a existat vreunul, trebuie să fi fost de principiu.

-Cum ați ajuns la ideea de a face un doctorat despre Cioran? Aveați deja idee cam ce veți scrie? Și de ce la Paris?

-În 1990 Irina Mavrodin mi-a propus să fac o teză de doctorat sub conducerea dumneaei. Prima idee era de a face o teză despre statutul epistemologic al științelor umane. Era o temă ambițioasă și plină de capcane. Doamna Mavrodin mi-a sugerat să-l aleg pe Cioran. Colocviul de admitere a avut loc în octombrie, iar în noiembrie eram deja la Paris pentru Diploma de Studii Aprofundate (master, adică), cu o bursă oferită de guvernul francez. Vreme de un an de zile am urmat cursuri și am pregătit lucrarea de masterat, un memoriu de vreo 70 de pagini, care se numeaL’aventure fragmentaire. L’enjeu littéraire dans les écrits de Cioran. Era vorba de o abordare a noțiunii de fragment din punctul de vedere al teoriei genurilor, cu aplicare la Cioran, desigur. M-am înscris apoi la doctorat în același an, dar stagiile de documentare au început abia în 1993, an în care, în urma unui concurs, am fost numit asistent la Catedra de franceză a Facultății de limbi și literaturi străine din cadrul Universității București.

-L-ați cunoscut personal pe Cioran. Din fericire, l-ați „prins” înainte de a se interna. Cum era ca om? Total diferit față de ideile pe care și le-a pus în operă?

-Da, l-am cunoscut în primăvara anului 1991. Am relatat în câteva rânduri această întâlnire. Cioran era, ca persoană, extrem de afabil, primitor (întâlnirea a avut loc la el acasă), vorbăreț, mereu gata să izbucnească în râs. Părea să fie o persoană total diferită de cea care scrisese Pe culmile disperării sau Précis de décomposition. Antagonismul este însă doar aparent.

-De ce credeți că, la un moment dat, când Cioran a simțit că e în plină glorie, și-a semnat cărțile doar cu numele de familie, Cioran, renunțând la prenumele E.M. (cărțile de tinerețe, tipărite în România, sunt semnate Emil Cioran). E un act de mare orgoliu? În fapt, puțini știu prenumele lui Hegel, al lui Leibniz, de pildă, și zic, simplu Hegel.

-Mi-e teamă că nu a fost inițiativa lui. Acestea sunt operații de marketing editorial. Cioran, fără inițialele E. M. (care i-au fost inspirate, de altfel, de numele scriitorului E. M. Forster, după cum mărturisește în Caiete, și care corespund primelor două litere ale prenumelui ”Emil”) este semnul clasicizării, el devenise atât de cunoscut încât probabil că Gallimard a considerat că se poate renunța la ele. În mediile literare, se spunea Cioran în stânga, Cioran în dreapta, nu mai era nevoie de cele două litere pentru a recunoaște autorul. Lucrul acesta s-a petrecut însă destul de târziu, odată cu publicarea volumului Exercices dadmiration, în 1986. De atunci, până și volumul de opere din Pleiadă poartă ca nume de autor Cioran pur și simplu. E ca și cum ai spune Montaigne, sau Proust.

-Știm, după Contributors.ro, că ați descoperit cărți în manuscris în limba română ale lui Cioran în 2005, donate de Simone Boué, în fondurile Bibliotecii Jacques Doucet din Paris, în perioada când ați fost profesor invitat le Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales din Paris. Aveați vreo intuiție că veți găsi nu mai puțin de patru cărți – Îndreptar pătimaș II, Despre Franța, Razne și Carnetul unui afurisit? Editura Humanitas părea că publicase Integrala Cioran…

-Nu, nu știam nimic despre aceste cărți. Am mers la Doucet pentru a căuta în ineditele lui Cioran texte care puteau să-mi servească temei de cercetare de atunci, era vorba despre felul în care scriitorii de origine română, Cioran și Ionesco în principal, percepeau orașul, pe scurt, Parisul. Am găsit puține lucruri pe această temă printre inedite, atenția mi-a fost însă reținută de aceste manuscrise despre care nu se știa nimic în România. Am trecut apoi la transcrierea lor, cu acordul tacit al directorului bibliotecii la acea vreme, Yves Peyré.

-Ce s-a întâmplat de au trecut mulți ani, 10, între apariția primelor trei cărți pe care le-am invocat în întrebarea anterioară și ultima?

-A fost o problemă de comunicare cu Centre National du Livre, deținător al drepturilor editoriale ale operei lui Cioran. Dar mai ales a fost vorba de o serie interminabilă de procese legate de aceste drepturi începând cu 2005, când persoana (chemată să golească apartamentul lui Cioran) care a găsit manuscrisele uitate într-o pivniță cu câțiva ani mai devreme, a încercat să le pună în vânzare. Procesele s-au ținut lanț iar pe fir a intrat și Editura L’Herne, care s-a considerat deținătorul acestor drepturi. Astfel încât, situația fiind extrem de sensibilă, CNL nu și-a mai dat acordul o bună perioadă de timp. În cele din urmă acesta a fost obținut în 2019, volumul era gata să iasă, dar a fost amânat pentru primăvara anului 2020 din motive de marketing – urma să fie lansată o nouă colecție Cioran. Apoi, a venit pandemia…

-De ce „Carnetul unui afurisit”? În limba română, „afurisit” e de rău, de om rău, al dracu…

-Trebuie avut în vedere sensul religios al termenului.Afurisit înseamnă exclus, excomunicat. Când Cioran îl folosește în cuprinsul cărții, este vorba de acest sens. În prefață am încercat o analiză a vocabulei din acest punct de vedere, pe diferite niveluri. Sunt patru forme de afurisire la Cioran, ultima incluzând harul aforistic, pentru că între ”aforism” și ”afurisenie” există o legătură puternică, ambele cuvinte au aceeași etimologie. Ar fi bine să precizez totuși că acest manuscris nu poartă nici un titlu, Cioran nu i-a dat unul. El a fost ales în acord cu conducerea editurii, pornind de la o sintagmă identică care apare în manuscris. Am reprodus această pagină în cuprinsul ediției.

-Nu intru în amănunte, dar cât timp v-a luat pentru stabilirea textului, pentru note și variante? Pentru că dumneavoastră ați făcut asta, alături de o prefață extrem de pertinentă (care pune în umbră zeci de cărți scrise despre Cioran).

-Este greu de calculat timpul necesar pentru stabilirea textului. În 2005-2006 am transcris cele patru manuscrise, apoi, în timp, transcrierile au fost verificate de vreo patru ori, fiecare. Pregătirea volumului este însă o muncă aparte. Pentru Carnetul unui afurisit, totul era gata în septembrie-octombrie 2019, după ce s-a obținut acordul Centrului Național la Cărții din Paris. Apoi au trebuit reduse notele, prea numeroase. După aceea cartea a intrat în lucru, tehnoredactarea a ridicat unele probleme, a trebuit să urmăresc îndeaproape procesul. Am revăzut textul împreună cu doamna Oana Bârna, redactorul cărții, prin telefon, în mai multe rânduri, ore în șir. Trebuiau adaptate unele expresii neconforme cu normele actuale, semnalate lecțiunile incerte etc. Tot ce pot să vă spun este că a fost o muncă pasionantă, mă simțeam ca un explorator în jungla amazoniană.

-Când ne-am întâlnit la Pitești, în august anul trecut, pentru că sunteți membru al Filialei Pitești a Uniunii Scriitorilor din România, împreună cu președintele nostru, criticul literar Nicolae Oprea, mi-ați spus că mai sunt pagini inedite în limba română scrise de Cioran în biblioteca pariziană, dar că nu pot constitui substanța unei cărți. Dar nu s-ar putea face un „Fragmentarium”, ca în cazul lui Eminescu? Eu cred că orice rând din Cioran trebuie scos la iveală.

-Sunt onorat să fac parte din Filiala Pitești a USR. Desigur, aveți dreptate, cel puțin în principiu. Nu am revenit la Doucet pentru a relua inventarul acestor manuscrise, dar repet, ele nu sunt numeroase. Apoi, nu trebuie uitat că este vorba de texte de frontieră, scrise de Cioran într-o perioadă în care avea intenția să renunțe la limba română. Simțea din plin situația anacronică în care se afla, de a scrie într-o limbă maternă fără nici o șansă de publicare. Dacă nu apar alte surprize, îmi promit să revin pentru a vedea ce se întâmplă cu aceste manuscrise românești, ultimele am putea zice…

-Sunteți, la Paris, un promotor, un „influencer” al operei lui Cioran, publicați articole în reviste importante, ați apărut la televiziune. Cât de bine este cunoscut Cioran la Paris? Mai cunoscut decât Eliade, de pildă?

-Nu mă consider un influenceur, termenul se aplică mai ales în domeniul rețelelor sociale. Este adevărat că am publicat o serie de articole în Franța, dar și în România, Belgia, Olanda, Bulgaria, despre Cioran și că anul trecut am fost invitat la postul de radio France Culture (nu am apărut la televiziune) pentru a vorbi despre melancolie la Cioran.

Acum, trebuie poate precizat că Cioran, care este o vedetă a literelor franceze contemporane, nu ocupă un loc prea vizibil, în sensul că el nu este autor popular. Nu sunt mulți cei care îl cunosc în profunzime, iar printre cititorii lui numai cei care au un orizont de cultură temeinic îl pot aprecia la justa sa valoare. Ceea ce este cert e faptul că Cioran ocupă o nișă aparte în cultura secolului XX. El face parte dintr-o serie de scriitori consacrați, este ca și cum te-ai plimba într-o galerie cu statui de personalități, unde-i vezi pe Proust, pe Céline, pe Paul Valéry… ei bine, la un moment dat apare și Cioran. Eleganța și precizia scrisului său sunt fără pereche. Prin urmare da, Cioran este cunoscut la Paris, a ajuns însă pe un piedestal care este semnul limpede al consacrării. A fost publicat în Pleiadă, ba chiar a ieșit și o carte de benzi desenate inspirată de aforismele lui. Aș spune că este mai bine cunoscut decât Eliade, care a scris romane și nuvele în română, ceea ce a apărut în Franța sunt traduceri. Cât despre opera de istoric al religiilor a lui Eliade, ea are un caracter prea specializat pentru a putea fi comparată cu eseurile lui Cioran.

– Ați publicat volumul, în limba franceză, La parole mélancolique. Une archéologie du discours fragmentaire, probabil teza de doctorat. Care este ideea de bază de la care ați plecat în abordarea lui Cioran?

-Într-adevăr, este vorba de teza susținută la EHESS în 1996. Ea a fost publicată la Editura Universității din București în 1999, iar în Franța a apărut la Presses Universitaires du Septentrion. Ideea de bază, teza la o adică, este că există legătură între experiența melancolică și scriitura fragmentară. Yves Hersant, conducătorul științific al acestei teze, este cel care mi-a sugerat apropierea dintre cele două noțiuni. În calitate de specialist al Renașterii, Y. Hersant cunoștea foarte bine istoria ideii de melancolie, ținuse un seminar pe această temă la EHESS între 1986 și 1989 și publicase o serie de articole pe această temă. Ca să nu mai spun că e un bun cunoscător al operei lui Cioran. Familiarizarea cu acest domeniu mi-a cerut timp, apoi a trebuit să-l recitesc pe Cioran în mai multe rânduri pentru a degaja momentele în care  melancolia transpare, explicit sau implicit, în scrisul său. Pot spune că a fost o cercetare pe termen lung, pregătirea tezei a durat cel puțin patru ani.

-Ce planuri de viitor aveți?

-O carte despre Cioran, care să reunească articolele publicate până acum, și o alta despre Parisul văzut de scriitorii francezi, inclusiv Cioran și Ionesco, din perioada 1900-1950.

-Vă mulțumesc!

-Eu vă mulțumesc! A fost o adevărată plăcere să răspund întrebărilor Dumneavoastră.

În foto: Jean Dumitrașcu, Constantin Zaharia și Nicolae Oprea, în fața Bibliotecii Județene Argeș, toamna anului 2021)

(interviul a apărut, pentru prima oară, în revista de cultură ARGEȘ, nr. 2/februarie 2022)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

34 − 28 =