Dacă am fi chemați la Judecata de Apoi a culturii, unul dintre cei prea puțini pe care i-am putea chema în ajutorul neamului nostru ar fi Dinu Lipatti, „instrumentul” prin care Dumnezeu a reușit să comunice, pentru scurtă vreme, cu pământenii. A trăit ca un martir, a înfruntat suferința cu un stoicism rar întâlnit, iar pentru cei care l-au cunoscut mai bine pe om depun mărturie că a trăit ca un sfânt. Dincolo de performanțele sale artistice, omul a impresionat întotdeauna și pretutindeni prin bunătatea sa proverbială. Atinsese perfecțiunea interpretativă, era considerat un geniu, dar el simțea nevoia să promită celor din jur, cu sfială, că data viitoare va fi mai bine. Pentru că el credea că numai o tehnică perfectă servește muzica. Iar tehnica înseamnă muncă neîntreruptă cu partiturile în față.
Pare de neimaginat, pentru interpreții grăbiți de astăzi, dar Lipatti a lucrat trei ani din scurta sa viață pe „Balada a 4-a” a lui Chopin mai înainte de a îndrăzni să o înfățișeze unui auditoriu privilegiat. El căuta permanent muzica din spatele notelor. Poate și de aceea, Sir Yehudi Menuhin îl considera a fi cel mai mare pianist al lumii, după Frédéric Chopin. Și așa va rămâne în memoria umanității pentru multă vreme.
Compozitorul Dinu Lipatti nu a avut, în schimb, același noroc. Poate că, acaparat de cariera solistică pe marile scene ale lumii, de întâlnirile cu publicul și contactele cu muzicienii vremii sale, de studiul individual asiduu, de multele înregistrări, de lupta cu boala, a „furat” din timpul destinat componisticii, multe lucrări rămânând neterminate. Ca să spunem tristul adevăr, creațiile lui Dinu Lipatti sunt nedreptățite în ultima vreme, ele neregăsindu-se în repertoriul curent al instituțiilor muzicale din țară sau de aiurea. Eu însumi trebuie să-mi fac mea culpa, pentru că am programat lucrări de-ale sale în special la momente aniversare, cum se întâmplă și anul acesta, și nu stagiune de stagiune. Nici soliștii nu dau năvală, ce-i drept, mai toți căutând să meargă la sigur, în fața publicului, cu Beethoven, Mozart, Ceaikovski, Rahmaninov. Poate a venit momentul să ne întoarcem cu adevărat la compozitorul Lipatti, să-l cântăm mai mult și să-l evocăm mai puțin.
Anul 2017 a fost proclamat de către Institutul Cultural Român și alte instituții ca fiind Anul Lipatti. I.C.R. a organizat mai multe concerte, la București, Viena și Londra, în care mari soliști au interpretat lucrări de Dinu Lipatti. Universitatea Națională de Muzică din București, filarmonici din țară, precum și cea din Pitești, asociații culturale și instituții de învățământ, la rându-le, l-au omagiat pe Dinu Lipatti – pianistul, compozitorul, profesorul, cronicarul muzical, fotograful, omul, pur și simplu.
În Argeș, din fericire, Casa Memorială „Dinu Lipatti” de la Leordeni (Fundățeanca) este un așezământ cultural de primă importanță, un reper pe harta culturală a țării, în care s-au organizat și se organizează prestigioase serate muzicale cu sprijinul Consiliului Județean Argeș, al Ministerului Culturii, al unor asociații. La Pitești, Liceul de Arte „Dinu Lipatti” îi poartă cu cinste numele, iar Filarmonica Pitești a avut în program, ca în toți anii, mai multe evenimente în care compozițiile lui Lipatti au strălucit.
Nu vreau să închei aceste puține cuvinte fără a face următoarea precizare: abonat și cronicar al concertelor Filarmonicii Pitești din prima stagiune, ÎPS Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului, a militat în „Societatea argeșeană”, în anii 2007-2008, pentru ca Filarmonica Pitești, instituție muzicală profesionistă aflată atunci la început de drum, să primească numele de „Dinu Lipatti”. Era de dorit, o doream cu toții, avem Fundățeanca aproape, dar a fost imposibil, o altă filarmonică din țară, cea de la Satu Mare, să grăbise să facă acest gest sublim din 1991.
Dar Dinu Lipatti nu are nevoie să fie urcat pe firmament, nu are nevoie de statui, noi avem nevoie de el, noi trebuie să-l cântăm mai mult, să-l cunoaștem mai bine. Prin muzica lui Dinu Lipatti nu te înalți la cer, nu cobori nici în genuni, ci simți cum devii mai bun.
Apropo de statui, de fapt, busturi. Primul bust ce i s-a dedicat este cel al lui Vasile Rus Batin, el fiind inaugurat încă din 27 noiembrie 1983, în Geneva, Elveția, în parcul ce poartă numele lui Dinu Lipatti! Un lucru puțin cunoscut, străinii știind să ne aprecieze valorile.
Un al doilea bust este opera lui Laurențiu Baltă, fiind realizat în 2010. E de dimensiuni mici (40/60/30), de interior.
În sfârșit, anul trecut, mai precis la 26 noiembrie, în fața Casei memoriale „Dinu Lipatti” de la Leordeni (Fundățeanca), a fost inaugurat un nou bust, la inițiativa Muzeului Județean Argeș, bust realizat de către sculptorul piteștean Marius Ivanovici (foto reprezentativă).
(Din volumul în curs de elaborare „Din istoria vieții muzicale piteștene”, de Jean Dumitrașcu)
