MIHAI NEGULESCU AVEA ÎNCREDERE DOAR ÎN PARTIDUL COMUNIST

Cultura

Generația ʼ60 – generația socialismului (ep. 31)

Din păcate, nu a avut loc un Nurenberg al comunismului, astfel încât, după 1990, valorile și non-valorile s-au amestecat de-a valma, primând principiul „artă pentru artă”, promovat de „dalmațieni”, de cei pătați, nu și cel moral. Cum spunea George Cristian Iacob, în 2007, în „Condamnarea regimului comunist din România între text și context”, „recunoașterea criminalității și ilegitimității în întreaga lui existență istorică, cei care ignoră acest lucru sau preferă să-l trivializăm se situează, voluntar sau involuntar, într-o zonă a obturării și opacizării memoriei”.

Demersul de față este unul întreprins întru resuscitarea memoriei, fără a condamna pe cineva, este unul pur informativ, spre a ști cum a fost cu putință generația ʼ60, care au fost compromisurile și cine le-a făcut. Nu e vorba de a scrie „de rău”. Răul absolut s-a produs în România imediat după 23 august 1944, când au început să apară primele liste cu „colaborațioști”, „legionari” și „fasciști”, cu primele epurări și condamnări la închisoare. Avea dreptate Hannah Arendt când a avertizat, după Al Doilea Război Mondial, că problema răului va deveni întrebarea fundamentală a vieții intelectuale postbelice din Europa.

Mihai Negulescu avea încredere doar în Partid

A fost odată ca niciodată, când Mihai Negulescu era văzut cot la cot cu Nichita Stănescu, Cezar Baltag ori Ilie Constantin. De altfel, Mihai Negulescu este printre primii care sunt publicați în colecția „Luceafărul”, în 1962, după Florența Albu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Anghel Dumbrăveanu, Leonida Neamțu și înainte de Darie Novăceanu, Florin Mihai Petrescu, Ion Rahoveanu, Nichita Stănescu și Horia Zilieru. Cu toții crescuți și formați în anii construcției socialiste.

A fost un scriitor precoce (născut la 22 ianuarie 1936, în comuna Fântânele, regiunea Ploiești), publicând prima poezie în anul 1953, în revista „Tînărul scriitor”. Era încă elev la Liceul „I.L. Caragiale” din Ploiești, dar și, din 1952 (până în 1954), elev la Școala de Literatură „Mihai Eminescu” (unde a fost coleg cu Ion Gheorghe, Radu Cosașu, Irimie Străuț, Gheorghe Tomozei, Florin Mugur, Lucian Raicu, Doina Sălăjan ori Horia Aramă). După absolvire, se întoarce la liceul din Ploiești (unde este coleg și prieten cu Bujor Nedelcovici și Corneliu Șerban), susținându-și bacalaureatul în 1955. Urmează, apoi, conștiincios, Universitatea „C.I. Parhon”, Facultatea de Filologie. În anii petrecuți la „fabrica de scriitori” ori în facultate publică destul de mult, în „Viața romînească”, „Scînteia tineretului”, „Luceafărul”, „Tînărul scriitor”, „Gazeta literară”, „Contemporanul”, „Scrisul bănățean”, „Luminița”, „Flacăra”, „Viața militară” ș.a., astfel încât ajunge un nume cunoscut/recunoscut în lirica vremii, fiind și angajat ca redactor la revista „Luceafărul”. De pildă, în „Viața romînească” nr.1/1959, un număr bun, în care apare „Șoseaua Nordului” de Eugen Barbu, la secțiunea „Tineri poeți”, Mihai Negulescu publică poeziile „Câmpia de sub ape” și „Meșterul sobar”, coleg de pagină fiind cu fostul coleg de liceu Corneliu Șerban (cu „Drumuri”).

În 1959, în august, are loc debutul editorial, în antologia „Sub semnul revoluției. 30 de tineri poeți”. Din multele poezii combatante publicate de Mihai Negulescu, Mihai Gafița, realizatorul antologiei, atent să scoată în evidență „generația socialismului”, selectează două. Ambele ample și cu titlu nevinovat – „Jucăriile” și „Drum în Bărăgan”, dar virulente prin conținut.

Cităm din „Jucăriile”: „Copilăria noastră/A fost/Așa și așa…/ Ce am văzut noi?/ Ruină, ruină,/ Blesteme, sudalme, bocete, fum,/ Mame despletite, boli, foamete/ Și vînt, vînt.//Cu păpușile frumoase nu ne-am jucat. Nușa/ Avea una/Schiloadă și ciungă,/Scoasă de sub moloz…// O pușcă, da, și o pușcă/De lemn/Ne-am dorit noi, copiii maidanelor…/Într-o amiază încinsă de iunie/Pe maidanul nostru au sosit șase/Soldați, aducînd un om./Șase puști s-au întins înțepînd/Albastrul cerului…/Șase țevi au scuipat înainte jar:/ Ca din culme de plop/ A răspuns pentru fiecare cîte un cuvînt:/ <<Hai la lupta cea mare/Rob…>>/ Plopul s-a prăbușit la pămînt”. Din poezie nu se înțelege când s-ar fi petrecut o asemenea scenă. Cel mai probabil în 1907, în timpul răscoalei. Sau în cel de-Al Doilea Război Mondial când, vreun comunist, ar fi fost ucis de soldații lui Antonescu pentru agitație (a se vedea începutul „Internaționalei”), dar o atare situație nu e confirmată de istorie. Pentru agitatorii comuniști exista Doftana, exista lagărul de la Târgu Jiu, nu execuțiile sumare prin sate.

Tot ambiguă este și poezia „Drum în Bărăgan”: „Am pătruns în inima Bărăganului/ pe schiul albastru al elanului,/ tînăr agronom, trimis aci/ în depărtatele cîmpii,/ cu inima ca o cormană/ să-ntorc adîncă brazdă dunăreană…// Trasă pe sprînceana satului,/ căciula albă a Gostatului…/Un prieten bun, necunoscut, sosi-va./ În buzunar pîlpîie carnetul de jar; elanuri, elanuri mă cheamă; măcar/ că singur merg la braț/cu a zărilor vibrație…// – Tovarășe agronom, la prima stație!…/Cobor… De peste grinduri și vîlcele,/vîntoasa spulberă pospai de stele, ca o femeie ce dogorește/mă strînge-n brațe, mă orbește,/și sania, o vulpe amețită,/se zbate-n focul viscolului alb…/sania taie Bărăganul înot…// – Omule, agronomule, cîmpia e aspră, întoarce-te! De ți-e teamă, întoarce-te!/Agronomule, întoarce-te! – Vorbelor, cine vă toarce? Casa,/ vîntul,/sau pămîntul?/ Vîntule, pămîntule, vorba în zadar se toarce!/ Agronomul nu se-ntoarce!/ Agronomul nu se-ntoarce!…” Dacă „traducem”, avem de-a face cu un agronom, cu carnet de partid, trimis în Bărăgan și care, oricâte vicisitudini ale naturii ar îndura, nu se întoarce din drum. Îl cheamă Bărăganul, să dea recolte bogate…

La 15 decembrie 1960, în „Luceafărul”, tânărul critic Eugen Simion publică studiul „Stiluri și tendințe în poezia tinerilor”. Îl menționează și pe Mihai Negulescu, alături de Cezar Baltag, Nichita Stănescu și Ion Gheorghe, cu toții „tineri care au îmbogățit în ultimii ani rândurile poeziei combatante”.

Din „Gazeta literară” nr.52 din 22 decembrie 1960, aflăm că „vineri, 23 decembrie a.c., orele 18.30, va avea loc la Casa Scriitorilor din Calea Victoriei nr. 115, o seară de lectură din poezia tinerilor scriitori. Va vorbi criticul Ov. S. Crohmălniceanu. Vor citi din versurile lor: Florența Albu, Cezar Baltag, Aurora Cornu, Ilie Constantin, Ion Horea, Florin Mugur, Mihai Negulescu, Nichita Stănescu și Gheorghe Tomozei”. Ce avem aici? Tocmai vârfurile „generației 60”, deja recunoscută, implicit, în 1959, de Mihai Gafița, ori, în 1960, de Ov. S. Crohmălniceanu, cel care, destul de probabil, făcuse invitațiile de lectură. O mică paranteză. Ov. S. Crohmălniceanu a pus și el umărul (avea influență mică pe atunci, la începuturile sale) la nașterea generației ʼ60. Peste ani, Crohmălniceanu își va lega numele de cenaclul de proză „Junimea”, pe care l-a condus 20 de ani, din 1971, în încercarea de a crea o adevărată școală de literatură, la ale cărui ședințe participau nume cunoscute ale generației ʼ80.

Dar să ne întoarcem la 1960, când Zaharia Stancu, președintele Uniunii  Scriitorilor, a prezentat raportul „Cu privire la situația literaturii noastre pe anul 1959 și perspectivele ei de dezvoltare”, la plenara lărgită a Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor din Republica Populară Română” (publicat de „Gazeta literară” din 7 aprilie 1960). Zaharia Stancu îi face onoarea lui Mihai Negulescu menționându-l, spunând că „reprezintă o promisiune pentru lirica noastră nouă”.

Ca redactor la „Luceafărul”, Mihai Negulescu scrie de toate, nu doar poezie, ci și note, articole de critică, proze scurte și reportaje, devenind, treptat, scriitor profesionist. La 17 noiembrie 1961, în foarte importantul ziar „Scînteia tineretului”, la rubrica „Note de lector”, Mihai Negulescu analizează volumul de versuri „Fără popas”, în curs de apariție, al congenerei Florența Albu. „Grăitor e ciclul <<Activist și poet>> – scrie Negulescu –, elogiu al muncii devotate a comuniștilor pentru transformarea socialistă a Bărăganului”. El însuși cântase Bărăganul, pe agronomul comunist, cum s-a văzut mai sus, știind  cum să o susțină pe Florența Albu în fața diriguitorilor literaturii „tinere”. Negulescu este invitat și la Consfătuirea revistei „Luceafărul” (conform nr. 23/1 decembrie 1961 al revistei) alături de ceilalți reprezentați ai „poeziei tinere” (cum îi zicea Nichita Stănescu într-un interviu din 1969).

Pe această generație nouă (Stancu îi zicea „lirica noastră nouă”) dorește să o scoată în față Ion Bănuță, director de editură, care înființează colecția „Luceafărul”. În primul eșalon de publicați, Mihai Negulescu, poetului apărându-i volumul „Nopțile albe ale orașului”, cu o generoasă prefață de Radu Boureanu. Practic, e un certificat în alb. Scrie Boureanu: „Într-adevăr, <<Nopțile albe ale orașului>> ne descoperă nu doar un temperament poetic, ci un poet autentic, cu un conținut clădit pe date expresive, trecând prin poeme imaginile noului, imagine ale unei permanențe creatoare de valori intime și generale. Ne bucură deplin astfel de adăogiri de opere tinere la mersul ascendent al poeziei noastre mezine”. Boureanu avea 56 de ani, Negulescu 26. Ce-ar fi fost dacă sintagma lui Boureanu ar fi prins, cea cu „poezia mezină”?! Am fi vorbit azi de „generația mezină”!

Volumul nu e slab și nu e dominat de poezia „combatantă”, vorba lui Simion, nici „socialistă” de-a dreptul, vorba lui Gafița. E o poezie de notație, intelectualistă, poetul e sigur pe mijloacele poetice, își alege temele cu grija de a fi, printre confrați, original. Firește, plătește un tribut epocii, dar nu atât de grav precum Cezar Baltag, Ana Blandiana ori Nichita Stănescu, Negulescu având abilitatea de a-i cânta pe muncitorii noii ere. „Mă simt strigat, pe nume, de cuptoare -/ ca de vulcani din care, răscolit,/torentul unei stele orbitoare/în mîini de om se lasă domolit…// Aici, la ring, la forjă, la cuptoare,/ alături de mineri, sau de cocsari,/ văd drumul către țara viitoare…” În „Ecou de baladă” poetul ne încredințează că „Nu ne împresoară niciodată/ispita tihnei… Peste ani, cîndva,/ la fel vom fi: iubire semănată/în înfloriri, în tresăriri de stea”. Sau, ca în „Apropiere”: „Mă apropii de voi,/prieteni siderurgiști,/entuziast și puțin temător,/ca de lingotierele pline de lavă”.

Poetul, cu „sufletul bogat, ca o vioară”, din poezia „Sunet și stea”, ne precizează: „Dar niciodată cîntecele mele/preaplinul bucuriei nu l-ar ști/de n-ar veghea asupra lor, din stele/și din înaltul gîndurilor vii,/o singură credință-n frumusețe,/o singură încredere-n partid”. Încrederea în partid, întreținută „cu vise din Doftana”, îl conduce spre „Jertfa luminii”: „O rază ești, menită să cadă pe drapel,/ca de departe lumea să-i vadă fluturarea; sau poate, la răspîntii, țîșnești chiar tu din el -/ să descifrezi în față adîncul, creasta, zarea…” În „Final, 1943”, nu înțelegem la ce comunist ce prevestea zorii de aur face referire: „Un comunist se stinge… Dar, ca un semn de moarte,/nu, steaua lui de purpur pe cer nu se prelinge…/Acum, în față, golul… Dar tînăr, dar departe -/trăind în fluxul luptei și el – și el va-nvinge!” Volumul din 1962 se încheie cu un nou „Drum în Bărăgan”. Agronomul din 1959 își făcuse datoria…

Primul care scrie, la 11 martie 1962, despre aceste „nopți albe” dedicate construcției non-stop a socialismului este și cel care-l consacră atenției publice. Pentru că îl cheamă Dan Deșliu și pentru că scrie în organul CC al PMR, „Scînteia tineretului”, la rubrica „Note de lector”. Așa vom înțelege și ce se aprecia atunci.

Astfel, Dan Deșliu scrie: „Ca și colegii săi de generație, Mihai Negulescu dă glas optimismului, bucuriei de a trăi. Legat organic de colectivitate, poetul se consideră un exponent liric al celor care făuresc cu propriile mâini frumusețea; oamenii muncii socialiste, principal obiect și subiect al artei noastre. Conștiința funcției sociale a poeziei, sentimentul lucid că poezia trăiește prin și pentru cei mulți, contopită cu oceanul eforturilor unanime ale poporului, iată sursa de luminozitate a versurilor din Nopțile albe ale orașului (…) Lirismul autentic al tânărului poet se simte în largul său și atmosfera plină de viață a constructorilor noii societăți: siderurgiștii reșițeni, oamenii marilor șantiere din Capitală, colectiviștii din Bărăgan (…) Faptul este, neîndoielnic, o fericită consecință a muncii de reporter”.

Poetul combatant era, așadar, în primul rând un reporter al vieții noi. Întâmplător sau nu, Negulescu va publica în următorii ani trei cărți de reportaje: „Rapsodie în Oaș” (1963), „Orașul lui Pintea” (1966) și „Maramureș” (1967), reflectând și noile realizări ale partidului.

La 26 aprilie 1962, Ov. S. Crohmălniceanu publică, în „Gazeta literară” (nr.17), o cronică despre cartea lui Negulescu. Volumul e recenzat, tot pozitiv, de Lucian Raicu (în „Secolul XX”, nr. 7), de Mircea Tomuș („Steaua”, nr. 12), este menționat de Nicolae Manolescu (în „Contemporanul”, nr.9) și de Valeriu Râpeanu (în „Scânteia” din 19 mai 1963). În „Luceafărul” nr. 6 din 16 martie 1963, Marin Sorescu publică două parodii, una după M. Negulescu – „De vântoasă”, iar alta după Nichita Stănescu – „Albastru viril”. Peste ani, Nicolae Manolescu, în „Istoria critică a literaturii române”, denunță faptul că Sorescu a pus pe același plan pe Nichita cu Negulescu, dar la 1962-1963, cei doi erau văzuți umăr la umăr…

În fine, să mai menționăm că la 25 aprilie 1964, în „Luceafărul” nr.9, e sărbătorit „cel de-al 20-lea 1 Mai liber”, ocazie pentru Negulescu de a publica poezia „Lenin”, iar la 21 august 1964, „Scînteia tineretului” dedică o pagină loviturii de stat de la 23 august 1944, Negulescu publicând articolul „Zile și nopți ale creației”. Recunoscut ca mare poet, în „Luceafărul” (nr.25 din 5 decembrie 1964), M.N. Rusu îi dedică rubrica „Dicționarul scriitorilor” lui Negulescu. Poetul va continua să scrie și să publice destul de mult, poezie și proză, dar nu își va găsi un stil original, dar va abandona proletcultismul. De pildă, volumul de versuri „Ploile au venit târziu”, din 1965, e curat din punct de vedere ideologic.

Dar, treptat, va pierde lupta cu congenerii și cu necruțătorii istorici literari. Primul care îl desființează este Al. Piru, în „Poezia românească contemporană. 1950 – 1975”, unde arată că este un „versificator fără personalitate, abundent” și că lirica sa „e lipsită de energie”. După 1990, nu-l vom regăsi în istoriile literare ale lui Nicolae Manolescu, Alex Ștefănescu, Marin Mincu ori Ion Rotaru, fiind uitat, de regăsit doar în Dicționarul General al Literaturii Române.

 

Jean DUMITRAȘCU

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

3 + 1 =