,,POEZIA FACE PARTE DIN ILUZIA UNIVERSALĂ”
Jean DUMITRAŞCU în dialog cu Daniel CORBU
Jean DUMITRAȘCU – Stimate Daniel Corbu, când ați simțit nevoia imperioasă de a deveni scriitor?
Daniel CORBU – Niciodată. Nici nevoie simplă, nici imperioasă, aşa cum accentuaţi. Totul a venit neprevăzut, copleşindu-mă. Dar pentru a înţelege, trebuie să spun că acolo unde îmi sunt născut şi am copilărit, în ţinutul Neamţului, la Ozana (care curgea la optzeci de metri de prispa casei noastre), în umbra tutelară şi binecuvântată a Cetăţii Neamţului, poezia era peste tot. Poezia fără cuvinte. Dacă eşti proprietarul unui anume dar haric, o absorbi cu nesaţ. Într-o atât de romantică adolescenţă, tot în ţinutul de la Ozana, apă făcută celebră de Ion Creangă, pe care eu o receptez ca pe o fiinţă, am cunoscut mireasma rostirii şi ceva ca un duh de ivoriu care îmi potrivea cuvintele. Îmi potrivea ritmul şi rimele. Atunci a început a se întrupa poezia din cuvinte, iar această mireasmă a rostirii poetice cred că e o problemă de destin, de aceea eu CRED ÎN POEZIE NU CA ÎNTR-O PROFESIUNE, CI CA ÎNTR-UN MIRACOL. Un miracol care ţi-i dat sau nu.
D. – Prin urmare, credeţi că pentru Dumneavoastră poezia e o problemă de destin?
C. – Fără doar şi fără poate! Frumos spunea cândva Emil Cioran, pe când locuia la Paris, în mansarda din Rue de l’Odeon, ,,l’obligation d’avoir un destin”! Mergând cu idea mai departe, pentru mine Poezia face parte din iluzia universală. Ea este imensa bucurie uimită pe care trebuie că au simţit-o la prefacerea apei în vin de către Iisus, cei aflaţi la nunta din Cana Galileii. Iar poetul este cel ce repetă la nesfârşit, întotdeauna altfel, prima minune.
Nici un poet nu iubeşte şi nu aplaudă canoanele. Dar şi le prepară pe ale sale şi le arată lumii ca pe forme ale libertăţii. Fiind o formă de libertate canonică, menţinută în metafizic, poemele din cărţile mele (cărți ale scepticismului tonic, cum au apreciat mai mulţi comentatori, începând cu Laurenţiu Ulici şi Gheorghe Grigurcu) pot fi citite ca impresii ale navetei între mine şi mine, între mine şi lume, între ideal şi realizabil. Pe de altă parte, orice carte a noastră de revelaţii lirice aparţine fericirii de a sta mereu în deschiderea fiinţei şi, în egală măsură, eşecului de a nu o fi cucerit niciodată.
POEZIA! Câtă bucurie și disperare îţi dă, câte clipe regale și câtă amărăciune, câte insomnii chinuitoare și cîtă forță oarbă! Uneori te îndrepți spre un poem pe care tocmai trebuie să-l treci pe hârtie și găsești o fortăreață cu toate obloanele trase și porțile închise! E o disperare care dispare prin apariţia unei clipe de inspiraţie.
J.D. – Credeţi cu toată fiinţa în inspiraţie?
D.C. – Sunt unul dintre poeţii care consideră că A SCRIE FĂRĂ INSPIRAŢIE E IMORAL. Chiar o lipsă de bun simţ. În timp, am avut destule pledoarii pentru inspiraţia în care cred, o spun ca practicant, starea de inspiraţie care articulează emoţiile evenimenţiale în concret, încarnându-le în structuri poetice, precum şi pentru întoarcerea poetului la magia originară, la măreţia actului sacerdotal, la ceremonialul de fondator de religie şi de lume, la forţa mantrică. De aceea am scris puţine poeme, Dumnezeu m-a ferit de grafomanie. De aceea mă consider un poet de templu, nu de laborator. Un practicant asiduu al eironului (desigur în binecunoscutul sens al lui Novalis, acela de a da banalului un prestigiu misterios, iar finitului o aparenţă infinită). Încerc să păstrez textul liric în metafizic. Întotdeauna, mereu. Atunci când metafizicul lipseşte, nici poezia nu se vede.
Nu de mult, mi s-a fost dat să scriu un Decalog, DECALOGUL POETULUI. Trebuie spus că întotdeauna m-a obsedat imaginea zeilor care coboară şi a oamenilor care se înalţă. Şi dintotdeauna nici o admiraţie n-a întrecut ceea ce numesc aristocraţie spirituală, mult deasupra şi total deosebită de banala aristocraţie telurică ce-şi pune în faţă nobleţea sângelui şi a titlului.
Consider că poetul adevărat face parte din această aristocraţie, autentica lui creaţie şi harul divin conferă nobleţe reprezentantului „a ceea ce este mai bun în orgoliul uman”, cum ar spune Baudelaire.
De vreun secol încoace avangardismele, integralismele, tehnicile postmo-derniste ale discontinuităţii şi pluralismului, limbajele experimentale au complicat totul. Şi mai ales Pozitivismul, devenit în ideologiile globaliste adevărată religie. Fără îndoială, poetul a decăzut din rolul de sacerdot al cetăţii, de apostol al umanismului, însă poezia, îmi place să cred, tinde să revină la simplitatea ei presocratică. Încerc să-mi închipui câtă linişte olimpiană avea poetul de acum cîteva mii de ani care nu trebuia decât să numească. O numire cum ar fi „copac pasăre spumă de mare” te trimitea, fără nici un fel de paşapoarte vizate, într-o stare poetică! Şi de câtă preţuire se bucura!
De aceea, voi formula, în continuare, în varianta scurtă, zece principii comportamentale pentru poetul zilelor noastre, un DECALOG pe care poetul adevărat, chiar dacă este locuitor al unei libertăţi care-l personalizează, să-l aibă oricând în vedere:
1. întoarcerea la magie şi la misterul fiinţei;
2. respectarea inspiraţiei şi a stărilor poetice în desăvârşirea lor; a scrie fără inspiraţie, luat de vânturile unei inginerii textuale, considerăm că este o lipsă de bun simţ;
3. conferirea forţei mantrice oricărui text liric;
4. elitismul/ înălţarea cititorului la ezoterismul poeziei şi refuzul coborârii la înţelegerea vulgului, populismul fiind o ridicolă şi impardonabilă decădere;
5. demnitatea expresiei artistice şi originalitatea cu orice preţ;
6. cultivarea misterului și punerea în acord cu spectacolul ființial;
7.depărtarea de cotidian cu ajutorul viziunilor și a metaforei regale, menţinerea poeziei în metafizic;
8. așezarea poeziei dincolo de biografismul limitat și egocentric;
9.aristocratizarea poeziei prin îndepărtarea ei de mizeriile actualităţii,de prozaic, de limbajul pornografic (cuvintele care nu se spun în biserică, nu se scriu nici în poezie!);
10. menţinerea prestanţei sociale a poetului, înlăturarea vanităţilor vedetismului, salvarea vechii imagini, cea a artistului ca ,,aşchie de dumnezeire”, cum spunea Leonardo Da Vinci.
Devine tot mai clar faptul că doar de sine depinde statutul poetului în social. El şi nimeni altcineva trebuie să recapete demnitatea pierdută prin desele marginalizări, poetul să redevină astfel un cavaler al spiritului „ni peur ni reproche”, care-şi asumă culpa metafizică, aşa cum ar spune Jaspers, şi să conştientizeze faptul că „libertatea poeziei nu constă în aceea că poţi scrie fleacuri, ci în a nu-ţi stânjeni harul cu pretenţii arbitrare şi în a scrie ce îţi stă la inimă. În acest lucru constă libertatea ca fiecare să scrie ceea ce îi cere propria sa natură». Adică libertatea de a fi el însuşi, de a urma fără cariaţii ceea ce i s-a dat prin destin.
Aceste consideraţii, într-un moment în care lucrurile s-au complicat, s-au amestecat, când domnesc atât de bine clowneria, histrionismul, legile senzaţiilor tari, când postmodernismul a creat probleme destabilizatoare la graniţa genurilor literare, iar cei adevăraţi nu se mai văd dintre veleitarii frivoli, grafomanii găunoşi şi impostorii agresivi, exact ca în una din dureroasele constatări ale lui Borges. Spunea marele poet argentinian: „Europa şi-a pierdut hegemonia. Totul se învârte acum în jurul altor continente, de pildă America, dar ea nu înseamnă nimic. Secolul trecut în materie de cultură aparţinea lui Whitman şi Emerson. Cine le-a luat locul? Nişte scriitori mediocri. Succesul nu înseamnă nimic. Pornografia a luat locul literaturii adevărate. Totul se comercializează, până şi literatura.”
J.D. – Care a fost primul impuls? Să scrieți sau să citiți literatura lumii?
C. – E de aşteptat să spun că cititul. Şi aşa este. Chiar dacă începând de la şase ani, pe prundul Ozanei, am început să rimez cu atâta uşurinţă (eram cu adevărat uimit însumi de acele potriviri de cuvinte, aşezam în rime poveşti locale etc.), principala ocupaţie a tinereţii a fost cititul. Eram vecin la Vânătorii de Neamţ cu o bibliotecă de zece mii de volume (cinci mii, în vreo şase limbi, le donase stareţul Mănăstirii Neamţ, Chiriac Neculau, un mare isihast în linia lui Velicicovschi, care pe la 1900 a şi construit clădirea bibliotecii şi o şcoală), de aceea îmi place să spun şi eu că AM FOST CRESCUT DE O BIBLIOTECĂ. Mai mult, în tinereţe, împreună cu câţiva prieteni (între ei, Dan David, Adrian Alui Gheorghe, Aurel Dumitraşcu), vroiam să fondăm Uniunea Cititorilor din România. În sfârşit, e greu de crezut azi că cel care nu cunoaşte aproape tot ce s-a scris important până la el, stiluri, curente, mărci literare originale, de neclintit, poate deveni un scriitor de reper. În cazul unui poet, de la imnele vedice, Ghilgameş, Sapho (cea mai mare poetă a antichităţii) şi până la Rilke, Ginsberg, Eliot,Trakl, Borges, Elitys etc.
Întotdeauna am considerat adevăratul poet un libronaut și un himeronaut. Asta spune și Arthur Rimbaud în atât de citata Lettre du voyant, adresată lui Demeny la 15 mai 1871. Rimbaud face referinţă la actul creaţiei: „Le poète se fit voyant par un long, immense et raisonné DÉRÈGLEMENT DE TOUS LES SENS […] il s’agit de faire l’âme monstrueuse […] énormité devenant norme […] Cette langue sera de l’âme pour l’âme.” (Poetul devine vizionar printr-un îndelung, imens şi raţional DEREGLAJ AL TUTUROR SIMŢURILOR […] e vorba să facă sufletul monstruos […] enormitatea devenită normă […] acesta va fi limbajul sufletului pentru suflet.) Parcă cu gândul nostru de-acum, tânărul Rimbaud dixit.
D. – Ați debutat în „România literară”. Cum a fost posibil? De fapt, ați debutat în forță, în mai multe reviste importante ale vremii…
C. – Orice poet tânăr îşi doreşte debutul. Unul fulminant, dacă se poate. La mine a venit pe neaşteptate. Mi s-a fost acordat un premiu pentru debut, Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Îmi bine amintesc. Ce imensă avere memoria! Şi cât de mult ne-ncurcă uneori! Aşadar, pe scurt, la Suceava şi la Mălini era o toamnă neverosimilă, o toamnă ca o simfonie de clopote peste toată ţara Moldovei şi la acea ediţie a Festivalului ,,Nicolae Labiş” din octombrie 1979 am avut bucuria să cunosc mai mulţi poeţi din generaţia noastră, care au fost premiaţi, care mi-au rămas prieteni, între care Lucian Vasiliu, Aurel Dumitraşcu, Nicolae Băciuţ, Gellu Dorian, Iulian Talianu. Preşedintele juriului era poetul Ion Horea. În juriu şi distinsul critic literar Laurenţiu Ulici, care ştia să cearnă şi să discearnă valorile. Cum am spus, eu am luat Premiul Uniunii Scriitorilor din România, care a provocat debutul meu în ,,România literară” cu patru poeme. Şi să nu uităm că pe atunci ,,România literară” apărea în 50.000 de exemplare. O consider o întâmplare de destin.
În aceeaşi săptămână, în revista Tribuna de la Cluj, condusă de redutabilul prozator D. R. Popescu, Luceafărul, unde se afla Cezar Ivănescu şi altele.
D. –Vă considerați om de acțiune, poeții sunt melancolici. Conduceți, ca director, Muzeul Literaturii Române din Iași, unde organizați o mulțime de evenimente de răsunet național.
C. – Da, la trecerea de patruzeci de ani (nel mezzo del cammin di nostra vita, cum ar fi spus Dante), m-am lăsat bântuit de ideea unei schimbări şi, la îndemnurile unor buni prieteni, după nişte stagii la Paris şi Bruxelles, am ales Iaşul. Am fost o vreme profesor muzeograf la Bojdeuca ţicăoană (primul muzeu al unui scriitor român – 1918), unde Creangă a scris una dintre marile noastre opere clasice, apoi director adjunct şi director pentru cele douăsprezece muzee şi case memoriale. N-am greşit. Am condus câţiva ani buni Muzeul Literaturii din Iaşi, ocupându-ne de păstrarea şi îmbogăţirea patrimoniului, de sărbătorirea şi păstrarea în actualitate a marilor scriitori (Eminescu, Creangă, Mihai Codreanu, Alecsandri, Topârceanu, Negruzzi etc.). O mulţime de evenimente, aşa cum spuneţi. Însă un loc special între cele organizate de mine sunt COLOCVIILE NAŢIONALE DE POEZIE DE LA TÂRGU NEAMŢ, organizate în pitorescul oraş Târgu Neamţ, oraşul naşterii, zece ediţii, începând cu 1984. Am provocat aici o serie de întruniri ale generației poetice ’80, mai precis, manifestarea anuală COLOCVIILE NAȚIONALE DE POEZIE DE LA TÎRGU NEAMȚ (zece ediții), care, după cum spun mai mulți comentatori, au fost un câștig pentru solidarizare, un foarte subtil mod de intercunoaștere a tinerilor poeți de atunci.
S-a întâmplat astfel: Facultatea de filologie/litere din Bucureşti (secţia română-franceză) o terminam în 1984, cu o teză despre poezia generaţiei noastre şi-l aveam coordonator pe Nicolae Manolescu, iar şef de comisie pe profesorul Al. Piru. Sastisit şi poate provocat de întrebările prietenilor mei „de asfalt” (Traian T. Coşovei, Cărtărescu, Liviu Papadima etc.) despre Ozana, despre cântecul mierlei sau al pupăzei, despre mersul prin rouă dimineaţa şi alte sensibilităţi, pe care ei nu le descoperiseră încă, am venit la Tg. Neamţ. Aici am predat un timp în învăţământ (o, „dar foarte puţin”!, vorba prinţului din Mistreţul cu colţi de argint de Doinaş), pe urmă, până la revoluţie, m-am aflat la Casa de Cultură, unde eram, conform fişei postului, (auziţi cum sună!) instructor de teatru şi poezie. În 1984, toamna, organizam prima ediţie a celebrelor Colocvii Naţionale de Poezie de la Tg. Neamţ, după ideea orgolioasă de a aduna, pe viu, toţi autenticii generaţiei literare ’80. Zis şi făcut. Eram foarte tineri. Până la revoluţie, an de an, au trecut pe la Tg. Neamţ, pentru spovedanii întru frumos şi bine şi pentru agheazmă de Ozana, Matei Vişniec, Florin Iaru, L. I. Stoiciu, G. Vulturescu, Nichita Danilov, Ion Mureşan, Aurel Dumitraşcu, Dan David, Lucian Vasiliu, Alexandru Muşina, Constantin Hrehor, George Achim, Radu Andriescu, Gellu Dorian, Magda Cârneci, Dinu Flămând, Elena Ştefoi, George Vulturescu, Cristian Moraru, Ion Zubaşcu, Al. Pintescu, Liviu Antonesei, Dumitru Chioaru, Dan Giosu, Elisabeta Vartic, Călin Vlasie, Gh. Izbăşescu, Mariana Marin etc. etc. Era perioada solidarizării tinerei generaţii ’80, iar la Tg. Neamţ, nod cultural binecuvântat, s-au citit poeme dure, subversive poeme, refuzate oricând de cenzură, au fost rostite discursuri libere despre condiţia scriitorului şi despre o altfel de angajare decât cea impusă de ideologia comunistă.
Îmi place să cred că întrunirile de care vorbim au marcat orice participant şi că fiecare le-a asimilat unui romantism de bună calitate. Că au însemnat mult pentru individualitățile literare care aveau să devină. E bine să accentuez faptul că atunci ERAM TINERI, VISĂTORI ŞI SIMȚEAM CUM ÎN NOI FURNICĂ DUMNEZEIREA!
D. – Sunteți, din 2004, directorul fondator al revistei de experiment literar „Feed Back” și ați organizat, începând cu 2006, Festivalul Internațional de Neoavangardă. Cum e să conduceți o revistă, cum vă alegeți colaboratorii?
C. – FEED BACK e o revistă de experiment literar. Bunii colaboratori se strâng în jurul unei reviste bune. Din ţară, din Europa, din lume. Însă orice experiment trebuie transformat în experiență ca să rămână un dat al libertăţii spirituale şi nu un manierism al nonconformismului, o rutină inertă. Revista FEED BACK se află în al XIX-lea an de apariţie fără hiatus. Întotdeauna se adună materiale pentru aproximativ şapte numere. Selecţia se bazează pe valoare, nu pe parti-priuri. Dacă am înşira colaboratorii, am acoperi prea mult spaţiu. Moderni, neoavangardişti, postmoderni. Poeţi, prozatori, dramaturgi, traducători din toată lumea, de când atât de facilă a devenit comunicarea!
D. – Puțină lume știe că sunteți și traducător. Ați tradus pentru reviste literare, precum și în volume, din prestigioși scriitori ai lumii: E.M. Cioran, Roland Barthes, Prospere Mérimée, Paul Valéry, Edmond Jabès, Henri Michaux, Odysseas Elytis, Jorge Luis Borges, Jacques Le Goff ș.a.
C. – Nu am tradus decât din plăcere şi numai din scriitorii din familia din care consider că fac parte. Pentru că trebuie să ştii, să realizezi ca scriitor, poet în cazul meu, din ce familie de spirite faci parte: prin structură, respiraţie, ideatică. Dar chiar dacă ceea ce noi numim PESIMISMUL TONIC are ca fundament Singurătatea, care înseamnă tragism, POEZIA MEA NU-I UN CERTIFICAT OFE-RIT ÎNTUNERICULUI, CI UN LANȚ DE DESCIFRĂRI. De aceea ea nu se desparte de cunoaștere și morală. Pentru că orice religie artistică se construiește cu știință, credință, cu un șir întreg de sfâșieri și, desigur, cu iubire.
D. – Dați-mi voie să vă întreb de ce considerați pesimismul tonic un curent literar atipic?
C. – Pesimismul tonic este curent atipic, în primul rând, pentru durata sa. El începe, cum am și spus, cu Poemul lui Ghilgameș, continuă cu câțiva mari poeți tragici din antichitate (Sapho și Catullus), până la epoca modernă (Baudelaire și Poe, în primul rând și câțiva poeți maudits) și postmodernă. Toți acești poeți sunt o familie de spirite. Iar cel căruia îi e dată poezia ca pe un blazon al destinului, accentuăm ideea că trebuie mai întâi să știe din ce familie de spirite face parte.
D. – O revelație, de la poezie ați trecut la proză, publicând un tulburător roman, „Januvia”. Ce ați vrut să spuneți prin acest roman și nu puteați spune prin poezie?
C. – Așa cum am mai spus și voi spune mereu, eu mă consider poet în esența mea, poet de blestem (iar din blestemul în sensul grecesc al cuvântului, imposibilă-i abdicarea!), dar uneori a trebuit să fac un pas lateral, pentru că nu tot ceea ce aveam de spus se putea exprima liric. Prozele publicate s-au scris în paralel cu poemele și nu pot pune mâna în foc că ele sunt prea departe de poezie. Am publicat trei cărţi de proză scurtă: Douăzeci şi una de povestiri în ritm de blue-jazz (2001), Urmele lui Dumnezeu (2009) şi Piatra de Eol şi alte povestiri (2014). Vă mărturisesc că scriu cu multă plăcere proză scurtă. În special povestiri parabolice, desigur atinse de livresc, foarte aproape de poezie. Ele vin în linia favorabilă structurii mele, aceea a prozei livresco-fantastice Bulgakov, Tournier, Marquez, Daniil Harms, Borges. Dar eu cred că un autor care scrie proză scurtă trebuie mai întâi să fi aprofundat scrierile marilor autori de gen, între ei, Gogol, Cehov, Dino Buzzati. Pentru că arta realizării prozei scurte împune reguli speciale, care privesc modalități de construcție a ouverturilor și fermeturilor, dozajul tensiunii, forța dialogului, rezolvarea intrigii, toate pentru a fi o proză percutantă.
Nu, nu am un program special pentru proza scurtă, o scriu de multe ori la fulgerare, ca și poezia.
Cât despre JANUVIA – Romanul ascezei , e o carte pe care am scris-o compact, cu structură romanescă, în câteva luni. Oricum, scrierea prozei nu-mi este ,,violon d’Ingres”.
Să ne amintim că și în literatura română mulți poeți au scris și proză. Să începem cu Eminescu (Cezara, Sărmanul Dionis, romanul Aur, Mărire și Amor), Arghezi (romanul Cimitirul Buna Vestire – o capodoperă!), Lucian Blaga (excelentul roman Luntrea lui Caron). Și nu e un lucru necunoscut faptul că cel puțin douăzeci de poeți optzeciști scriu o proză de foarte bună calitate.
D. – Domnule Daniel Corbu, aţi primit mai multe premii pentru creaţia literară, pentru poezie în speţă. De curând, MARELE PREMIU ,,NICHITA STĂNESCU” PENTRU POEZIE. Ce înseamnă pentru Dumneavoastră un premiu şi cum apreciaţi felul în care se dau premiile literare în România?
C. – Mai întâi, daţi-mi voie să spun că, exceptând perioada şcolară, n-am fost niciodată adeptul premiilor. Cât privește premiile poeților, le-am văzut mereu ca pe clopoţei, tinichele ornamentale atârnate la poala Poeziei și mereu îmi veneau în minte cuvintele lui Maiorescu, atunci când Eminescu a refuzat invitația de-a mearge la palat (Palatul Regal) să fie premiat ca poet de către rege: ,,Rege însuși al gândirii și simțirii omenești, care alt rege l-ar fi putut premia?!” În timp, luând seamă, am înțeles că un premiu poate fi important pentru statutul în social al poetului, așa cum orice cronică de carte e importantă. Când Alecsandri a adus de la Montpellier Premiul Gintei Latine, a fost sărbătoare naţională.
Însă instituția premiului s-a deteriorat în România ultimului sfert de secol, așa cum s-a întâmplat cu multe sfinte lucruri. Ca toate instituţiile din România de azi, ea şchioapătă, bâjbâie agonic, e criticabilă. Funcţionarea ei e atinsă de inflaţie şi derizoriu. Cei câţiva iniţiatori cinstiţi de premii emblematice se pierd în puzderia recompenselor mărunte, bazate, de multe ori, pe relaţii cumetriale şi pe o greţoasă reciprocitate.
Ca un făcut, artistul român, fie el pictor, muzician, actor sau literat, doreşte să fie premiat. În fiecare zi, dacă se poate. Ahtia după premiile gloriolarde, care ar salva, vezi bine, artistul de la uitare şi moarte, a devenit adevărată boală profesională. Excepţiile sunt rare şi sunt din rândul celor adevăraţi, blestemaţi la rodniciile artei, care consideră că cel mai de preț premiu este talantul talentului dăruit de Dumnezeu. DACĂ DUMNEZEU ŢI-A PREMIAT EXISTENŢA OFERINDU-ŢI HARUL (CARE E ŞI MISTER, TAINĂ ŞI BLESTEM), CE ALT PREMIU L-AR EGALA?!
Din aceste câteva rânduri nu trebuie să se înţeleagă că sunt un înverşunat duşman al premiilor literare, total împotriva lor, că le cred inutile. Dar sunt împotriva metodelor de atribuire a unora din ele. Să ne amintim (cu indignare, desigur!) că premiul Goncourt pentru cea mai bună carte a anului a fost acordat cândva de către Egmont Goncourt, romanului Fanny de Feydeau, în timp ce nominalizatul roman Madame Bovary de Flaubert şi-a făcut gloria într-un proces de imoralitate. Dar Timpul le aşează pe toate în matca meritată!
J.D. -Vă mulțumim și vă urăm success pe mai departe!
(interviul cu dl. Daniel Corbu a apărut, inițial, în revista de cultură ARGEȘ, iunie/2022)
