JEAN DUMITRAȘCU: „NIMENI NU ȘTIE CU ADEVĂRAT CINE SUNT!”

Interviu

CONVORBIRI NECONVENȚIONALE CU JEAN DUMITRAȘCU

(din volumul lui Marin Ioniță, „Dincolo de tăcere. Convorbiri esențiale cu personaje neconvenționale”, Tiparg, 2016)

  1. (Marin Ioniță) – Ai gestat într-un contrabas? Ai venit pe lume pe clapele unui pian? Ești un cântec tot ce ești? Te întreb pentru că prea ești bântuit de acea beție lucidă a oamenilor posedați. Nimeni, în toată istoria de secole a acestui oraș, nu s-a bătut cât te-ai bătut tu pentru înființarea unei filarmonici. Și ai reușit….
  • (Jean Dumitrașcu) – Înainte de toate, Domnule Profesor, vă mulțumesc pentru că m-ați ales pentru această frumoasă rubrică. Noroc că am timp să vă răspund, acum, între două concerte și cu Simfonia Lalelelor pe cap. Apropo de ce mă întrebați, nimic din toate acestea ! Îmi aduc aminte că am plâns mult la naștere, de atunci nu am obosit să-mi șterg lacrimile. Mama a crezut că a născut un împărat și da, pentru mama, chiar am fost așa ceva, între timp s-a dumirit că nu sunt copilul pe care l-a visat atât de mult. Un copil ca toți alții din sat și-ar fi dorit. Și fericit. Nu-i place nici că sunt bătăios. Cum vine asta: cuminte, dar să încerci să schimbi lumea ?! Prin cuvânt sau prin muzică, nu, nu se poate ! Dar dacă se poate? Și am reușit după ce am revenit în arenă, imediat după pensionarea pe caz de boală. Mai aveam ceva de făcut pe aici, în clipa cea repede ce ni s-a dat, sper să mai am…
  1. De te-ai născut într-un sat, mai cântau la acea vreme flăcăii din fluiere, din cavale, din frunze, din solzi de pește? Ai apucat vechea cobză? Țambalul ținut de gât? Se mai spuneau povești? Poezii? Mai cânta privighetoarea?
  • M-am născut într-un sat de câmpie, Leșile, i se spune Leși, fost Aleșii de Teiu, dar, din graba vorbirii, s-a pierdut un A când am intrat în secolul vitezei, s-a pierdut și articulația, un sat pe cât de frumos, pe atât de sărac, din care toți tinerii plecau la oraș, la școli și, apoi, serviciuri, îndeosebi la Petrochimie și Uzina Dacia. Am avut o copilărie foarte frumoasă, alături de fratele meu. Când am prins și eu ochi, în toamna lui 1974 intram la școală, nimeni nu mai cânta din fluier. Tatăl meu, Ilie Dumitrașcu,  îmi cântase din frunză, dar așa, între patru ochi, se rușina. Tataie Radu M. Badea, cel poreclit Cinteză pentru cum cânta (știa și călușul, a fost ultima generație care l-a mai jucat până-n Război), îmi spunea povești de pe front și din lagărele sovietice din Munții Ural. În sat era un vecin care cânta la vioară, Nea Ion A’ lu’ Moțoi (Dogaru), care cânta la horele de la izlaz sau nunți cu un alt rumân, din Buta, cu țambal de gât. La Teiu erau însă lăutarii de profesie, aveau ,,cartierul” lor, ,,Cuba”. Și am prins nunțile în care, nefiind curent electric în sat, lăutarii nu bubuiau în difuzoare, iar în cort se dădea din coate pentru un loc mai aproape de lămpile pe gaz. În anii ’70, bătrânii munceau din greu la colectiv, iar tinerii plecaseră spre orașe, doar câțiva erau navetiști. Nu i-a mai ars nimănui de cântat, de spus poezii, de jucat călușul. Până și licuricii au dispărut din sat. Pe scurt, nu s-a putut asculta/culege folclor în sat în copilăria mea. La nunți se țineau obiceiurile, dar lăutarii aveau un repertoriu lamentabil (,,M-am născut într-un salcâm…”). La televizor, alt folclor contrafăcut, cu versuri scrise de metodiști slugarnici ai regimului comunist. Pe de altă parte, privighetori nu am avut în sat, auzeam mierla o dată pe an, cu toții ne feream să nu ne spurce cucul. Toată cultura mea muzicală populară mi-am format-o de la pick-up, tata cumpăra cam săptămânal câte o placă de la ,,Cooperativa” din sat. Locuiesc pe o uliță, în colțul nostru mai răsunau în fiecare duminică alte trei pick-up-uri din vecini, unul era cu  Dolănescu, altul cu Maria Lătărețu, altul cu Maria Tănase. Mi-au prins bine acele plăci, pentru că se dădeau la pungă cu o carte. Lasă, Ilie, că ai copii, zicea Nea Mitu de la magazin. Cum să nu citești ,,Din tainele universului” la șapte-opt ani? Sau viața lui Wagner, în care să te regăsești, la nouă-zece ani? Totuși, în memorie îmi răsună greu și acum o goarnă străveche, cu un sunet sfâșietor, din care cânta la înmormântări Nea Tudor al lu Roșioru, până s-a dus și el cu goarnă cu tot.
  1. Duduitul tractoarelor nu alunga prepelițele și ciocîrliile? Ilenele-Cosînzene nu ajunseseră tractoriste? Feții-frumoși – șefi de atelaje, șoferi, brigadieri? Ce te încînta, ce te agasa, ce nu-ți convenea?

-Din păcate, da, erau deja alungate până am venit și eu pe aici. Tractoriste nu am văzut, sunt dintr-un sat de oameni cu mintea la ei. Brigadierul era o scârbă de om, îl ura tot satul. Lumea satului românesc de după colectivizare și până în 1989 încă își așteaptă prozatorul sau regizorul care să dea seamă de cum a fost cu adevărat, că prea s-a denaturat înainte, iar după 1990 s-a tăcut. Eu eram mic, mă jucam cu mulți copii prin toate curțile pentru că neamul a fost mare, pe dealuri, pe gârlă, prin Pădurea Mozacu (până au adus mistreți pentru a fi vânați de Ceaușescu). Cel mai mult îmi plăceau poveștile din casă de la Nenicu. Asistam, cocoloșit pe la spatele unor unchi, la discuțiile lor politice de taină. ,,Tu să nu vorbești cu prietenii tăi, că o să ai probleme la școală și pe noi ne bagi în pușcărie !” Și nu vorbeam, dar am prins de mic pasiunea pentru istorie, pentru lucruri de taină.

  1. Și nu visai, și nimeni altcineva, că vei ajunge filarmonist?…. Care se părea că-ți este soarta pecetluită? Ți-a fost dat să traversezi acea zonă de la copil de țară la intelectual? Mai porți ceva din acea vreme prin bagaje?

-Nu, deloc ! Mama mea, Gica, și mamaie Marioara Badea doreau să mă fac preot. Eu, nu, eram intimidat de preotul Badea Boloaje, la spovedanii ne dădea probleme de matematică și, mai ales, de logică ! Tata a dorit să mă fac ofițer de armată (aveam în neam deja) sau procuror. Aceste slujbe – de preot, de ofițer, de procuror – mi-ar fi asigurat nu doar un salariu bun, dar și o poziție socială bună. Părinții au avut, vai, dreptate! Nu i-am ascultat. Am dorit să mă fac învățător și a ținut visul acesta mulți ani, fix până am intrat în clasa a 8-a și mi-am pierdut vocea din cauza unor modificări hormonale ! Pe clasa a zecea le-am spus la ai mei ce mă fac, scriitor. Aoleo, scriitorii mor de foame, mi-a zis mama ! Și nu sunt fericiți, a adăugat. Sau mor ca Marin Preda, a adăugat tata (vedeți, era tata șofer la C.A.P., dar o asculta pe Monica Lovinescu la ,,Europa liberă”).

  1. În toate cronicile, există și pauze. Hai să ne oprim deocamdată aici. Să începem dialogul nostru cu marea întrebare: „A fi sau a nu fi?”. A fi sau a nu fi filarmonica la Pitești? Argumente? Pro și contra? Exista o tradiție a orașului muzical? Se puteau număra în acest tîrg măcar atîția melomani cît degetele de la o mînă? Aveau loc concerte în familie, exista în fiecare casă mare un pian? Liceul de arte, concertele în deplasare erau dovezi suficiente?
  • E bine, că m-a lovit melancolia ! Pentru mine acest ,,A FI ” a început în toamna anului 2004 când un foarte tânăr violonist, Mădălin Sandu, m-a întrebat direct: nu putem avea și noi filarmonică la Pitești ? Ba da, de ce nu ?! Am crezut în acest vis, habar nu am avut de atâtea tentative nereușite ! Și am mai crezut că există și potențial artistic suficient la Pitești, cât de-o orchestră simfonică ! Am mizat pe o himeră ! Dacă aș fi știut atunci că nu, sincer, acum, după ce m-am lovit de atâtea probleme, recunosc că aș fi stat în banca mea ! Domnul primar Tudor Pendiuc era convins deja, avea asta în programul electoral pe care nu i-l citisem. Mi-a spus doar: ocupă-te ! Și a început bătălia, pentru mine, din octombrie 2004 până în luna mai 2007 ! Trebuia să conving opinia publică în primul rând. Dumneavoastră înșivă ați sprijinit ideea, dar ați fost rezervat, cu gândul că nu va fi public. Trei ani am fost ca și singur în entuziasmul meu, de două ori pe an treceau băieții pe la mine cu teamă și speranță (Mădălin Sandu, Adrian Dionisie, Tiberiu Oprea). Însă, mai nou, doar eu știu câți alții decât noi cinci își arogă meritele înființării Filarmonicii Pitești. Unii/unele îmi spun chiar mie, în față. Deh, la victorie, o mie de merituoși, la înfrângere, singurul vinovat. Doar o precizare fac: dacă eu nu făceam nimic atunci nu era filarmonică nici astăzi. Ca instituție cu personalitate juridică. Acreditată de Ministerul Culturii. S-ar mai fi făcut, din joi în Paște, câte un concert. Dar atât.
  1. Și cum arată această inițiativă după atîția ani? A strălucit? S-a epuizat? Intră în faliment? Ce-i mai trebuie?

-Am demonstrat că Piteștiul merita să aibă o instituție profesionistă de concerte ! Ne-am impus rapid, iar faima noastră este dincolo de județ, suntem lăudați peste tot, mai puțin la Pitești, cum se întâmplă. În 2009 și în 2010 ni s-au pus cumpene. Dar mai era nevoie de… mine. De omul de cultură Jean Dumitrașcu, încă nevalorificat la potențialul lui. De aceea am lăsat Centrul Cultural și am optat pentru cea dea doua mea fiică, Filarmonica. Da-i în ea, da-i în mine ! Un război nevăzut, de culise. În unele orașe s-au desființat instituții muzicale, reviste… Ce pot să spun este faptul că eu și cu (aproape) toți colegii mei am făcut tot ce se putea omenește face, cu bugetul alocat, cu organigrama acceptată (din 2010 am rămas cu o jumătate de orchestră, ca salariați, funcționăm cu colaboratori permanenți). Mi-am ruinat sănătatea, mi-am neglijat părinții, soția, fetița, prietenii. Pentru muzicieni și melomani. Ca director-fondator îmi doresc tot ceea ce e mai bun pentru public, dar și pentru salariați. Dar nu pot crește eu salariile. Nu îmi permit, încă, să aduc un dirijor care să ceară 10.000 de euro sau să invit pianiști care pun condiția să avem pian ,,Steinway” de 100.000 euro ca să accepte să cânte! Un altul, nu dau, iarăși, nume, a pus problema acusticii sălii. Ce ne mai trebuie ? În primul rând, încă 30 de posturi la orchestra simfonică. Plus câteva posturi de soliști concertiști și șefi de partidă. Și un nou sediu. Dar e mai simplu cu sediul, la toamnă va fi gata, decât să primesc încă 30 de posturi !

  1. Dar sufletul tău în ce se mai ține? Te nărui în fiecare zi sau renaști din tine? Care să fie minunea?
  • Am trecut, ce-i drept, prin mari încercări cu sănătatea și încă mai trec. Mă deplasez extrem de greu din cauza problemelor de la picioare, orice pas este o durere, toți cred că sunt supărat, dar e expresia suferinței de a rezista în picioare, fac în continuare naveta cu ,,ia-mă nene”, de prea multe ori am sufletul greu-greu de problemele care apar, de câteva ori am crezut că, gata, s-a terminat. Dar Dumnezeu e mare, m-a ajutat până acum să renasc. Și mai e un loc, singurul, unde îmi încarc total bateriile. La mine acasă, la țară, la părinți, pe coasta mea, pe bucata mea de gârlă.
  1. Sunt oameni care se întîlnesc cu Marea Doamnă o singură dată! Faci parte dintre cei care-au întîlnit-o de mai multe ori? Cum e? Un monstru? Te sperie? Cu ce te aperi? Cum reușești s-o eviți?

-Cum să fentezi inevitabilul ?! Mi-am zis ,,asta e !” și s-a lăsat brusc întunericul cel fără de amintiri. Nu ai timp de teamă, nu ai timp să vezi ceva ce te-ar putea speria. Dar am avut șansa, într-un vis, să mi se arate Dumnezeu, Tatăl, cu o barbă albă nesfârșită și cu fața numai o lumină. Se făcea că eram la țară, Dumnezeu stătea pe un pătuc, iar eu la picioarele sale. Nu te teme ! Atât mi-a zis cu  voce blajină. Când m-am trezit, am putut să merg.

  1. Savantul Constantin Dulcan încearcă a ne convinge că suntem nemuritori. Așa să fie? Rămînem pe Pămînt prin faptele noastre? Continuăm să trăim într-o altă existență? Poate într-o melodie? O poezie? Ți-ai pus astfel de întrebări? Cum răspunzi?

-Dumitru Constantin Dulcan se autoiluzionează și ne invită și pe noi să facem acest exercițiu facil. Nu rămânem cum am vrea, noi suntem cenușă, doar creația noastră, dacă e, este chemată să ducă bătălia cea mai grea cu timpul. Cu siguranță suntem nemuritori vreo trei generații, în conștiința și în visurile urmașilor noștri de sânge. Opera poate ajunge nemuritoare decât dacă trece în folclor, în poveste, dar fără numele nostru. Eu nu îmi fac iluzii, nu sunt nici Homer, nici Shakespeare. Eu zic să ne facem treaba cum trebuie aici, pe Pământ, datoria de făpturi ale lui Dumnezeu, să sporim zestrea de lumină, și-apoi… om muri și-om mai vedea !

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

− 1 = 3