ALEX ȘTEFĂNESCU DESPRE CELE ȘAPTE CĂRȚI DE POEZIE DE LA PITEȘTI

Cultura

INTERVIURI REGĂSITE (9)

„Mă consider doar un cititor profesionist”

-interviu cu criticul literar Alex Ștefănescu, redactor-șef al revistei „România literară”-

-D-le Alex Ștefănescu, doresc să vă solicit un interviu pentru singurul săptămânal argeșean de cultură, „Săgetătorul”, supliment al ziarului „Argeșul”. Ați participat, la Pitești, la lansarea celor șapte cărți de poezie. La ce bun poeții, în vremuri sărace, dacă tot vorbim de poezie?!

-Da, întrebarea aceasta se poate pune, pentru că, în general, literatura nu mai prezintă interes pentru o mare parte a populației. Totuși, eu sunt optimist. Atâta timp cât există limba română va exista și o literatură derivată din limba română. Pentru că limba română, la fel ca orice altă limbă, poate fi folosită serios pentru schimburi de informații și poate fi folosită și… fantezist, pentru a face din ea literatură. Oamenii vor simți mereu nevoia să provoace emoții. O dovadă o constituie chiar existența acestor șapte poeți, printre alții, numeroși, din Pitești, și, mai ales, prezența la întâlnirea cu ei a publicului. În sală s-au aflat oameni de bună condiție, a fost un public select, nu s-a întâmplat ca în alte părți, unde sunt aduși elevi ca să umple sala. A existat un interes real, care m-a impresionat. De asemenea, mi-a făcut o impresie foarte bună atitudinea pe care o are primarul Piteștiului, dl. Tudor Pendiuc, în relațiile cu scriitorii. Îi susține în mod discret, fără să facă paradă de asta, și, în același timp, fără să încerce să și-i subordoneze. Își face doar datoria de șef al administrației și apoi se retrage, fără să aștepte aplauze! Asta este o atitudine care merită încurajată și pe care ar trebui să o aibă și primarii din alte orașe ale țării. În ceea ce privește calitatea poeziei, deși s-au spus cuvinte foarte elogioase despre mine, eu nu mă consider atât de important, ci mă consider un  cititor! Dar un cititor profesionist. Și în calitate de cititor profesionist pot să spun că poezia din aceste șapte cărți este o poezie de bună calitate. Nu toate poemele sunt la fel de valoroase, nu toți autorii sunt la fel de valoroși, dar toți merită luați în considerare. Niciunul nu este un impostor. Asta este foarte important, pentru că Dumnezeu nu distribuie talentul cu atât de mare larghețe încât toată lumea să aibă talent. Cei șapte sunt toți talentați, diferă forța lirică, diferă capacitatea de a-și reprezenta lumea, forța vizionară, dar niciunul nu este de ignorat!

-Credeți că literatura de astăzi mai are o funcție socială, ca să ne întoarcem la prima întrebare?

-Nu cred că mai are o funcție socială, din cauză că oamenii sunt absorbiți de altceva, de spectacolul existenței, care este captivant, așa cum apare la televizor, așa cum apare în viața de zi cu zi, de dorința, după părerea mea, sănătoasă, de îmbogățire, de participarea la competiția din viața de fiecare zi. România trebuie să se redreseze după ce a stat într-un fel de închisoare uriașă timp de aproape 50 de ani și trebuie să se dezmorțească, trebuie să-și regăsească vitalitatea, dar literatura va fi redescoperită. În momentul în care oamenilor nu le mia este foame și frig au nevoie și de literatură. Sunt cicluri mari în istoria literară a unei țări. Călinescu spunea foarte frumos despre cei care citeau pozia lui Tudor Arghezi, că trebuie să fie… sătui ca să guste acea poezie în care apăreau tot felul de imagini care unui om flămând i se păreau dezgustătoare, dar care pot încânta prin ingeniozitate pe un om care nu mai are problema asta a potolirii foamei. Așa se întâmplă în orice societate. Când se ajunge la un anumit confort, apare și dorința de rafinament. Și în arhitectură, și în muzică, și în orice domeniu… La început faci case ca să te adăpostești de  ploaie și vânt și, apoi, când problema este rezolvată, te găsești să faci o casă care să fie și frumoasă. Atunci când societatea se stabilizează, când oamenii încep să aibă condiții de viață decente, caută și altceva decât să-și achiziționeze obiecte, îmbrăcăminte, aparate de radio ș.a.m.d. Deci totul ține de stadiul în care se află societatea românească. Și este bine că într-un asemenea moment, în care literatura, temporar, este ignorată, scriitorii mențin flacăra vie, asigură o continuitate literaturii. Pentru că, la un moment dat, va fi nevoie de literatură și ar exista riscul ca să nu mai existe scriitori.

„Scriitorii sunt datori față de vremurile pe care le trăim!”

-Credeți că scriitorii de astăzi, contemporanii noștri, sunt pe măsura vremurilor pe care le trăim? Și mă gândesc la faptul că viața a depășit literatură pe linie de imaginație!

-Ați atins un punct nevralgic, eu am și scris despre asta. Scriitorii români au foarte multe calități, dar, totuși, de-a lungul timpului s-au făcut vinovați de ceva, și anume nu au povestit lumii întregi ce s-a petrecut în România. În România s-au întâmplat lucruri înfricoșătoare, românii au trăit o tragedie, pe care nimeni nu a povestit-o celor din alte țări, de exemplu, sau nu au povestit generațiilor următoare. De exemplu, dacă vreau să știu ce s-a întâmplat în Rusia în timpul lui Stalin, îl citesc pe Soljenițîn. Dacă vreau să știu ce s-a întâmplat în Cehia în timpul comunismului, îl citesc pe Vaclav Havel sau pe Milan Kundera. În Albania îl citesc pe Ismail Kadare ș.a.m.d. Dacă vreau să ofer unui străin o carte de vizită despre ce s-a întâmplat în România nu am! Există foarte multe cărți bune, dar nu există acea carte, sintetică și zguduitoare, care să spună lumii ce s-a întâmplat aici.

-Există doar mărturii individuale, în general…

-Da, mărturii individuale, scrise cu talent… Există alte cărți, dacă vreți, complet atemporale, tot felul de ficțiuni care dovedesc, totuși, o anumită insensibilitate față de ceea ce s-a întâmplat în România. În continuare, a trecut vremea comunismului, se întâmplă alte lucruri demne de interes. Ce se întâmplă cu ființa umană în aceste momente? Scriitorii ar trebui să fie atenți la asta, au o datorie. Eu știu că scriitorii nu mai suportă ideea de obligație, pentru că nu mai vor să audă cum auzeau în vremea comunismului că au anumite obligații. Da, dar eu nu sunt oficialitate. Eu sunt un cititor care îmi exprim dorința, din punctul de vedere individual, și consider că ei au datoria să povestească ce se întâmplă în momentul de față în România. Eu, de pildă, după revoluție am văzut o scenă pe care nu pot să o uit. Metroul a călcat un bărbat, care căzuse, din greșeală, în fața trenului, și Procuratura nu mai venea ca să cerceteze ce s-a întămplat cu bărbatul respectiv, dar nici cei din conducerea Metroului nu luau hotărârea să oprească circulația metrourilor. Drept urmare, toți pasagerii care așteptau să ia metroul vedeau  cum garniturile respective tăiau, sub ochii lor, încă o dată și încă o dată trupul deja mort. Imaginea unei asemenea pângăriri a ființei umane este foarte greu de suportat. Și ea arată la ce grad de insensibilitate am ajuns cu toții. Or, lucrurile acestea trebuie povestite. În oameni trebuie create din nou emoții, și anume o emoție față de ființa umană. Ființa umană nu este un obiect care poate fi tratat cu atâta desconsiderare. Vedeți, eu laud peste tot emisiunea „Surprize…Surprize” a Andreei Marin. Eu nu sunt un admirator din punct de vedere estetic al acestei emisiuni. Îmi dau seama că este o emisiune melodramatică, pentru oamenii cu mai puțină pregătire. Totuși, consider că este o emisiune foarte binefăcătoare, din cauză că le amintește oamenilor să fie sentimentali, să plângă din duioșie, să-și dea atenție unii altora. să se strângă în brațe. Lucrurile acestea reînvățate de către români.

-Omul nu este doar o ficțiune…

-Da, și nu este doar un obiect.

Criticul literar are rolul unui farmacist!”

-Care ar fi rolul criticii literare în acest context?

-Știți ce se întâmplă? Critica literară în acea mai mare parte, a dezertat de la îndeplinirea obligațiilor ei. Avem critici literari foarte buni. De fapt, noi suntem foarte buni în poezie și în critica literară, mai puțin în proza și în teatru. Deci, excelăm în poezie și în critica literară, dar degeaba avem critici literari atât de buni, atât de subtili, atât de competenți dacă nu-și fac datoria de a citi cărțile care apar și de a scrie despre ele. Din cauză că ei nu își fac datoria, s-a ajuns la o anumită confuzie de valori. Este exact cum într-o farmacie nu ar mai exista farmaciști și fiecare client care intră acolo își ia singur medicamentele din rafturi și poate face mari greșeli. Nu se poate livra literatură către public în absența unui specialist, iar specialistul este criticul literar. Altfel, există riscul ca un tânăr să ia, de exemplu, din librărie o carte proastă, să aibă impresia că toate cărțile sunt proaste judecând după acea primă experiență nefericită, și să nu mai citească. Adică e un adevărat traumatist intelectual care îl poate face să nu mai citească niciodată literatură. Este foarte mare nevoie de critici literari, însă, v-am spus, foarte puțini mai sunt cei care își fac datoria…

Dar sunt și alte probleme…Apar cărți în mod întâplător, haotic, nu ajung în țară…

-Unele nici nu sunt remarcate de către critici, altele nu sunt trimise la reviste, altele nu fac parte dintr-o serie, altele nu au nici măcar sigla unei edituri pe ele! Este un amestec ca și la alte mărfuri, unde se amestecă produse de import cu diverse produse contrafăcte, și aici se amestecă tot felul de cărți, cu sau fără valoare.

„Sunt intoxicat de cărțile proaste!”

Totuși, e greu de crezut că și dvs. puteți citi tot ce apare! Presupun că aveți criterii de selecție…

-Nu, nu citesc tot ceea ce apare! Eu primesc la „România literară”, săptămânal, 50-60 de cărți! acum am venit în vizită la Pitești și, deja, am servieta plină de cărți, pe care mi le-au dat autorii prezenți aici, fără ca eu să fi prevăzut asta. La redacție, la București, mă așteaptă alte teancuri de cărți. Nu pot să le citesc pe toate, dar să știți că le răsfoiesc pe toate. În legătură cu cărțile proaste, îmi fac foarte repede o idee. În legătură cu cărțile bune, ideea mi-o fac într-un mod mult mai laborios, am nevoie de timp, dar, din fericire pentru profesia mea, cărțile bune sunt puține la număr. Așa încât, atunci când primesc cărțile, foarte repede le dau deoparte pe cele care nu prezintă ineteres, iar pe cele care au o semnificație literară, le citesc sau măcar le răsfoiesc, și neputând să scriu despre toate, am, totuși, conștiința împăcată că scriu despre o carte care merită să i se de atenție.

Volens-nolens, scriind „Istoria literaturii contemporane”, ați fost obligat să citiți și cărțile proaste!

-Da! Am recitit cam tot ce s-a scris din 1941 și până în prezent pentru că lucrarea mea se referă la această perioadă. În mod discret, de fapt, cu un urgoliu secret, vreau să continui…

„Istoria literaturii” a lui Călinescu!

-Da, da, da… Perioada am demilitat-o cu anul apariției „Istoriei literaturii” lui Călinescu. Am citit și recitit sute și sute de cărți, foarte multe din ele proaste; de fapt, sunt intoxicat cu literatură proastă, și chiar asta vreau să vă mărturisesc, că deosebirea dintre un critic literar și un om obișnuit este că ultimul citește ce-i place, iar criticul literar citește foarte multă literatură fără valoare. Pentru că dacă ea nu prezintă un interes estetic, prezintă un interes istoric. De exemplu, sunt cărți proaste, ca „Mitrea Cocor” a lui Sadoveanu, care, la vremea respectivă, a suscitat foarte multe comentarii, a fost studiată în manualele școlare, și atunci trebuie să o iei în considerare, nu poți să faci abstracție de ea. De asemenea, unele cărți le citesc crezând că sunt bune și, descoperind, acum, că nu mai sunt bune, că nu mai rezistă acum, că au fost bune în vremea respectivă…

Să se fi înșelat critica literară a timpului, nu neapărat cea supusă ideologic? De fapt, vreau să vă întreb altceva: timpul este cel mai bun judecător sau și critica poate impune pe vecie, de la început, pe cineva?!

-Timpul este cel mai bun judecător, dar criticul literar este un agent al timpului, adică timpul lucrează prin intermediul spiritului unui critic literar…

În înțelesul spiritului obiectiv hegelian!

-Da! (râde). Nu este vorba doar de faptul că s-au înșelat criticii literari, dar în contextul de atunci tot ceea ce era mai colorat, mai îndrăzneț, se remarca, iar acum, când totul este îndrăzneț, când apar cărți de-a dreptul licențioase, agresive, îndrăznelile de atunci mi se par timidități în momentul de față.

„Trebuie să fii un impresar al propriilor texte!”

Ce șanse au scriitorii din Argeș să se afirme cu adevărat? Puțini fac parte din antologii, nu sunt comentați cum ne-am aștepta… Care e cauza?

-Aici sunt de părere cu ceea ce a spus dl. Călin Vlasie la lansare, și anume că nu mai putem crede în afirmarea solitară și este nevoie de instituții care să contribuie la afirmarea scriitorilor. Și, deja, un prim pas s-a făcut. Cred că scriitorii din Pitești se pot afirma afirmându-se mai întâi în Pitești, într-un mod instituționalizat, și apoi, afirmându-se aici, vor atrage și atenția întregii țări și, poate, și atenția străinătății.

Totul este să te afirmi acolo unde exiști. În ceea ce privește instituționalizarea – un cuvânt care poate să provoace repulsie unui scriitor – nu este vorba de o renunțare la intimitatea creației, care rămâne misterioasă și care rămâne o problemă strict individuală, o aventură numai și numai a ta, ci e vorba de modul cum valorifici textele după ce le-ai scris. Tu le scrii singur și nu poți fi influențat de nimic, nici de Primărie, nici de Centrul Cultural, nici de editură, dar, după ce ai scris textul, pentru lansarea lui în lume este nevoie și de Primărie, și de Centrul Cultural, și de Editură.

Și de… talentul lui Marin Sorescu de a-ți promova propriile cărți!

-Da, bineînțeles, care a înțeles mai devreme, poate și din cauza călătoriilor numeroase în străinătate, că trebuie să fii un impresar al propriilor tale texte, nu să le lași la voia întâmplării.

„Și un spirit vizionar, ca Eminescu, s-a ocupat de politică”

O ultimă întrebare, una pe care am pus-o și altor scriitori pe care i-am întâlnit – Ana Blandiana, Ștefan Augustin Doinaș, Alexandru Paleologu ș.a.m.d. Credeți că este timpul ca intelectualii să se angajeze efectiv în viața politică?

-Da. Eu cred că da. Răspund atât de prompt pentru că de multă vreme m-am gândit la asta. Eu am oroare față de cei care se declară apolitici. Pentru mine a fi apolitic este la fel de dezgustător cu a fi amoral. Deci, când auzim că un om este amoral cu toții îl dezaprobăm, dar, în schimb, considerăm că e o laudă a fi apolitic. A fi apolitic înseamnă a nu-ți păsa de modul cum este organizată societatea din care faci parte. Nu se poate să nu-ți pese! Nu se poate să fii egoist. Poți, într-adevăr, ca scriitor, să fii cu gândul la stele și să nu mai observi modul în care e organizată societatea și atunci noi, oamenii responsabili, îți oferim un fel de dispensă, de scutire. De exemplu, în momentul în care Eminescu își compunea poemele vizionare, ar fi însemnat să-l incomodăm într-un mod neinspirat, cerându-i să se ocupe de viața politică. Dar iată că până și Eminescu, care avea, într-adevăr, spirit vizionar, era, în același timp, și un gazetar politic de prima mână.

Un luptător…

-Era un luptător. Deci până și el nu a vrut să beneficieze de această „scutire”! Cu atât mai mult, mă deranjează când aud un poet minor, de mâna a 7-a, când se declară apolitic!

Vă mulțumesc!

Jean Dumitrașcu

(Interviul a avut loc la Casa Cărții, la începutul lunii februarie 2001, după lansarea celor „șapte cărți de poezie” subvenționate de către Primăria Municipiului Pitești și Centrul Cultural Pitești. Cei șapte poeți publicați – și despre care se vorbește – au fost: Mircea Bârsilă, Virgil Diaconu, Aurel Sibiceanu, Toma Biolan, Ion Popa Argeșeanu, Elisaveta Novac și Florian Stanciu).

 

 

 

1 thought on “ALEX ȘTEFĂNESCU DESPRE CELE ȘAPTE CĂRȚI DE POEZIE DE LA PITEȘTI

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

+ 8 = 17