DE VORBĂ CU JEAN DUMITRAȘCU

Interviu

          Îl veți descoperi pe domnul Jean Dumitrașcu pe măsură ce veți citi interviul, de aceea nu aș vrea să încep printr-o prezentare a domniei sale, pentru că răspunsurile profunde pe care mi le-a dat relevă în esența sa spiritul acestui om. Pentru mine, tânăr neinițiat complet în ale vieții, acest domn este un exemplu, dincolo de activitatea dumnealui de manager, ziarist, scriitor. Este un om frumos, un om complet, vertical și iubitor de frumos, de oameni și de cultură. Sper ca acest interviu să marcheze începutul unei prietenii frumoase, pentru că, cu siguranță, acest dialog a cimentat în ființa mea valori de care poate nu eram sigură. Și mai sper ca astfel de oameni să nu rămână străini de frații mei de generație, care, azi mai mult ca oricând, au nevoie de repere solide în viața lor. Domnul director Dumitrașcu mi-a spus că exagerez în caracterizările pe care i le atribui. Confucius spunea că „modestia este fundația solidă a tuturor virtuților”. De aceea, vă redau dialogul întocmai cum a fost.

                                         Ionela-Flavia FANU

(Ionela-Flavia Dinu) – Domnule director Jean Dumitrașcu, aș vrea, în primul rând, să vă mulțumesc pentru onoarea pe care mi-o faceți, acceptând să dialogăm. Sunteți un spirit enciclopedic cu un parcurs cel puțin interesant. De la contabil la profesor, la redactor, apoi director și fondator al Filarmonicii Pitești și multe altele printre acestea. Sunteți gazetar, scriitor, aveți preocupări filosofice și sociologice. Nu ne-ar ajunge o zi să vorbim despre toate acestea…V-a înzestrat Dumnezeu! Și totuși…Cine sunteți cu adevărat?

(Jean Dumitrașcu) -Înainte de toate, vă mulțumesc pentru oportunitatea și onoarea de a mă putea adresa cititorilor dumneavoastră ! Într-adevăr, c.v.-ul meu este destul de curios, dar nu trebuie să ne batem capul cu el. Mai ales că ați început prin a-mi pune cea mai grea întrebare, la care eu însumi caut răspuns. Cine sunt cu adevărat? Numai Dumnezeu știe ce planuri are cu mine! Eu sunt doar un biet om care a vrut totul, adică tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, un om care a visat enorm în copilărie și în adolescență, dar care, la 20 de ani deja, a înțeles că a ratat și că nu-i rămâne decât să-și asume scrierea, cu sângele său, a propriei cărți a ratării. Important e să ratezi strălucit.

Ați copilărit la Teiu, în județul Argeș. Care sunt amintirile cele mai pregnante păstrate în memoria dumneavoastră?

-Am avut o copilărie fericită în satul meu, înconjurat de mulți prieteni și multe rude. Asta până la nouă ani, când am descoperit că sunt altfel, diferit de cei din jur, că viața mea e irepetabilă. De atunci am participat tot mai stingher la joacă, refugiindu-mă în cărți. Fac o paranteză aici, în săracul meu sat se găseau la magazin și cărți la vânzare, de la Gogol și Marin Preda până la Jules Vernes și cărți despre originea omului pe pământ. M-am înstrăinat de cei din sat, iar când am ajuns la oraș, la 13 ani, mi-am dat seama că sunt un străin și pentru cei de aici. De fapt, nu mă simt confortabil decât cu mine însumi, oriunde aș fi. Dar nu am răspuns la întrebarea dumneavoastră! O amintire pregnantă ar fi cea de la trei ani și jumătate, când am descoperit-o pe mamaie din partea tatălui moartă în florile din fața casei ei. Parcă văd și acum lumina ce cădea pieziș pe spatele ei.

-Dumnezeu să o aibă în pază! Este cu adevărat șocant… Există și alte amintiri care nu dau pace spiritului dumneavoastră creator?

-Sigur că da! În primul rând, amintirile legate de tataie Radu Badea din partea mamei (rog să se păstreze tataie, bunic s-a impus pe linie moldoveană în literatură). Am crescut cu amintirile lui de război și de prizonierat în Rusia Sovietică. Port cu mine de mulți ani o carte despre tataie, sper să o scriu într-o bună zi. Cum port și amintirile mele din armată și de la așa-zisa revoluție pe care am trăit-o cu arma în mână, cu gloanțe șuierând pe la cap. Subiectul Revoluției l-am abordat ca ziarist, în anii 1996-1997, dar exclusiv prin prisma loviturii de stat ce a premers și a confiscat evenimentele din 1989. Regret că în 1997 nu am tipărit și în volum articolele risipite în presă pe această temă. M-aș fi putut lăuda cu unele priorități. E bine ca articolele noastre să fie adunate în cărți. Prea puțini au timp să caute prin arhive de ziar.

– Eu aștept cartea. Spuneți-mi… Tot la Teiu ați dobândit primul loc de muncă. Eu am o curiozitate și cred că din răspunsul dumneavoastră putem trage o învățătură. Primul post ocupat a fost cel de contabil. De la contabil la director de filarmonică și scriitor, în timp, desigur. Cum? De ce?

-Picasem la Facultatea de Drept din București, nu știam atunci că pe dosar cineva de la Securitate pusese ștampila „Nu”. Mi-a fost furată viața și acesta a fost motivul pentru care, mai târziu, când mă afirmasem ca ziarist care știe totul, am refuzat o ofertă de a deveni ofițer. În Teiu se știa că fusesem premiant, că eram băiat cuminte, că terminasem liceul de matematică-fizică din Pitești, deci aș putea fi un socotitor. Așa am ajuns contabil la C.A.P. Teiu la 18 ani. E interesant că  sediul locului de muncă are o poveste. În acea casă mă… născusem, fiind acolo, înainte de C.A.P., dispensarul comunal. Era fostul conac al lui Anton Iordache, fratele lui Vladimir Streinu, marele poet și critic literar. Ambii frați fiind alungați de comuniști din sat în 1949, tatăl arestat și omorât în beciurile Securității din Pitești. Îmi făceam repede treaba, citeam foarte mult, chit că era campanie agricolă și ne picau controale de la conducerea județeană de partid. „Abaddon Exterminatorul” de Ernesto Sabato, „Devenirea întru ființă” a lui Noica sau „Cazul Wagner”, de Nietzsche, acolo, la C.A.P. Teiu le-am citit și comentat. Treceam zilnic, în drumul spre casă, pe la urmele tell-ului din Valea Mozacului – veche așezare eneolitice de la Teiu aparținând culturii Gumelnița. Bun prilej de a visa, de a medita și de a scrie versuri când simți sub tălpile tale o istorie de șase mii de ani. Chiar că am rădăcini adânci la Teiu. Nu visam atunci să ajung director de filarmonică ! Nu aveam legături speciale cu muzica. În clasa a zecea compusesem un singur cântec, „Floare de castan”, dar nu recidivasem în compoziție. Am fost și D.J., am ținut discotecă vreo doi ani, a fost o perioadă foarte frumoasă a studenției. Eu iubesc la modul absolut muzica. Ea nu trebuie înțeleasă, cum chibițează unii. Câți înțeleg Biblia? Îți place sau nu place, crezi sau nu crezi. dar întrebarea era alta. De ce? Nu știu. Lucrurile care trebuie să se întâmple chiar se întâmplă, noi suntem doar agenții purtători ai unor stihii.

Și totuși ați dorit să vă faceți dascăl

-Încă doresc. Sunt profesor de filosofie, chit că filosofia nu poate fi predată de la catedră unei mulțimi, ci transmisă din om în om. Am predat aproape un an, pe vremuri, fără studii. Acum câțiva ani am ratat susținerea unui doctorat care m-ar fi ajutat să predau literatură română contemporană (din cauza unor probleme de sănătate, nu m-am putut concentra pe finalizarea în timp util a tezei de doctorat, așa că am încheiat școala doctorală printr-o înfrângere; parte din teză am publicat-o în 2014, cu recenzii frumoase). Îi invidiez pe cei care sunt și deputați, și lideri de partid, și ofițeri acoperiți și cu misiuni, dar care găsesc timp să studieze circa 1000 de cărți ca să epuizeze un subiect, să aducă idei  noi într-un domeniu și să redacteze o lucrare științifică. E o bătaie de joc națională, mai bine că nu mi-am dat doctoratul ! În rest, aștept de ani buni să se scoată un post liber de profesor de filosofie la concurs, pentru a mă prezenta. Măcar să-mi iasă din cap că m-aș pricepe la așa ceva.

– Ați știut sau ați simțit încă din primii ani de viață care este menirea dumneavoastră. Poate pasiunea pentru artă să învingă orice barieră?

-De mic am știut că sunt altfel decât ceilalți, dar nu îmi dădeam seama cum s-ar putea exprima acest sentiment. Mi-am descoperit vocația târziu, abia la 15 ani am început să scriu. La 16 ani a venit debutul, nu în scris, ci într-o emisiune de poezie a Radio „Oltenia” Craiova. Se părea că promit, dacă poeți importanți ai Cenaclului „Liviu Rebreanu” al Palatului Culturii din Pitești a mizat pe mine. Am bătut în zadar la revista „Argeș” – revistă pe care aveam să o reînființez în 2001 și să o conduc opt ani; revista îmi reproșa că scriu poezie mistică, o acuzație gravă pe vremea aceea, și că ar fi bine să scriu poezie… patriotică. Poezia patriotică, de tip ceaușist, căzuse în derizoriu oricum, la mine în clasă, la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Pitești (Colegiul Național „I.C. Brătianu” de azi), cine dorea o notă de zece ca să-și dreagă media era pus de profesorul de română să scrie o poezie patriotică ! Norocul meu a fost descoperirea filosofiei (m-a ajutat cu cărți marele poet Aurel Sibiceanu). Cert este că la 18 ani eram recunoscut de toți, colegi și profesor, ca fiind filosoful liceului. La 20 de ani eram poreclit Socrate. Trist este că mai apoi, lucrând tocmai în medii culturale, mi-am atenuat pornirile filosofice în public, socotind că tăcerea e de aur! Pasiunea pentru artă nu poate învinge orice barieră, pentru că trăim vremuri cinice. Lumea preferă să mă vadă în postura de animator cultural, nu de gânditor care despică firul în patru și care spune liber ce gândește. Recunosc faptul că am pierdut exaltarea tinereții, prezentând un chip care să nu ridice probleme, doar sunt destule alte probleme pe capul oamenilor.

-Chiar așa! Care este menirea dumneavoastră?

-Încerc să ajut oameni. Grija față de om este forma supremă de iubire. Și eu am fost ajutat, și mai sunt, cum mă ajutați și dumneavoastră.

-Eu mă bucur că vă descopăr. Sunteți director al Filarmonicii Pitești, dar și fondator al acesteia. Cititorii noștri ar fi încântați să afle cum a luat naștere acest proiect.

– Nu am bănuit vreodată că voi ajunge să înființez o filarmonică. Nu a fost vorba de pasiune sau de vis, fiind, practic, o provocare managerială, în toamna anului 2004, atunci când un foarte tânăr violonist, Mădălin Sandu, m-a întrebat la nici o lună după ce ajunsesem director al Centrului Cultural al Municipiului Pitești: nu putem avea și noi filarmonică la Pitești ? Ba da, de ce nu ?! Am crezut în acest vis, habar nu am avut de atâtea tentative nereușite din 1937 și până după anul 2000! Și am mai crezut că există și potențial artistic suficient la Pitești, cât de-o orchestră simfonică ! Am mizat pe o himeră ! Dacă aș fi știut atunci că nu există suficient potențial, sincer, acum, după ce m-am lovit de atâtea probleme, poate aș fi stat în banca mea ! Deh, păcatele tinereților. Primarul de atunci, dl. Tudor Pendiuc,  era convins deja, avea asta în programul electoral pe care nu i-l citisem. Mi-a spus doar: o facem ! Și a început bătălia, pentru mine, din octombrie 2004 până în luna mai 2007 ! Trei ani am fost ca și singur în entuziasmul meu, guvernul de atunci a ținut posturile blocate. Au contribuit mai mulți, dar pot spune, nemodest, că, dacă eu nu făceam nimic, nu era filarmonică nici astăzi la Pitești. Ca instituție cu personalitate juridică. Acreditată de Ministerul Culturii. S-ar mai fi făcut, din joi în Paște, câte un concert. Dar atât. Mai greu a fost să o menținem, a fost și cumpăna din anul 2010. Am depășit momentele grele, azi avem sediu propriu.

Sunt mici cuvintele de mulțumire pentru o asemenea faptă. Spuneți-mi, pe lângă faptul că iubiți muzica de calitate, cochetați cu arta mânuirii vreunui instrument, cu potrivirea de note muzicale sau vă ajută vocea?

-Nu, din păcate nu. Dumnezeu nu mi-a dat și darul acesta. Oricum, studiul unui instrument se începe la 5-6 ani, mai târziu e în zadar. trăind printre instrumente, firește că le-am încercat pe toate – pian, fagot, trompetă, timpani, oboi, corn, percuție. De aici, respectul meu infinit pentru artiștii instrumentiști. Nici cu vocea nu excelez. Vă spun un secret – de la 20 de ani încoace tot cânt, până răgușesc, la drumuri pustii, un cântec foarte drag, „Dă-mi mâna, prietene”, al Angelei Ciochină.

Frumos! Povestiți-mi despre activitatea de gazetar. Sunteți în prezent, dacă nu greșesc, director al revistei de cultură muzicală Euphonia și directorul publicației Informația piteștenilor. Aveți peste 15 000 de articole publicate, ceea ce e impresionant…

-Sunt prea multe de povestit. Și e o activitate în curs. Nu m-am visat niciodată ziarist, am fost rugat să lucrez în presă, eu dorisem doar să colaborez, să public niște microstudii de socio-patologia vieții social-politice din România de după 1990. Am intrat în presă dinspre cultură. M-a ajutat și puterea de muncă. Cum ani de zile am publicat câte 300 de titluri pe lună, de la analize politice și economice la interviu, cronici de carte și pamflet, am crezut că presa mă distruge, dar am constat că stilul meu de exprimare devine tot mai clar. A scrie pentru mult timp înseamnă a scrie pe înțeles, fără înflorituri și neologisme.

 – Cum apreciația activitatea publicistică desfășurată în România zilelor noastre?

-Am cel mai mare respect pentru publiciștii români. Ziaristul, spre deosebire de scriitor, trebuie să fie în focul evenimentelor, să scrie/să emită ad-hoc, zi și noapte, fără concediu și alte pauze de respirație. Un scriitor poate să amâne, să dea vina pe inspirație, ziaristul nu. Scriitorul poate să fie nevandabil, ziaristul nu, pentru că dispare. Iar orice dispariție a unui organ de presă este un atentat la democrație. Cea mai mare realizare a ziariștilor după 1990 este că i-au învățat pe români să gândească liber.

– Nu pot să nu vă spun încă o dată: ați făurit atâtea opere demne de un spirit enciclopedic. Totuși…dacă ar fi să separați activitățile dumneavoastră și să alegeți una singură, la care ați rămâne?

-Din păcate, nu, vă spun că exagerați, deși mizez pe cărțile mele încă nepublicate. Dacă privesc înapoi și înainte, pot spune în gura mare că scrisul rămâne singura constantă a vieții mele. Am acceptat să trăiesc suspendat în activismul meu cultural cu gândul că mâine, poimâine, cu experiența de viață câștigată, voi scrie cartea vieții mele.

           – Să fii artist într-o lume… în orice lume aparent normală, nu e chiar lucru ușor. Cel puțin, eu așa cred. Credeți că societatea română îi conferă artistului, scriitorului, locul cuvenit? Există diferențe din acest punct de vedere între societatea noastră și, spre exemplu, societatea occidentală?

-E loc pentru toți sub soare. Și ce mai e astăzi normal? Și eu fac eforturi să par normal, să nu bat la ochi. Eu nu cred că artistul are dreptul la privilegii față de alte categorii profesionale. Nu în timpul vieții sale. Altfel, societatea românească își respectă artiștii după ce mor, pe banii noștri sunt numai portrete ale oamenilor de cultură – Enescu, Eminescu, Brâncuși, Blaga, Grigorescu, Iorga, Caragiale. Nu au avut parte de bani cât au trăit, dar iată-i pe banii noștri promovați. Sunt puși la locul cuvenit, crede statul. Eu sper că oamenii mai citesc și ce scrie pe bani. Nici în alte părți situația nu e mai roz, dar să nu ne facem iluzii, să ne vedem de treaba noastră. Avem mult de recuperat, spiritul nostru creator este în impas, încă suntem niște imitatori ai formelor europene și americane. Nimeni, nicăieri, nu așteaptă prețuire. Nu trebuie să fim niște găini care, după ce fac un ou, trebuie să cotcodăcim, să atragem atenția asupra noastră.

– Care este, după dumneavoastră, rolul scriitorului în societate? Care este rolul culturii în societate?

-Scriitorul este o conștiință a vremurilor sale. Nu cred că talentul este o scuză, că poți judeca o operă de artă exclusiv prin grilă estetică. Scriittorul nu a trăit niciodată într-un turn de fildeș. Eminescu s-a implicat, toți cei mari s-au implicat în viața societății, fiind judecați aspru de către contemporani. Trebuie să rămâi conectat la viață. De aceea, nici cultura nu poate fi ruptă de societate. Că e o lipsă crasă de cultură? Este, dar e numai vina oamenilor de cultură. Creatorul nu trebuie să se coboare la nivelul gustului public, ci să încerce să ridice spiritul public. Să bată cu pumnul în masă, dacă e nevoie, să se dezbare de mentalitatea comunistă că statul trebuie să ne dea ceva. Nu, ne luăm singuri.

 – O opinie realistă ce nu greșește cu nimic dacă devine crezul nostru. Cum simte un scriitor, un gazetar, un director de filarmonică, viața?

-Pentru directorul de filarmonică, e simplu. Totul este programat pe cel puțin un an, știu ce concert am la 18 ianuarie 2018. Pentru gazetar e mai complicat, el trăiește sub presiunea clipei, a închiderii ediției, a evenimentelor neprevăzute cărora trebuie să le facă față. Pentru scriitor e cel mai rău – directorul de filarmonică își cam cunoaște publicul țintă, gazetarul își știe cititorii. Dar scriitorul nu știe pe mâinile cui va cădea cartea sa și, mai ales, când. Am avut mari surprize. Recent, la ocazie – sunt un navetist pe ruta Pitești-Topoloveni -, cineva de departe mi-a citat dintr-o carte a mea de acum 15 ani, „Autobiografia lui Mihai Eminescu”. În aceste condiții, viața e foarte frumoasă, terbil de interesantă, nu ai cum să te plictisești. Dacă nu reușești într-un domeniu, măcar viața ta poate deveni o operă de artă.

 – Haideți să le spunem cititorilor un compozitor drag sufletului dumneavoastră!

-Ciprian Porumbescu, dintre români, cu a sa „Baladă”, e preferatul meu. Dintre compozitorii lumii cel mai drag îmi este Ceaikovski, cu tot.

– Ne apropiem tot mai mult de sfârșitul interviului. Asta pentru că e spațiul limitat… Și constat tot mai mult că ne asemănăm în multe privințe, păstrând proporțiile, desigur! Știu că cu greu poate un cititor să nominalizeze o carte preferată. Una singură! Dar sunt sigură că sunt cărți care, la un moment dat, v-au influențat cumva. Care sunt acestea?

– Cartea preferată rămâne „Mathesis sau bucuriile simple”, de Constantin Noica. M-au influențat multe cărți. Numesc aici, la repezeală: Biblia, „Republica” lui Platon, „Abaddón, exterminatorul” de Ernesto Sabato,  „Jurnalul de la Păltiniș” de Gabriel Liiceanu, „Rostirea esențială” de Constantin Barbu, „Istoria credințelor și ideilor religioase” de Mircea Eliade, „Faust” de Goethe, „Fenomenologia spiritului” de Hegel, „Martin Eden” de Jack London, „Un om sfârșit” de Papini, „Bhagavad- Gita” ș.a.m.d.

Cărți pe care le recomandăm și cititorilor noștri. Ce planuri aveți pentru Filarmonica Pitești?

-În cei zece ani de activitate, am demonstrat că Piteștiul merita să aibă o instituție profesionistă de concerte ! Ne-am impus rapid, iar faima noastră este dincolo de județ, suntem lăudați prin țară, mai puțin la Pitești, cum se întâmplă. În 2009 și în 2010 ni s-au pus cumpene. Dar mai era nevoie de… mine. De omul de cultură Jean Dumitrașcu, încă nevalorificat la potențialul lui. De aceea am lăsat Centrul Cultural și am optat pentru cea dea doua mea fiică, Filarmonica. Da-i în ea, da-i în mine ! Un război nevăzut, de culise. În unele orașe s-au desființat instituții muzicale, reviste… Ce pot să spun este faptul că eu și cu (aproape) toți colegii mei am făcut tot ce se putea omenește face, cu bugetul alocat, cu organigrama acceptată (din 2010 am rămas cu o jumătate de orchestră, ca salariați, funcționăm cu colaboratori permanenți). Mi-am ruinat sănătatea, mi-am neglijat părinții, soția, fetița, prietenii. Pentru muzicieni și melomani. Ca director-fondator îmi doresc tot ceea ce e mai bun pentru public, dar și pentru salariați. Dar nu pot crește eu salariile. Nu îmi permit, încă, să aduc un dirijor de top mondial care să ceară 10.000 de euro sau să invit pianiști care pun condiția să avem pian ,,Steinway” de 100.000 euro ca să accepte să cânte! Ce ne mai trebuie ? În primul rând, încă 30 de posturi la orchestra simfonică. Plus câteva posturi de soliști concertiști și șefi de partidă! Poate și un adjunct al meu.

Dar vreo carte? Ne mai pregătiți?

-Sunt puțin în impas, din 2014 nu am mai publicat o carte, de la cea despre revista „Kalende”. Prefer să scriu, nu să public. La ce bun? Marile cărți zac în rafturile librăriilor, ce să mai caut și eu? Să tipărești pe gustul publicului, cum am „comis-o” cu cărțulia despre Zavaidoc pe care mi-a „recitat-o” Tudor Gheorghe într-un spectacol și a fost preluată masiv apoi de toată lumea pe internet de parcă ar fi fost folclor. Ca autor, nu îmi fac iluzii, nu sunt nici Homer, nici Shakespeare. Lucrez la o carte despre Kant, e aproape gata, și sper să revin la un roman de dragoste, început când aveam 25 de ani, despre Ea.

Sper doar că nu mă veți uita, fiindcă abia aștept să le citesc. Știu că aveți mulți prieteni la Timișoara. Ce vă leagă sufletește de acest oraș? Povestiți-mi o întâmplare din Timișoara, care vă aduce mereu zâmbetul pe buze.

-Am cunoscut Timișoara mai întâi prin poveștile tatălui meu, care a făcut armata aici într-o vreme când orașul dumneavoastră avea panouri cu Tito cu barda însângerată în mână și cu dolari americani în buzunar. Prietenii mei sunt la Filarmonica „Banatul”. Îi cunosc bine pe directorul Ioan Coriolan Gârboni, pe percuționistul Doru Roman (ei bine, ne putem spune prieteni), pe pianistul Sorin Petrescu, pe dirijorii Gheorghe Costin și Radu Popa. Mai este Cornel Ungureanu, unul dintre cei mai importanți critici și istorici literari ai noștri, pe care îl citesc de când eram în liceu și cumpăram revista „Orizont”. Vreau să remarc aici că Timișoara este un centru cultural de excepție al României și al Europei. Dar iată și o întâmplare de care mă rușinez ! Am fost invitat, de Ministerul Culturii, să particip, la 12 aprilie 2007, la concertul de gală ce marca împlinirea a 60 de ani de la înființarea, prin decret regal, a Filarmonicii „Banatul”, și revenirea în sediul inițial, renovat. Am ajuns mai devreme, m-am plimbat prin oraș, librării, anticariate, iar seara, la intrare la filarmonică, mi-am dat seama că uitasem invitația la Pitești! Nu mai erau bilete, se știa că vine și regele Mihai, n-a mai venit, cei pe care îi știam au fost prinși într-o conferință de presă. Într-un final, am reușit să intru la concert, cât să zic că nu am bătut drumul până la Timișoara de pomană.

– Eu sper să reveniți curând la Timișoara! Și… Sunteți Fiu al Argeșului cu merite incontestabile, dar cel mai important: sunteți fiu al României. Ce le transmiteți românilor și, pentru că dialogul nostru apare în <<Scrisul bănățean>>, bănățenilor?

-Am primit titlul de Fiu al Argeșului în 2007, din partea Consiliului Județean Argeș, ca o răsplată a eforturilor mele de până la acel moment. Titlul obligă. Eu cred în existența „geografiilor literare” teoretizate strălucit de dl. Cornel Ungureanu. Trăim într-o lume a marginalilor, cu centrul pretutindeni și periferia nicăieri. Îi felicit pe timișoreni pentru că au demonstrat că merită și pot să fie Capitală a culturii europene în 2021. Sunt de pe acum. Reușita e exemplară, să nu uităm că Sibiul a fost capitală culturală în 2007 în urma mărinimiei Luxemburgului, care și-a împărțit premiul, nu în urma unui acerb concurs de proiecte ca acum. Aveți tot respectul meu și al României. Să aveți spor la lucru !

Mulțumim! Și noi vă dorim succes și spor în tot ceea ce faceți!

(publicat în revista „Scrisul bănățean”, nr. 4, octombrie-noiembrie-decembrie 2016, pp. 4-5)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

+ 57 = 58