Istoria literară trebuie realizată fără ură și părtinire, cât mai corect față de trecut și față de cititorul de azi și de mâine, ținând cont exclusiv de valoarea estetică. Dacă nu este obiectivă, orice istorie literară este supusă controverselor de orice fel. Când își scria „Istoriile” sale, E. Lovinescu s-a lăsat copleșit de bârfele din jurul său și de promovare acelor din cenaclul pe care îl păstorea, în numele „modernismului”. N. Iorga s-a prevalat de criterii extra-estetice, naționaliste, iar G. Călinescu, pătimaș din fire, și-a bătut joc de puterea sa de muncă ieșită din comun pentru a ține cont, vorbind de contemporani, de prieteniile sale, minimalizându-i pe cei cu care purtase polemici. Deși „critică”, nici „Istoria” lui N. Manolescu nu e ferită de aceste păcate, cu atâția prieteni de-o viață în jur sau în amintire. Iar o istorie incompletă nu e istorie, e crestomație șis elecție subiectivă (nu poți ignora totalmente scriitori de talia unor Virgil Diaconu, Mircea Bârsilă, Aurel Sibiceanu, primele nume care îmi vin în minte când scriu). Obiectivitatea, în istoria literaturii, este esențială și, de regulă, ea se obține cam după un secol de la scrierea unei opere. Ce rămâne din tot secolul al XIX-lea valabil și azi? Câțiv ascriitori – Alecsandri, Eminescu, Caragiale, Creangă, Maiorescu, Macedonski. Odobescu, Ghica, Bolintineanu și alți câțiva sunt demni de a figura doar în dicționare. Și atât.
Secolul al XX-lea e prea apropiat, lucrurile sunt mai complicate. Listele canonice publicate de către revista „Românialiterară” – cu autorul anului – nu au convins pe nimeni, nu vor rămâne decât ca un sondaj de opinie. În aceste condiții, e tare greu să scrii, cu adevărat critic, despre un autor din „tablele de legi”expuse de autoritățile momentului. Când autorul e intrat în legendă, cu atât mai mult te expui riscului de a fi pus la zid de artileria grea din rândul celor dau tonul astăzi în litereleromâne. Dar să îndrăznim, zic.
Nichita Stănescu, de la „Sirena lui Roaită” la „Un pământ numit România”
După Ana Blandiana, încerc să arăt cum a fost lansatNichita Stănescu. Nu a ținut nimeni cont de talentul său nativ, a contat că a fost pe linia Partidului Muncitoresc Român. Nu în zadar a fost selectat în volumul „Sub semnul revoluției. 30 de tiner ipoeți”, prefațat generos de Mihai Gafița. De ce nu Ștefan Augustin Doinaș? De ce un necunoscut precum Nichita Stănescu? Dar Partidul avea planurile sale. Venise timpul să fie scoși în față cei care cântau „primăvara omenirii – comunismul”, cei care puteau reprezenta „generația socialismului”. Mai târziui s-a spus generația 60. Dar să nu uităm, repet, cum s-au lansat, ca „generația socialismului”. Cu avantajele de rigoare. Cărți de autor, acces în reviste, drepturi de autor, Fondul Literar permanent deschis.
În volumul invocat, Nichita Stănescu e prezentat astfel: „Născut la 31 mrtie 1933, în orașul Ploești. Absolvent al Universității „C.I. Parhon” din București, Facultatea de Filologie. Redactor la revista „Gazeta literară”. A publicat prima poezie în revista „Tribuna”, în anul 1957. Colaborări la: „Viața Romînească”, „Gazeta literară”, „Steaua”, „Luceafărul”, „Tribuna”.
O performanță, să termini facultatea și să fii angajat imediat la „Gazeta literară”, oficiosul literar al regimului, fără a avea ceva experiență literară dovedită. Dar să-i dămcuvântul lui Nichita, căzut în plasa propagandei comuniste, cu „Sirena lui Roaită” (și ștrandul din Pitești se numea astfel în acei ani!), pe atunci socot iterou al partidului, abia mai târziud escoperindu-se că Roaită fusese omul Siguranței și trăsese de sirenă ca să știe jandarmii când să intervină contra muncitorilor!
„Sirena lui Roaită”
„Strigătul rotator al sirenei
bate înpodulpătat de păcură.
Strigătulrotitor al sirenei
taie persoanele-n două
și locomotivele parcă ar smulge gara din loc.
Strigătul rotator al sirenei
acoperă foburgurile
și casele palide ale muncitorilor
tresar, și încep să crească spre zenit.
Strigătul rotator al sirenei
acoperă palatele stăpânilor
și palatele se turtesc și se subție
pe caldarâme,
ca monezile vechipuse de copii
sub roțiletrenurilor.”
„Sfârșit de iarnă în treizeștrei”
„Frigul avea o labă ruptă, din față, și șchiopăta
și nu fusese din totdeauna așa,
clănțăneau țâțânile porții
la gardul de fier.
Și veniră să-ncarce morții, la gardul de fier.
Totul fusese pregătit mai-nainte-n saloane,
cu patul puștiicândi-au zvârlit în furgoane,
cu zimții ghetei când i-au izbit,
să vadă
dacă mai suflă vreo gură-n zăpadă.
Așa ne-au dus eroii.
Așa nii-au smuls din pleoape,
la marginea orașului să ni-I îngroape,
în groapa comună să ni-I îngroape,
neștiind că trupurile lor erau prima țărână,
răzbunătoarea țărână
peste Capitalul căzut într-o rână.”
Ne oprim aici, e suficient ca să ne facem o părere. Nichita mai publică în acest volum alte două poeme proletcultiste, „Dans pe tobe”, în care apare, pregnantă, „stafia fascistă brună”, și „Când soarele viu…”, contra „cizmelor brune, cizmele haine”, de care am scăpat „când soarele viu fulgeră peste țară/în a douăzecișitreiazi de august!”. Conform ideologiei „generației socialiste” al cărei partizan de încredere a fost. Și nu doar la debut, ci și mai târziu, după cum se va vedea.
Dacă regimul oferea favoruri cântărețilo roficiali, să vedem și cum s-a pronunțat critica literară. Printre primii, abia ieșit din închisoare, Vladimir Streinu, la curent cu „poezia patriotică” a lui Nichita, pornind de la volumul de debut „Sensul iubirii” (1960), a găsit cu cale de a considera excesi vcriptică poezia lui NichitaStănescu. Nu putea spune mai mult. Criticul s-a mulțumit cu un vot de blam, subtil. „Sensul iubirii” cuprinde poezii precum „Internaționala”, „Ultima zi de ocupație”, „Unui fascist”, „Nu vă jucați cu pacea!” și… inevitabila „Sirenă a lui Roaită”.
În sensul celor asupra cărora avertizase Streinu, scrie și Marin Mincu: „Nichita Stănescu a fost atent la schimbările de perspectivă în conceperea actului poetic și, influențat la început de suprarealism, a experimentat mai ales asupra semnificantului” (p. 585).
Insist, e greu de scris despre mituri, legende. Nichita Stănescu aparține mai mult legendei decât literaturii, într-atât viața sa prea scurtă a fost trăită în chip poetic, mai ales în ultima parte a ei, până la doar 50 de ani. Cum să-l critici, când are atâția fani, fani care nu l-au citit complet?! Dar istoricul literar lucrează cu textele în față, fără sentimentalisme.
Scriitorul Petre Anghel afirmă că Nichita „nu a cântat partidul, dar nici nu l-a contestat. Nu a riscat nimic” (în „O istorie politică a literaturii române”, p. 329).
În „Istoria literaturii contemporane”, Alex Ștefănescu (care i-a dedicat, în 1986, o micro-monografie) nu suflă o vorbă de trecutul proletcultist al lui Nichita, ba chiar caută să-l justifice: „În 1957, Nichita Stănescu debutează în revista clujeană Tribuna cu poezii dedicate (nu de el, ci de către redacție) împlinirii a cincizeci de ani de la răscoalele țărănești din 1907” (p. 377). Și totuși, Alex Ștefănescu găsește cu cale să noteze, cinic, că „Nichita Stănescu nici nu era un mare om de cultură”!! (p. 392), deși tot ce ce scria (sau improviza oral) „i se publică imediat, fără obiecții, chiar cu pietate, i se imprimă pe bandă de magnetofon sau pe discuri, i se traduce în alte limbi”. O timidă (sau perfidă?) critică, să recunoaștem, la limita demistificării.
Nicolae Manolescu se raportează, cred, corect și critic la poet, nu se lasă intimidat de aura lui Nichita. Nici nu-l consideră a fi cel mai original poet român de după 1945, introducând, un sceptic „probabil”.„Decalaje valorice mai mari nu există, probabil, în opera niciunui alt mare poet român” (spune, în „Istoria critică a literaturii române”, p. 1018), arătând că poetica sa, deși pare interesantă, e, totuși, confuză.
Om politic el însuși, Manolescu are „organ” pentru imixtiunea politicului în actul artistic, arătând că „Imaginarul realist-socialist e la Nichita Stănescu difuz, neconturat” (p. 1019), fără a insista pe texte. Dar continuă, pe bună dreptate: „<<Dreptul la timp>> (1965) readuce motivele realist-socialiste (cutremurătorul Februarie), e drept, chircite într-un discurs tot mai evaziv și pe alocuri absurd… Nimeni nu-i mai cerea lui Nichita Stănescu să scrie poezii ținând de un fel de <<nouveau realisme-socialiste>> precum aceasta. <<Oțelul e rațiunea Hunedoarei;/arterele lui de foc/bucle de foc ale literelor care scriu/cuvântul pac”, amestecând în lava din furnalele standard ale anilor 50 obsesii din cele mai personale, ca și un început de patriotică <<Cântare a României>> pe gustul anilor ce veneau” (p. 1020)
Incredibil, din 1957 și până în 1969, Nichita Stănescu bate pasul pe loc pe linia proletcultismului, deși colegi ai săi de generație reușiseră să se desprindă pas cu pas de acest curent nefast. Astfel, mai arată, necruțător, Manolescu (nu o spunem noi, ne bazăm pe autorități în materie): „Și totuși <<Roșu vertical>>(1967), <<Un pământ numit România>> (1969) abundă în banalități de acest tip: <<Despre patrie se pot spune/cuvinte cu colțul inimii noastre>>, sau: <<De două mii de ani acest pământ/din trupurile noastre face parte>>” (p. 1020).
Spațiul nu ne permite să invocăm pe toți (zeci și zeci de critici și istorici literari) care s-au pronunțat asupra lui Nichita Stănescu. Dar nu putem omite pe marele său prieten și coleg de liceu la „I.L. Caragiale” Ploiești, Eugen Simion, cel care, curios, nu i-a dedicat niciun volum, cum era de așteptat. Și zice Eugen Simion într-un interviu de anul trecut: „Nu o dată i-am spus că este frumos ca un zeu nordic. Blond, deștept, inspirat și foc de inteligent. A avut succes ca poet, foarte mare succes, de aceea a creat și foarte multe invidii. Dacă după dispariția unui poet opera sa nu mai este citită, prețuită și căutată de cititori, destinul lui capătă altă culoare. Nichita Stănescu și-a învins posteritatea. A avut mulți adversari invidioși, așa se întâmplă când cineva are mult talent, dar a reușit să-i stăpânească și după ce a dispărut (…) Astăzi nu mai este atât de scandalos să vorbim despre geniul lui poetic și să-l punem pe Nichita Stănescu în tradiția marii poezii românești din veacul al XX-lea, în familia lui Arghezi, a lui Ion Barbu, pe care îl iubea foarte mult, a lui Bacovia, pe care Nichita, împreună cu alți colegi din generația 60, l-au descoperit drept un creator de școală”.
P.S. Probabil, Eugen Simion are dreptate să vorbească de geniul lui Nichita. Dar ce facem cu zecile sale de poezii proletcultiste, care i-au asigurat liniștea și sprijinul regimului comunist, din perioada 1957-1969?
