ADEVĂRUL DESPRE EVENIMENTELE DIN DECEMBRIE 1989 DE LA PITEȘTI

Pitestiul vechi

De Eleodorus Enăchescu, de Doru, mă leagă nenumărate întâmplări petrecute împreună, cu mii de discuții pe marginea promovării valorilor naționale, de la Mircea Eliade și Petre Țuțea până la Ilie Cleopa, Arsenie Papacioc și Iustin Pârvu (pe care i-a frecventat). Ne-am cunocut în anticariatul Doamnei Pavel, când ne smulgeam cărțile bune din mână. Am trăit multe clipe astrale împreună, l-am sărbătorit până și pe Esenin într-un cadru neconvențional, la statuia lui Bălcescu, într-o seară cu vodcă și recitări. Am pus la cale Țara de multe ori, având țeluri comune, și, în special, cultivarea adevărului și românismului. Un singur lucru ne-a despărțit: legionarismul său deplin asumat, dar pe care i l-am respectat, pentru că el era cel mai avizat cunoscător din România al activității Căpitanului, pe care l-a și editat într-o ediție monumentală; în schimb, eu, aveam rezervele mele. Cu toate diferențele, am avut o prietenie admirabilă. Deși nu avea diplome, era de o cultură înspăimântătoare, mai ales în domeniul istoriei și religiei, având  o bibliotecă impresionantă. A fost unul dintre puținii mei prieteni adevărați, căruia îi voi aprinde, săptămânal, câte o lumânare, tot restul vieții mele…

Iată, mai jos, Mărturia sa despre evenimentele petrecute la Pitești în decembrie 1989. O mărturie care face cu adevărat lumină și care demonstrează că au fost și români adevărați printre noi. Doru s-a dus prea repede dintre noi, arzând ca o flacără. Dumnezeu să-l țină în lumină! (Jean Dumitrașcu)

„AM FOST ATUNCI, ACOLO…”

Eleodorus ENĂCHESCU

Mă numesc Enăchescu Eleodorus Septimius, sunt născut pe data de 29 noiembrie 1966 în comuna Ştefăneşti, judeţul Argeş, român, de religie ortodoxă, şi locuiesc în Piteşti, str. Aleea Oituz.

În luna decembrie 1989 eram angajat la Întreprinderea „Textila” – Piteşti, în funcţia de pompier. Aflasem despre evenimentele de la Timişoara prin intermediul postului de radio „Europa liberă”. În noaptea de 20/21 decembrie 1989 am confecţionat mai multe manifeste formate din litere decupate din ziare, pe care le-am împrăştiat prin oraş (le băgam seara sub uşa de intrare a magazinelor, după ora de închidere) şi prin cartierul Prundu, la Gară şi la blocurile de pe str. Smârdan. La Prundu, la Complexul alimentar, am răspândit manifeste anticomuniste şi pe zidul şi geamurile alimentarei am scris cu vopsea lozincile “Jos Ceauşescu!”, “Jos Comunismul!” şi “Libertate – Timişoara!”. Manifestele erau confecţionate de mine, de profesorul de filosofie Constantin (Cornel) Postolache, de Florin Georgescu, pictorul Gimi (Florescu, probabil) şi fratele meu. Ne-am împărţit în două echipe, pentru a acţiona mai eficient. Una dintre echipe era formată din pictorul Gimi, profesorul Cornel Postolache şi eu; cealaltă, din Florin Georgescu şi Claudiu Enăchescu. Prima echipă, din care făceam şi eu parte, a acţionat în zona Gară-Depou, Prundu, iar cealaltă, în zona Centru, Nord şi Găvana.

În noaptea de 20/21 decembrie 1989, eu şi echipa mea am acţionat în zona Depou, Prundu, Gară. După ce am lipit nişte afişe-manifeste în staţiile de autobuz de la Gară şi Autogară, şi pe uşile scărilor din blocurile din faţa Gării, ne-am deplasat la complexul alimentar din Prundu. Eu cu Gimi mergeam înainte, iar profesorul Cornel în urma mea, la 15-20 de metri. El era bine îmbrăcat şi cu o geantă diplomat în care avea “materialele” subversive. Luasem această măsură de prevedere pentru că deja în oraş începuseră să patruleze patrule mixte, formate din miliţieni şi gărzi patriotice, de regulă o patrulă fiind formată dintr-un miliţian şi doi luptători de la gărzile patriotice. După ce am ajuns la complexul comercial Prundu am lipit afişe în scările blocurilor şi le-am băgat pe sub uşile magazinelor, am început să scriem cu vopsea verde pe geamul alimentarei “Jos Ceauşescu!” şi “Libertate – Timişoara!”, Cornel a dat alarma, la faţa locului sosind mai multe echipaje de miliţie, printre care se aflau şi căpitanii Darie, “bătăuşul”, şi Stănescu, “Viteză”, maiorul Dinu, acesta fiind spaima oraşului Piteşti. Eu, împreună cu profesorul Cornel Postolache, am reuşit să scăpăm prin fugă, dar cadrele de miliţie au reuşit să-l prindă pe pictorul Gimi, care se refugiase pe acoperişului blocului care avea la parter alimentara. Am ajuns acasă mergând pe actualul platou Prundu, pe varianta Prundu-Craiovei, am trecut întâi pe la profesorul Postolache, care locuia în J-uri; după ce am vorbit cu el, mi-am anunţat mama şi fratele, cu care locuiam, în blocul A5, cartierul Războieni, de ceea ce se întâmplase, şi am luat hotărârea de a fugi la Bucureşti pentru a mi se pierde urma. Am stat pitit în faţa blocului, într-o scară din blocul care este în faţa Miliţiei Municipale (Războieni), când am văzut mai multe „Dacia“ negre şi maşini ARO care au venit la sediu, probabil să-l ia pe Gimi. Ulterior am aflat că echipa ofiţerilor care veniseră să-l ridice pe Gimi era condusă de căpitanul Ciocâia. Acest lucru l-am aflat câţiva ani mai târziu, de la şeful biroului “Pază şi Ordine” de la Miliţia Municipiului Piteşti şi în acelaşi timp şef al plutonului de intervenţie cască-scut. În acea noapte a venit la sediul Miliţiei şi colonelul Diţă, zis “Moşu”, şeful Securităţii.

Dimineaţa am plecat la Bucureşti, ajungând în Capitală în jurul orei 8. Am fost la un prieten, unde m-am odihnit până la ora 12, apoi am ieşit la plimbare spre centru, voind să merg la Biserica Sf. Gheorghe Nou (sau Sf. Vineri), lângă Piaţa Unirii. În jurul orei 13, auzind gălăgie şi observând mai multe grupuri de persoane care veneau spre Piaţa Unirii cu pancarde rupte, am urcat pe bulevard, ajungând la Piaţa Universităţii. Aici am observat mai multe persoane mai în vârstă pe trotuar. care ocupau şi puţin din carosabil, care scandau lozinci anticomuniste şi antidictatoriale, pe partea cu hotelul “Intercontinental”, iar pe partea cu Universitatea (respectiv “la fântână”) aflându-se persoane mai tinere, respectiv studenţi. În jurul orei 14, dinspre Institutul de Arhitectură de pe str. Batiştei au sosit mai mulţi soldaţi, îmbrăcaţi în uniforme kaki, cu petliţe albastre, printre care se aflau şi miliţieni şi care au început să împingă manifestanţii spre Piaţa Romană, apoi soldaţii şi au format un cordon în dreptul Sălii Dales, la circa 15 metri în faţa mea şi a manifestanţilor. La un moment dat a apărut o fată blondă, cu părul lung, îmbrăcată într-o pereche de blugi şi o geacă bleumarin de fâş, care avea braţul plin de flori şi pe care a început să le împartă manifestanţilor, dar şi soldaţilor, spunându-le totodată: “Nu trageţi în noi, şi voi sunteţi români!” După două-trei minute, din spatele cordonului de soldaţi a ieşit un civil înalt îmbrăcat într-un pardesiu lung, care a lovit-o pe fată cu pumnul în figură, aceasta căzând pe caldarâm. Au mai apărut trei-patru civili din cordonul miliţienilor care au tras-o pe fată de pe caldarâm în spatele cordonului lor. Noi, manifestanţii, am început să huiduim şi, la îndemnul Bădiei Ernest Maftei şi a doctorului Simionescu, care erau un fel de lideri ad-hoc, am reuşit să rupem cordonul soldaţilor şi al miliţienilor şi să recuperăm fata lovită. Aceasta avea arcada spartă şi sângera din abudenţă şi pe nas. La scurt timp după acest incident, soldaţii ne-au împins puternic până la Piaţa Romană, în cordon aflându-se şi civili cu alură de sportivi, probabil de la batalioanele de intervenţie ale Securităţii. La ora 15-15,30 ajunsesem în scuarul de la Piaţa Romană şi în dreptul ASE-ului, cordonul de soldaţi şi miliţeni se afla de-a lungul carosabilului până la coloanele de la Romană. În jurul orei 16, acest cordon s-a retras spre Universitate, noi avansând din nou pe bulevard până la Univesitate. În jurul orei 16,30, un TAB a intrat prin mulţime pe partea hotelului “Intercontinental” şi s-a îndreptat spre Piaţa Romană. În jurul orei 17-17,10 au sosit, venind dinspre Piaţa Unirii, două autospeciale de pompieri de culoare roşie şi una de culoare argintie care au început să împroaşte apă cu tunurile asupra noastră, a manifestanţilor. Cele două autospeciale de culoare roşie (APCA) au pătruns primele în mulţime, cu o viteză de circa 20-30 km pe oră, iar în spatele lor, ATD-ul SR, care împroşca apă cu tunul, chiar între cele 2 APCA-tunuri.

Schema

Atunci noi, manifestanţii, am luat bucăţi de caldarâm şi sticle de la restaurantul “Dunărea” şi am început să aruncăm spre maşinile de pompieri, încercând să le oprim. Ne-am urcat pe maşini şi le-am luat furtunurile din bancheţi, după care maşinile au părăsit zona. Eu şi mulţi manifestanţi am fost udaţi leoarcă, până la piele. În jurul orelor 17-18, dinspre Piaţa Romană au sosit patru taburi de armată, care s-au poziţionat pe carosabil în dreptul Sălii Dalles, cu faţa spre Piaţa Universităţii. Simultan au apărut şi cordoane ale forţelor de ordine îmbrăcate în combinezoane de culoare neagră, dotate cu căşti albe de protecţie, scuturi şi bastoane. S-au poziţionat în faţa cordoanelor de soldaţi. Am format o baricadă pe bulevardul Magheru, în dreptul străzii Batişte, lângă “Intercontinental”. Baricada a fost formată din doua basculante puse de-a curmezişul străzii, iar în margine 2 dubiţe tip TV. Printre aceste autovehicule au fost puse containere de gunoi, mese şi scaune de metal de la restaurantul “Dunărea”, de pe terasă. Pe la 20,30 au apărut iar alte autospeciale de pompieri, care au început să împrăştie apă cu tunurile, cu intenţia de a sparge cordoanele noastre, ale manifestanţilor. De această dată, maşinile de pompieri au intrat cu viteză mai mare în manifestanţi, fără însă a răni pe cineva. Unii dintre manifestanţi s-au urcat pe una dintre autospeciale şi au spart parbrizul acesteia, agresându-i pe militarii care erau în cabină. După aproximativ şapte-opt minute, autospecialele de incendiu s-au retras cu greu. În jurul orei 21 s-au tras câteva focuri de armă în plan oblic, probabil ca avertisment, focul fiind executat din spatele cordonului de militari. Precizez că în timpul manifestaţiei de la Universitate i-am văzut şi pe piteştenii Alexandru Ştefănescu şi Nicolae Decebal. Când a început să se tragă asupra noastră am fugit pe strada Batiştei spre Ambasada Americană şi spre farmacie. Încercând să ne căţărăm pe gardul Ambasadei SUA, am fost împinşi şi loviţi de soldaţii americani care ne împiedicau să sărim gardul pe teritoriul ambasadei lor. Atunci mulţimea înnebunită de frică a început să fugă pe stradă, fiind urmărită de forţele de ordine şi civili – pe care îi prindeau, îi băgau în dube ale Miliţiei. Îmi amintesc de Dumitru Dincă, acesta, cocoţat pe un stâlp, striga la noi să nu cedăm în faţa coloanelor de miliţie – de Dan Iosif, care vorbea la portavoce, doctorul Ştefănescu etc. Cu greu am ajuns la Gara Basarab, fiind oprit şi legitimat de două patrule până să ajung la gară. De acolo am luat trenul spre Piteşti, ajungând acasă pe 22 decembrie, la ora 3 dimineaţa, mergând acasă pentru a mă odihni.

Dimineaţa, în jurul orei 10,30, am ieşit în centrul oraşului pentru a observa starea de lucruri. M-am întâlnit cu Decebal Nicolae, pe care îl cunoşteam din copilărie (mama sa îmi fusese dirigintă în clasele VII-VIII, iar tatăl său, director la Şcoala Generală Nr. 17). În centrul oraşului domnea o stare de încordare teribilă. În parcarea de la “Muntenia” erau trei echipe mixte de miliţieni şi gărzi civile, iar pe Strada Mare patrulau câte şapte-opt patrule mixte care legitimau şi interziceau formarea de grupuri de mai mulţi cetăţeni. În faţa Teatrului de Păpuşi “Aşchiuţă” ne-am întâlnit cu Doru Hotăran Pop, subinginer la Dacia Piteşti, pe care îl cunoşteam de la baza sportivă “Progresul”, unde dânsul activa ca antrenor de haltere, unde eu practicam judo sub antrenoratul lui Alexandru Babacov, care era bun prieten cu Doru Pop. La ora 11,13-11,30 a venit ştirea că generalul Milea s-a sinucis. A început agitaţia în rândul patrulelor mixte de miliţie şi luptători ai gărzilor patriotice. Am început să ne agităm şi noi şi să vorbim (discutăm) în gura mare că a început represiunea. În maximum 30 de minute după această ştire a venit în fugă dinspre complexul comercial “Fortuna” şi căzând în genunchi în faţa noastră a strigat: “Fraţilor, a fugit Ceauşescu! Am scăpat de comunişti!” Atunci, în mod spontan, s-a format un grup de circa 20 de persoane care am început să strigăm lozinci împotriva lui Ceauşescu şi a regimului comunist. În parcare a avut loc un incident. Un fost ospătar de la “Muntenia”, Marian “Italianu”, a început să-l huiduie pe Ceauşescu şi să strige la miliţieni să plece, a fost bruscat de o patrulă mixtă. El a început să se smucească din mâinile lor. Atunci, grupul nostru format ad-hoc l-am eliberat şi patrulele au fugit în spatele Casei Armatei. Spontan, am luat hotărârea de a ne deplasa la Comitetul Municipal PCR (actuala Primărie). Ajungând acolo, Toma Marian “Pompieru” s-a suit în cârca lui Marlais şi a mea (Eleodorus Enăchescu) şi a spart cu tocul pantofului său drept pancardele de sticlă cu însemnele oficiale ale organizaţiei de partid. O parte din grup a ocupat Primăria, iar cealaltă parte a grupului am hotărât să mergem la Comitetul Judeţean PCR (Casa Albă) să o ocupăm. Ne-am oprit la Librăria “Eminescu” de unde am scos cele două steaguri din vitrină, cel al PCR, căruia i-am dat foc, şi pe cel al RSR. Şefa magazinului ne-a rugat să nu spargem geamurile şi a scos împreună cu o vânzătoare (cea scundă şi slăbuţă) omagiul lui Ceauşescu şi toate cărţile comuniste pe care le-am rupt şi Omagiului i-am dat foc personal. Mergând spre Casa Albă, grupul s-a mai îngroşat cu câţiva demonstranţi. Lumea ne privea cu spaimă şi neîncredere, ferindu-se a ni se alătura. Pe drum am mai luat câteva steaguri naţionale şi am strigat lozinci anticomuniste. Ajungând în faţa intrării oficiale a Casei Albe, din fosta Piaţă Lenin, vrând să intrăm în interiorul clădirii pentru a o ocupa, ne-am lovit de rezistenţa postului de miliţie de la intrarea în instituţie. Subofiţerul a încercat să armeze pistolul mitralieră AKM de calibrul 762, dar l-am luat în braţe, imobilizându-l, dar soldatul a scos baioneta şi bastonul şi a început să ne lovească. Decebal şi cu mine am ripostat şi l-am lovit cu pumnii în stomac şi piept, împingându-l în boscheţii din partea stângă a intrării, împreună cu subofiţierul de miliţie – ei au rupt-o la fugă spre Casa Sindicatelor. Atunci l-am împins pe Doru Pop în uşile rămase deschise ale Casei Albe, al doilea intrând Decebal Nicolae, eu al treilea, împreună cu Sorin Glonţ, Luxandru Didel, Ion Niculescu (Semafor sau “Ochilă”), Marlais, Marian Şerban, Constantin Postolache, Claudiu Enăchescu, Constantin Cârstea “Tită”, Florian Silişteanu, Decebal Tivig, Vasile Duminică, Marian “Italianu”, Silvia Rădulescu, Corina Căunei, Sorin Neamu, George Druţă, Daniel Olărescu, Liliana Olărescu, Ovidiu Aslan, Ion Stanciu, Cornel Budulea, Florea Ilie, Nicolae Constantinescu, Simona Voiculescu Fusaru, Gabriel Cazan, Dan Marius Gherghe, Cristina Vlădeanu, Puiu Leonte, Daniela Mocanu, Daniel Ene, Marian Toma “Pompieru”, Marin Velcea – rugbistul, Mircea Dinică, Nicolae Seceleanu, Ovidiu Minoiu, Ovidiu Semenescu, Călin Stănescu, Fifi – şoferul de taxi, Sorin Bălăşoiu, Doru Ivan, Gheorghe Babei, Sorin Sekely, Robert Agafiţei (lucra la Cinema “Bucureşti”), Cătălin Daniel Iancu şi alţii pe care acum nu mi-i mai amintesc. La intrarea în Casa Albă, la capătul scărilor, ne aştepta ing. Vasile Niţu, care ne-a condus la sala de şedinţe a Comitetului Judeţean al PCR la etajul I. Acolo, în jurul mesei ovale am făcut primele liste de organizare şi conducere a judeţului. Am luat hotărârea de a limita accesul celor care începuseră să distrugă mobilierul şi să jefuiască patrimoniul clădirii. Am ieşit în balconul clădiri şi am început să încurajăm oamenii care începuseră să vină în Piaţa Lenin. Au fost scoase şi aruncate portretele lui Ceauşescu şi toate materialele propagandistice ale PCR. Staţia la care se vorbea în balcon a fost amplasată de către Robert Agafiţei şi Ilie Florea, paremi-se că era luată de la “Foto Muzica” Fortuna. În sala de consiliu a sosit şi un grup care venise de la Teatrul “Al. Davila” din care făceau parte poetul Ion Popa-Argeşanu, Emilian Cortea, Cristian Tuţă, Laura Caradima etc. Laura s-a urcat pe masă şi a început să ţipe că ei trebuie să conducă comitetul de organizare, pentru că ei sunt intelectuali. Atunci, împreună cu Decebal, am apucat-o de mâini şi am dat-o jos de pe masă spunându-i să înceteze. S-au făcut aproximativ cinci liste cu propuneri pentru formarea nucleului de conducere. Între timp a mai venit un grup condus de Cornel Nica, inginer la IRNE, care s-a recomandat ca dizident al lui Ceauşescu, ulterior aflând de la opt oameni care lucrau cu el că la Congresul al XIV-lea a cerut ca în locul lui Ceauşescu să fie instalat fiul său Nicuşor, ulterior membru fondator al PDSR. A apărut şi dl Gheorghe Diaconu, care a început să ţipe că vrea şi el un ciolan. A fost îndepărtat de către oameni şi dat afară din sala de şedinţe. Ion Popa Argeşanu a ieşit la balcon şi a început să vorbească mulţimii. A fost huiduit şi numit lingău al lui Ceauşescu. A fost scos din balcon şi îndepărtat. În sala de consiliu a C.J. PCR s-a format Consiliul Frontului Salvării Naţionale din judeţul Argeş, preşedinte fiind ales de noi în persoana lui Doru Pop. Din el făceau parte şi cadre ale miliţiei, col. Radu Păltineanu, Adrian Sischiu, student, Vasile Duminică, Virgil Banu, maior din partea Armatei (care ulterior s-a dovedit a fi infiltrate în rândurile noastre, colonelul Nanu, de la apărarea civilă, şi alţii. Preşedintele Doru Pop a numit pe funcţii oameni care să se ocupe de diferite sarcini în anumite domenii. Între timp a venit şi colonelul Anghel, care a spus că reprezintă armata şi că ne dă tot sprijinul, lăsându-l în consiliu pe maiorul Virgil Banu. A venit şi căpitanul Berechet, de la Miliţia Municipiului Piteşti, care s-a pus la dispoziţia noastră mai mult forţat. A fost scos pe balcon unde i-am rupt însemnele vechii miliţii de pe revere şi manta, pe care a şi aruncat-o mulţimii. Înaintea acestora, Doru Pop trimisese la municipiu (Primărie) un grup condus de actorul Mihai Nistor, acesta fiind însărcinat să organizeze şi să conducă municipiul Piteşti. S-a trecut la organizarea apărării sediului, pentru că începuseră zvonurile că vom fi atacaţi de forţe loiale lui Ceauşescu, că va fi aruncată în aer Petrochimia şi Barajul de la Vidraru, că apa este otrăvită etc.

„Am primit arme”

Primele arme ne-au fost date de col. Nanu, din rastelul de la subsolul Casei Albe. Doru Pop a ordonat să confecţionăm manifeste şi să le lipim pe clădirile din oraş, în special la intrarea în magazine şi alimentare. De această sarcină s-a ocupat o echipă de tineri în frunte cu Cătălin Iancu. Şef al apărării clădirii Casei Albe a fost numit Vasile Duminică, ajutat de Marian Constantinescu. Primele arme date de col. Nanu au fost încredinţate echipei de tineri care trebuia să păzească sediul. Printre aceştia erau: Decebal Nicolae, Ladislau (Loţi), Enăchescu Eleodorus, Ovidiu Aslan etc. Constatând că nu sunt arme suficiente pentru apărarea sediului, s-a oferit să ne ajute colonelul Marius Balaban, comandantul C.M.J. Argeş, care a venit cu un IMS de la Comisariat plin cu arme şi lăzi de muniţie, printre care şi o mitralieră cu afet, pe care am instalat-o sus pe clădire. Colonelul Anghel a refuzat să ne pună la dispoziţie cadre militare pentru apărarea sediului, i-a trimis pe cei de la fanfara militară să asigure paza prefecturii. Aceştia au luat un fel de dispozitiv în jurul clădirii, adică pe terasa de la “Mobilux” şi la CEC. Pe terasa de deasupra garajului, pe clădire sau în clădire, dispozitivul de apărare era format din noi, civilii. Au fost trimişi la barajul Vidraru o echipă de alpinişti pentru a păzi obiectivul respectiv, la fel procedându-se şi cu IRNE-ul şi Petrochimia; începuse războiul dezinformării. La “Ape” a fost trimis ing. Filip Eleodor, pentru a nu se otrăvi sursele de apă. De la Uzina de Autoturisme “Dacia”, şeful de la încercări ne-a pus la dispoziţie câteva maşini cu care să ne deplasăm. Menţionez că persoanele nu au venit din proprie iniţiativă, ci au fost trimişi de şeful lor. S-a anunţat că la terasa “Magnolia” mulţimea a imobilizat un grup de cetăţeni arabi care vociferau. Am fost trimis de Doru Pop împreună cu Cătălin Iancu şi alţi tineri să îi aducem la sediul prefecturii. Am mers acolo şi am luat în custodie cinci tineri de naţionalitate arabă pe care i-am dus la sediu unde la intrare i-am predat lui Vasile Duminică, cu care i-am percheziţionat la piele, asupra lor găsindu-se nişte pumnale-stilet şi legitimaţii ale Ministerului de Interne – aveau gradul de ofiţeri. Aceştia au fost duşi la subsolul clădirii de către Marian Constantinescu şi Vasile Duminică – erau paraşutişti şi şefii dispozitivului de apărare şi apărării civile a judeţului Argeş.

Studenţii de la şcoala de ofiţeri ne-au informat că, la sediul garnizoanei, col. Anghel îi ţine ascunşi pe Băluţă, primul secretar al judeţului, pe unii din clanul Bărbuleştilor (rudele lui Ceauşescu) şi pe toţi politrucii argeşeni. Doru Pop l-a rugat pe căpitanul Carp să verifice această informaţie. Acesta a confirmat jocul dublu pe care-l făcea Anghel cu echipa sa formată din Virgiliu Banu şi Dragomir. Doru Pop l-a chemat până la sediu, pentru a colabora cu el la prinderea şi anihilarea grupurilor răzleţe de aşa-zişi terorişti (de fapt era un tertip pentru a-l scoate din garnizoană şi a-l aresta). El a venit la sediu însoţit de câţiva ofiţeri, aceştia fiind opriţi la intrarea în sediu de către Vasile Duminică. Colonelul Anghel a fost dezarmat în birou de către Doru Pop (i s-a luat pistolul din toc), arma sa luând-o Decebal. Doru Pop l-a imobilizat şi a cerut o pereche de cătuşe pentru a-l aresta. Maiorul Virgiliu Banu a ieşit neobservat din anticamera biroului, anunţându-l pe colonelul Dragomir că a fost arestat şeful lor, col. Anghel. Colonelul Dragomir a revenit cu trei ofiţeri MApN înarmaţi cu pistoale-mitralieră. Un ofiţer cu mustaţă (cpt.) i-a pus pistolul-mitralieră armat şi cu pârghia trasă lui Decebal Nicolae în piept, amenţinându-l că îl împuşcă. Eu am vrut să intervin şi am fost ameninţat de alt ofiţer (locotenent) cu pistolul-mitralieră îndreptat spre capul meu. În anticameră mai erau şi Florin Silişteanu care a fost şi el ameninţat. Atunci, Decebal a deschis uşa biroului şi l-a anunţat pe Doru Pop că suntem ameninţaţi de către ofiţerii MapN cu împuşcarea dacă nu îl eliberăm pe colonelul Anghel. Atunci a încercat să intre în anticameră Laura Caradima, care văzând gravitatea situaţiei, a dat alarma în sediu. Au venit colegii noştri să ne elibereze. Au fost nişte momente de tensiune maximă. Doru Pop a ieşit din birou cu col. Anghel, acesta ordonând încetarea ostilităţilor. Pe dl Carp atunci l-au ameninţat cu arma Virgiliu Banu şi Dragomir, punându-l în genunchi. Carp i-a rugat să nu-l împuşte, pentru că are familie. Până la urmă, aceştia au cedat în urma presiunii exercitate de colegii care ne veniseră în ajutor. Pop a vrut să vorbească cu Bucureştiul la telefon. Prin firul scurt i s-a comunicat să-l elibereze pe col. Anghel. Mai târziu am aflat că această cerere de eliberare a venit de la sediul central al PTTR de către un domn Călinescu, care ulterior a fost arestat de o comisie de revoluţionari trimişi de la sediu pentru a verifica dacă telefoanele sunt supravegheate şi interceptate. S-au deplasat şi la centrala situată lângă podul de pe lângă Râul Doamnei, lângă staţia PECO de la intrarea dinspre Ştefăneşti spre Piteşti. S-a constatat că legăturile telefonice erau sabotate şi s-au luat măsurile cuvenite. Apoi s-a hotărât să meargă o echipă de revoluţionari la Securitate şi alta la Miliţia Municipiului, pentru a le lua sub control. Şerban Valeca l-a căutat pe mr. Lică Adrian şi mr. Constantin, care făcea judo, iar celălalt, arte marţiale, rugându-i să ne ajute cu căpitanul (sau maiorul) Oancea de la Tancuri. Oancea ne-a asigurat de tot sprijinul, punându-ne la dispoziţie tancurile de la unitatea din Piteşti. S-a deplasat o echipă desemnată de Doru Pop la sediul Securităţii. Acolo, după lungi discuţii avute la poartă, cadrele de securitate au refuzat accesul civil şi controlul asupra lor. Văzând refuzul lor, a intervenit cpt. Oancea, spunându-le (ameninţându-i) că o să vină cu tancurile şi o să deschidă foc asupra lor. Văzând această situaţie, Aurel Preda a spus că ne duce la col. Diţă, şeful Securităţii.

Între timp, col. Ogarcă a apărut şi a fost de acord să colaboreze. Echipa care a controlat şi dezarmat Securitatea era formată din: Nicu Seceleanu, dr. Cătălin Rădulescu, Decebal Nicolae, Eleodorus Enăchescu, Sorin Glonţ, Marlais, cpt. Oancea de la Tancuri, Marian Constantinescu. S-a procedat la verificarea prezenţei cadrelor din inspectorat şi a armamentului ce-l aveau în dotare. S-a constatat lipsa a 18 cadre de la apel, cu armamentul din dotare, printre care şi fostul şef de la brigada de intervenţie antiteroristă, Băieţilor Longin. După presiunile făcute de cpt. Oancea, s-au depus armele în rastele, care au fost sigilate. La subsol am descoperit o parte din armele care erau lipsă, arme cu care se trăsese recent, pentru că nu erau curăţate de fum, cadrele Securităţii motivând că au fost recent la o tragere la poligon. Inspectoratul de Miliţie şi Securitate a rămas sub paza şi controlul militarilor, iar noi ne-am întors la Prefectură, raportând despre această situaţie Consiliului FSN. La fel s-a procedat şi la Miliţia municipiului (în cartierul Războieni). Pe clădire era amplasată o mitralieră de campanie şi în sediu erau instalate cuiburi de tragere, acestea fiind organizate de căpitanul Darie. Precizez că cei de la “Circulaţie” nu depuseseră armamentul din dotare, drept urmare a fost forţat colonelul Dinu să-i cheme la ordine şi să depună armamentul.

La Inspectoratul Judeţean de Miliţie şi Securitate, cadre rămase necunoscute până acum, au ars zile întregi documente şi dosare în containerele de gunoi, care se aflau în curtea lor. Din curtea inspectoratului au plecat două camioane cu documente, care au ajuns la Berevoeşti (probabil).  Menţionez că incidental cu colonelul Anghel s-a întâmplat pe 23 decembrie, dimineaţa, iar de partea noastră a fost col. Nanu cu oamenii lui.

În seara zilei de 22 decembrie a sosit la Prefectură o familie de la Albota, cu o maşină “Dacia” albă, în care o aveau pe Bărbuleasca, de la Olt, şi care ne-o aduseseră nouă s-o luăm în custodie. Am preluat-o şi am dus-o la Doru Pop, care a predat-o armatei, ea fiind dusă la sediul garnizoanei militare.

La Televiziune se făcea apel către populaţie pentru ajutarea cu sânge şi medicamente a personalului TVR şi a soldaţilor ce o păzeau şi o apărau. S-a luat legătura cu Spitalul Judeţean Argeş, care ne-a pus la dispoziţie o autospecială (salvare) cu medicamente, bandaje, feşe etc. În faţa Prefecturii s-a creat un centru de donare a sângelui. Sângele recoltat a fost depozitat în salvare pentru a fi transportat la Bucureşti. Cadrele medicale împreună cu şoferul au refuzat deplasarea la Bucureşti, motivând că ei nu îşi riscă viaţa. Salvarea a fost părăsită în faţa sediului. Atunci Doru Pop a întrebat cine se oferă să meargă la Bucureşti cu sângele şi medicamentele din salvare. Ne-am oferit eu cu Ovidiu Aslan. Înaintea plecării, Doru Pop ne-a ordonat să oprim la popasul turistic de la km 80 (de pe autostradă) pentru a lua apă minerală şi a o duce la Televiziune, pentru că se anunţase că apa este contaminată. Am ajuns la Bucureşti, am trecut prin filtrele create de revoluţionari şi îndrumaţi de aceştia am ajuns la Televiziune. Acolo am fost verificaţi şi identificaţi de către un locotenent (de Securitate) care avea misiunea de a apăra TVR-ul, pe numele de Mihai Diţiu. După ce am descărcat ajutoarele la poarta Releviziunii şi au fost luate de către cei de la intrare, am discutat cu cei din dispozitivul de apărare despre ce se întâmplă la Piteşti.

În această perioadă au apărut şi un grup de tineri din judeţul Argeş (George Druţă, Sorin Neamu, Adrian Sischiu, Fifi etc.) care aduseseră o casetă filmată cu evenimentele din Piteşti şi cu stema judeţului, cu apelul de solidaritate al nostru cu Bucureştiul şi cu ţara. Aceştia au intrat în sediul Televiziunii însoţiţi de câţiva oameni înarmaţi din dispozitivul de apărare. După câteva minute a început să se tragă asupra noastră. Am părăsit clădirea în fugă, urcându-ne în maşină şi ieşind pe poarta Televiziunii am fost supuşi unui tir de focuri de armă. Părăsind maşina, ne-am lungit pe burtă lângă o bordură chiar la circa 30 de metri de Televiziune, aşteptând încetarea focului care s-a oprit după vreo 40 de minute. Verificând maşina am constatat că parbrizele, uşile şi pavilionul erau ciuruite de gloanţe, dar motorul funcţiona. Am părăsit imediat zona de luptă unde exista posibilitatea de a fi ucişi. Trecând prin barajele anterioare, am fost chestionaţi de către cei din baraje de ceea ce se întâmplase cu maşina, explicându-le acestora despre ceea ce se petrecuse în faţa televiziunii. Nu ştim identitatea celor care au tras asupra noastră şi nici motivul pentru care au făcut acest lucru. Ajungând la Prefectura Argeş, ne-am prezentat lui Doru Pop şi celor din consiliu, cărora le-am transmis mesajul celor de la Televiziune de a rezista împotriva unei (imaginare) coloane de tancuri care ar putea să asalteze Piteştiul (cu referire în special la Combinatul Petrochimic şi I.R.N.E.). Acest lucru i-a fost comunicat şi domnului colonel Nanu, care a ordonat să formăm un dispozitiv de apărare a sediului şi a obiectivelor menţionate. Ni s-au dat arme de către col. Nanu pe tabel, apoi formând un dispozitiv de apărare. Între timp a fost adus la prefectură nepotul lui Ceauşescu, pe nume Marian Stanciu, care era mandatarul hanului turistic din Merişani. Acest a fost adus de către pilotul de încercări Dan Deliu, care îl capturase pe drumul de la Merişani spre Piteşti. Maşina lui Stanciu, un «  Mercedes Cobra  », de culoare albă, a fost devastată de mulţimea furioasă chiar în faţa CEC-ului. A fost însărcinat cu paza lui Marian Stanciu, pe care l-am dus în ultima cameră de la mezanin (actualmente anticamera prefectului). Menţionez că acesta poseda o mapă de piele neagră şi o geantă diplomat de care nu se despărţea. Acesta era foarte speriat, pentru că fusese la un pas să fie linşat de mulţimea din jurul prefecturii. Se văicărea tot timpul şi a încercat să mă mituiască cu un teanc de hârtii de 100 de mărci, pe care le scosese din geanta diplomat. M-a implorat să nu îi fac rău şi l-am liniştit că nu i se va întâmpla nimic. După circa o oră a venit îmbrăcat în civil, într-un costum de culoare maro, un individ care a afirmat că este ofiţer de miliţie şi trebuie să-l escorteze pe Stanciu la sediul Miliţiei.

Ieşind împreună cu respectivul ofiţer şi cu Stanciu, ofiţerul a luat mapa lui Stanciu şi a luat-o la fugă pe scări. Strigându-l pe Decebal şi pe Popa şi anunţându-i despre dispariţia mapei, aceştia au luat-o la fugă pe scări pentru a-l prinde pec el care o luase. Pop l-a ajuns din urmă şi, imobilizându-l pe acesta, i-a smuls mama după care l-au bruscat (lovit) pe respectivul ofiţer. Percheziţionându-l pe acesta şi legitimându-l, am constatat că era chiar şeful Miliţiei municipiului Piteşti, Nicolae Berechet. Acesta a fost preluat de Doru Pop şi dus în biroul lui. După câtva timp, Berechet a apărut îmbrăcat în uniformă de miliţian şi a spus că pactizează cu Revoluţia Română. Pe Stanciu l-au luat şi dus la sediul inspectoratului unde a fost preluat de şeful cercetărilor penale, Constantin. La predarea lui Stanciu către Constantin, Berechet făcea semne disperate în spatele nostru. Surprinzându-l, acesta a început să se bâlbâie şi să se scuze. Întorcându-ne la sediu, am fost contactaţi de către un fost ofiţer de miliţie, Marian Şerban, care ne-a atenţionat că în sediu se află printre noi ofiţeri de la Securitate şi agenţi ai acestora care ne supraveghează şi manipulează. Am intrat cu el în sediu pentru a-i identifica pe aceştia. La etajul I, în capul coridorului, pe un scaun stătea un individ între două vârste, îmbrăcat într-o şubă muncitorească. Marian Şerban l-a identificat ca fiind colonelul Slabu, şeful de la spionaj-contraspionaj. Acesta avea sub haină o staţie de emisie-recepţie, prin care comunica probabil cu cadrele pe care le avea în subordine. Ne-am apropiat de el şi am auzit când spunea la staţie că se menţine planul «Radu cel Frumos» în ordinea de zi. Imediat l-am somat să se ridice şi să ne urmeze. L-am imobilizat şi condus la Doru Pop. Acesta l-a băgat în birou şi a stat de vorbă circa 15 minute cu el, probabil  «convingându-l» să colaboreze cu noi. În jurul orei 1, Doru Pop cu Nicu Seceleanu au plecat la Berevoieşti (22-23 decembrie) să î-l ia pe consilierul lui Ceauşescu. Aceştia au fost însoţiţi de Marian Constantinescu, care era înarmat. L-au adus la sediu şi l-au pus sub pază. Acesta a încercat în acea noapte (22-23) să-şi taie venele în baia de lângă biroul primului secretar, dar a fost surprins de Marian Constantinescu şi Decebal Nicolae şi împiedicat să comită suicidul. A fost imobilizat şi păzit cu străşnicie până dimineaţa.

Ţin să subliniez alte câteva nume pe care le-am omis până acum. Este vorba despre Bebe Nistorescu, Puiu Leonte şi Bogdan, alpiniştii care au plecat pe Transfăgărăşan la barajul Vidraru să apere şi supravegheze acest obiectiv extrem de important. De partea noastră, a revoluţionarilor, au fost puţin şi din armată, col. Nanu, Balaban, cpt. Oancea, maiorul Viman (vânători de munte), cpt. Carp, restul armatei, sub comanda lui Anghel, făcând un joc dublu, chiar au încercat să preia controlul asupra Prefecturii şi a principalelor obiective (conform ordinului), ei încercând să ne intimideze prin trimiterea şi a două TAB-uri, care urmau «să păzească» Prefectura de atacuri teroriste.

În noaptea de 22 spre 23 decembrie am făcut de gardă pe clădirea Prefecturii împreună cu Ovidiu Aslan, fiind servanţi ai puştii-mitraliere pe care o adusese Balaban de la Centrul Militar (de pe Craiovei). N-a fost niciun incident în acea noapte, dimineaţa am predat armamentul şi muniţia pe care le primisem pe bază de tabel. Ne-am odihnit câteva ore pe canapelele de la birou fostului prim secretar. În ziua de 23 decembrie, la apelurile lansate de Televiziune, conducerea C.F.S.N. ne-a solicitat sprijinul pentru a pleca la Bucureşti, să apărăm Televiziunea.

Aceştia ne-au pus la dispoziţie un autobuz în care am urcat circa 30-40 de persoane. Am primit ordin să oprim la km 80 să luăm apă minerală şi alimente pentru Televiziune. La intrarea în autobuz am făcut o listă cu nume, prenume, seria de buletin şi întreprinderea sau locul unde munceau respectivii. Îi coordona Cătălin Stroe, care lucra la Colibaşi, dar fusese ofiţer de aviaţie trecut în rezervă, un om admirabil (între timp am aflat că a decedat). Din grup făceau parte următorii  : Sorin Glonţ, Silviu Dumitrescu, Corina Căunei, Simona Voiculescu (Fusaru), Cristinel Modreanu, Cioacă Cristian şi Băzăloiu Sorin – cu aceştia doi fusesem coleg la şcoala generală -, Ilie Chirciu, Ovidiu Aslan şi alţii. Ajungând la Bucureşti, cei de pe baricade ne-au dirijat către Arcul de Triumf, ca punct strategic pentru accesul în Televiziune. Acolo am fost opriţi de militarii MApN şi îndrumaţi pe strada Câmpina, lângă Arcul de Triumf. Am parcat autobuzul şi am format un grup (filtru) care-i selecta pe cei care intrau în acea zonă. Am descărcat ajutoarele respective şi cu o parte din ele ne-am deplasat spre sediul Televiziunii. În faţa intrării principale în Televiziune a început să se tragă în noi dinspre blocurile şi clădirile de vizavi de instituţie.

Ne-am adăpostit în faţa porţilor de acces, unde am stat circa 40 de minute, până a încetat focul. Am predat apa minerală şi medicamentele soldaţilor de la intrare, de la care am aflat că printre ei sunt şi argeşeni. Întorcându-ne la Arcul de Triumf, ni s-au pus la dispoziţie arme care au fost date pe bază de buletin pentru a apăra dispozitivul respectiv. Fiind anunţaţi de un grup de revoluţionari că se trage din casa generalului de Securitate Nuţu, ne-am deplasat şi noi acolo pentru a anihila acest loc, considerat cuib terorist. Acolo se trăgea asupra noastră cu foc automat, tras în serii scurte. Ne-am baricadat şi am asistat la lupta dintre armată şi «terorişti» care trăgeau din vila respectivă. După circa o oră de confruntare armată, a apărut un tanc de la MApN care a intrat efectiv în porţile de fier care protejau clădirea. Constatând că focul a încetat, am pătruns în clădire împreună cu armata. Am procedat la o sumară percheziţie, constatând că în acea clădire se aflau arme de foc cu muniţia aferentă, combinezoane negre, bocanci de paraşutişti (cu carâmb înalt). Persoanele care au tras asupra noastră dispăruseră fără urmă. Militarii au ocupat clădirea, iar noi am revenit la barajul nostru de pe strada Câmpina. Am luat parte la paza şi apărarea Spitalului Elias, aici fiind aduse şi victime (împuşcaţi) ale revoluţiei. Aici fetele din Argeş au fost admirabile, ajutând cadrele medicale la îngrijirea celor răniţi – schimbând bandaje, pansând răni şi alinând suferinţele celor din spital.

„Dintr-o dubă de pâine s-a tras pe 24 decembrie asupra noastră”

Pe data de 24, percheziţionând maşinile care treceau prin filtrul nostru, am descoperit în două maşini arme şi muniţie. Am procedat la imobilizarea şoferilor, pe care i-am predat armatei. În după-amiaza zilei de 24, dintr-o dubă de pâine s-a tras asupra noastră, spărgând filtrul, dar după circa 50 de metri duba a fost oprită prin foc automat de către armată. În maşină se afla o tânără blondă şi un individ înarmaţi, care s-au predate armatei. Împreună cu Sorin Glonţ, Ilie Chirciu, Corina Căunei şi Ovidiu Aslan ne-am deplasat la gura metroului de la Aviatorilor pentru a ne aproviziona cu alimente. Ajungând la intrarea de la metrou ni s-au luat datele pentru a fi identificaţi. Din acel moment am intrat în dispozitivul de apărare din zonă. A început să se tragă. Au fost împuşcaţi (răniţi) patru revoluţionari. În dimineaţa zilei de 25 decembrie am părăsit gura de metrou revenind la autobuzul nostru cu alimente. Pe data de 25 decembrie, la ora 14, am părăsit zona şi ne-am întors acasă. O parte din noi au rămas însă acolo. Am ajuns la ora 17 la Piteşti, parcând autobuzul în faţa CEC-ului. Am raportat CFSN-ului cele întâmplate la Bucureşti. Pe data de 26 am plecat din nou la Bucureşti, cu alţi tineri pentru a-i înlocui pe cei rămaşi acolo. Ne-am întors pe 27 decembrie, cu toţii teferi.

În 23 şi 24 decembrie am însoţit o echipă a televiziuni publice spaniole care a filmat scene cu noi şi combatanţii (revoluţionari) de la Televiziune şi de la Arcul de Triumf. Când m-am întors de la Bucureşti, pe 27 decembrie, am surprins-o pe Denisa Prioteasa în biroul lui Sorin Bălăşoiu. Aceasta era amanta şi colaboratoarea lui Băieţilor Longin de la Securitate, care era infiltrată în rândul nostru. În biroul unde ea făcea pe secretara am găsit agenda primului secretar cu ordinea de bătaie, cu numele ofiţerilor şi dispozitivele de intervenţie în caz de revoltă. Femeia a fost reţinută şi i s-a făcut percheziţie la ea acasă (în bl. J14 din Războieni), de unde au fost ridicate o sumă de documente care fuseseră luate  din sediul prefecturii. În noaptea de 27 spre 28 decembrie s-a procedat la tăierea uşii (de lângă centrala telefonică) de la camera în care era depozitată arhiva specială a Comitetului Central, cu dosarele de cadre ale tuturor membrilor de partid şi ale obiectivelor judeţului). Acestea au intrat în posesia armatei după ce au fost «verificate» de diverşi indivizi care apăruseră printre noi.

Pe data de 28 decembrie am părăsit sediul Prefecturii, mergând acasă, scârbit de ceea ce se întâmpla. Noi, cei care am ieşit în stradă, eram îndepărtaţi de către «noile» cadre care veniseră la lucru. Cel puţin aşa ne-a explicat dl Doru Pop care şi el a fost schimbat din funcţie de către Cazimir Ionescu, cu ordin de la Bucureşti, la presiunea grupului de agenţi infiltraţi printre noi. Dar aceasta este altă poveste.

Începuse lupta pentru putere, la care noi, cei din lina întâi, nu aveam dreptul.

(articol reprodus din revista „Restituiri”, decembrie 2009, editată de către Centrul Cultural Pitești; la redactarea acestui articol o contribuție importantă a avut-o Simona Fusaru (Voiculescu), participantă activă la evenimente, după cum ați citit mai sus, dar care, ulterior, nu a cerut niciodată patalama sau drepturi de revoluționar)

1 thought on “ADEVĂRUL DESPRE EVENIMENTELE DIN DECEMBRIE 1989 DE LA PITEȘTI

  1. Enachescu eleodorus septimius a fost un psihopat mitoman ‘cultivat’ cat un provincial impostor, nimic mai mult. Suferea de boli psihice din copilarie si era un escroc ratat care excela doar in mitomanie. Un impostor boschetar veritabil.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

67 − 61 =