GENERAȚIA 60, GENERAȚIA SOCIALISMULUI (9): FLORIN MIHAI PETRESCU

Cultura

Generația ’60, generația socialismului 

Am precizat, în mai multe rânduri, în cadrul incipitului acestui serial ce va deveni o carte, că analizez, fără ură și părtinire, poeții (apoi prozatorii, dramaturgii și criticii literari) ai celebrei generații ’60 de pe pozițiile militantismului etico-estetic pe care îl promovez din 2000 încoace. Mă interesează, înainte de toate, cum s-a format, lansat și promovat această generație, fără a nega rolul său determinant în revoluționarea literaturii române. Mult timp am fost surprins de tăcerea suspectă a confraților pe marginea serialului (reacții firave la cele scrise am înregistrat la Cezar Baltag și Florența Albu, nu și la Nichita Stănescu ori Ana Blandiana). Iată că Adrian Dinu Rachieru, în numărul trecut al „Cafenelei literare”, sare în apărarea lui Anghel Dumbrăveanu. Recunoaște acribia mea și că e documentat, fapt pentru care îi mulțumesc, dar mă acuză că aș fi „tendențios”! Nu am nimic personal cu nimeni, nu așa se face istorie literară, nu asta îmi e intenția, ferească Dumnezeu! Îi venerez pe Nichita, pe Sorescu etc. pentru operele de maturitate, dar nu ascund sub preș, precum majoritatea criticilor, „păcatele tinereții”. Cu argumente zdrobitoare din chiar opera celor analizați.

Florin Mihai Petrescu a compus „Simfonia leniniană”

În antologia „Sub semnul revoluției. 30 de tineri poeți”, apărută în august 1959 la ESPLA, Mihai Gafița, în „Cuvânt despre tinerețea poeziei”, cel care vorbește despre „generația socialismului”, spune că unul dintre criteriile avute în vedere a fost faptul ca autorii să nu fi avut volume de autor. „Unii din cei mai talentați, mai reprezentativi pentru tânăra generație a poeziei noastre nu figurează între cei treizeci din prezentul buchet. Nicolae Labiș, Florin Mugur, Gheorghe Tomozei, Ion Gheorghe și alții, nu pot fi găsiți în sumarul acestei culegeri”. Ei bine, dintre cei 30, Florin Mihai Petrescu publicase deja un volum, de negăsit în biblioteca de la Pitești, dar la cea din Iași, da, însă bănuim ce conține, și anume „Chemarea primăverii” (1959), plachetă editată de Comitetul Executiv al Sfatului Popular Orășenesc din Iași, dovadă că era unul care se făcuse deja remarcat în plan local în ochii activiștilor de partid. Vom vedea că poetul va mai… debuta de două ori!

Florin Mihai Petrescu (31.03.1930, Iași – 3.04.1977, Iași) a absolvit Liceul Internat (1949) după care a urmat, din acel an, Facultatea de Filologie (Istorie-Filosofie) din Iași (licența și-o va susține foarte târziu, dacă Mihai Gafița îl prezintă, în 1959, tot student). Debutul absolut are loc în „Iașul literar” în 1956, nr.5, an în care este și angajat la această revistă condusă de Dumitru Ignea (înființată în 1954, continuatoare a „Iașului nou”, până la revenirea denumirii de „Convorbiri literare”, în 1971), fiind coleg cu Horia Zilieru. Are o activitate poetică susținută, atât în revista în care scria de toate (știri, reportaje, interviuri), dar și în „Gazeta literară”, „Familia”, „Luceafărul”, „Orizont”, „Tribuna”, „Contemporanul”, „Scrisul bănățean”, „Flacăra”, „Flacăra Iașului”, „Viața românească”, „Viața militară”, „Pentru patrie”, „Scânteia” ș.a. Se remarcă, așadar, rapid criticilor vremii, ca un „reprezentant al liricii patriotice, scrisă în spiritul grandilocvent al epocii” (Dorina Grăsoiu, în „Dicționarul general al literaturii române”, 2006). Curios, nu-l convinge tocmai pe un coleg de generație, Mihail Petroveanu, care, în „Gazeta literară” (14 februarie 1957), într-un „Dialog despre poezie”, arată că: „E adevărat însă că, mai ales printre tinerii cei mai tineri bate un vânt de clișee tomnatice și nu numai tomnatice: bântuie bogzianismul, gigantismul – vezi <<Bicazul>> lui Florin M. Petrescu, de care aminteai, prometeismul. Au prestigiu tristețile fără obiect”.

Dar poetul are de partea sa avantajul tinereții. Toată lumea vorbea de poezia tânără, de încurajarea și, firește, dirijarea acesteia spre „nobilul” scop al construcției socialismului. De exemplu, Georgeta Horodincă, în articolul „Poezia…”, scrie că: „Poezia noastră nouă e foarte tânără. Se apropie de paisprezece ani – vârsta la care Julieta l-a iubit pe Romeo cu cea mai deplină și mai eroică dragoste; vârsta la care elanurile sunt nesfârșit de generoase, eroismul nelimitat, optimismul în floare. Poezia noastră are vârsta adolescenților (…) N-are însă decât un singur viitor: lupta pentru socialism” („Gazeta literară”, nr. 2/1958). Iar Florin Mihai Petrescu asta face, luptă cu arma sa, condeiul, recunoscând, mai târziu, că poezia lui „s-a născut sub zodia eliberării sociale, a desființării claselor”. Titluri din acei ani sunt grăitoare de la sine: „Flacăra de aur”, „Oțelarilor”, „Stele roșii”, „Zidarii”, „Eroul”, „Cantata Unirii”. Iată cum se simte poetul „Lângă oțelari”: „Lângă cuptorul Martin păzit de oțelari/Mi-e inima mai largă și mușchii mi-s mai tari.// Asemeni unui suflu de-nviorări alpine/Ceva din forța lor s-a strecurat în mine.// Aici, simțind adânc temperaturi solare/Mă contopesc intens cu-a țării înălțare;// Oțelul revărsat la temelia ei/Mă suie ca lumina din pulberi de scântei.//Cu cei ce mă-nconjoară, din șarjele bogate/Să ard prin mii de becuri în noile palate!” Mii de becuri, iată, invocate fără niciun fior poetic, ci ca pe-o lozincă. În subtext, puteai citi o trimitere la Lenin: „comunismul înseamnă puterea sovietelor plus electrificarea întregii țări” (nu se vorbea precum în 2022 de criza energetică).

Poetul ieșean simte imperios nevoia de a cânta „În orașul muncitoresc”: „Uzina-n depărtare-i mare de lumini/Și zgomote unite-ntr-o singură cadență/Și fumul se înalță plutind în nouri lini/Pierzându-se-ntr-a zării transparență.// Aș sta privind o noapte cum flăcări albăstrii/Se mistuie și iarăși cresc din ele,/Mai repezi în vârtejuri și mai vii/Ca steaguri de victorii pe crenele.//Dar unduind din preajmă, un cântec de vioară/Mă readuce-n mine și-apoi mă ia cu el/Prin vilele ivite – luceferi albi în seară,/La marginea cetății de oțel”. Să recunoaștem, avem de-a face cu un versificator destul de bun, care iubește industrializarea forțată, fumul neecologist, dar pe placul propagandei de atunci.

Dacă versurile de mai sus sunt din antologia lui Gafița, am descoperit, în „Iașul literar” nr.8/1959, după grupajul „Un deceniu și jumătate de literatură în slujba poporului”, articolul lui Const. Ciopraga „Tineri poeți ieșeni”, în care scrie despre volumele: „Versuri” (corect: „Chemarea primăverii: versuri”) de Florin Mihai Petrescu, „Oraș Moldovenesc”, de Andi Andrieș, și „Florile cornului tânăr”, de Horia Zilieru. Viitorul membru de onoare al Academiei Române postdecembriste (Ciopraga) scrie apăsat: „Formați în anii regimului de democrație populară, scriind de pe pozițiile partidului și utilizând metoda de creație a realismului socialist, poezia lor respiră combativitate, dârzenie și optimism revoluționar”.

Poezia sa atrage atenția lui Ion Bănuță, care-l publică în 1960, în colecția „Luceafărul” a ESPLA, cea care a conturat „generația 60”. Este al cincelea poet publicat, după Cezar Baltag – „Comuna de aur”, Ilie Constantin – „Vântul cutreieră apele”, Leonida Neamțu – „Cântecul constelației” și Nichita Stănescu – „Sensul iubirii”. Plus doi prozatori, Ștefan Bănulescu și Nicolae Velea. Așa îi apare lui Florin Mihai Petrescu volumul „Stele roșii”, semn că era socotit între primii cinci poeți tineri importanți ai noii generații. În prefața sa, scrisă în 8.VIII.1960, Demostene Botez scrie că „<<Stele roșii>> e primul volum al tânărului poet de la Iași, Florin Mihai Petrescu (practic, al treilea de pus în raft, după „Chemarea primăverii” și „Sub semnul revoluției” -n.m.) Cine nu-i poet, cine și-a strâns în scoarțele unei cărți, laolaltă, ca florile multicolore într-un buchet, cântarea primelor versuri, nu știe ce înseamnă bucuria autorului acestei dintâi culegeri, nici din ce limpezi izvoare e lumina ochilor lui”. Și continuă, în necunoștință de cauză, Demostene Botez: „Publicate răzleț, citite separat, poeziile lui Florin Mihai Petrescu defineau stări de suflet izolate, transfigurări de momente de viață, pâlpâiri sau erupții”, dând, apoi, citate din articolul lui Maxim Gorki, „Cum am învățat să scriu”. Era familiarizat, se vede, cu numele poetului ieșean din reviste, atrăgând atenția că: „nu trebuie uitat că Florin Mihai Petrescu a crescut cu revoluția; a crescut pe șantierul măreț al socialismului”. Și-și ilustrează convingerea citând din poezia „Zidarii”: „Și oamenii aceștia în cămașă/Zidesc în piatră vremea ca pe-o fată/Și cresc înalți cu zidurile-o dată,/În perspectiva vremii – uriașă”. Versuri fără nicio valoare estetică.

Dar poate găsim ceva… poezie chiar în textul care dă numele volumului, „Stele roșii”. Personal, nu am găsit, poate găsește altcineva, drept pentru care îl reproducem în întregime: „Stele roșii-n inimă se zbat/Ca pe nicovale fierul moale./De aș fi cu mine împăcat/Lenea mi-ar întinde osanale.//Chiar când dorm, cu gândul treaz pătrund/Ziua dusă, cea care-o să vină/Cum și-aruncă razele pe prund/Soarele-n explozii de lumină.//Ca-ntr-un circuit fără-ncetare/Ne-ncordează și ne-nalță iarăși/-Trup și minte-/limpede și tare-/A Partidului chemări,/tovarăși!” Cum nu am găsit nici în poeziile „Zidarii”, „Cuptoare-nalte,martore sunteți. Muncitorilor din industria grea”, „Far”, „Mereu mai sus” ș.a.m.d. Poate în „Mereu mai sus” ne fac să vibrăm versurile: „Mai sus, cum scânteiază și steaua mereu trează/Ce o înalți în inimi, Partid măreț, și-n vers!” Sau în „Inscripție pe barajul de la Bicaz”: „În valuri largi, lumina lui August!”

Memorabilă (probabil recitată pe la serbările școlare ieșene) este poezia „Partidului” (o cităm doar pentru a profita de faptul că îl scoatem din uitare pe poet): „Prin tine-a murit teama de ziua de mâine,/Rușinea de-a munci și traiul de câine,//Se spulberaseră bezne din suflet și din minte/Prin vorba ta – săgeată – înainte.// Și măreția luptei ne-ai insuflat-o, iată,/Chemându-ne în marea ta armată.//Tu ne-ai deprins să fim cutezători/Căutători de visuri și comori,//Să ne-avântăm, cât inima ne bate,/Spre Comunism – cu pânzele umflate!” Până și ciclul „Cântece pentru Iași” e plin de asemenea vorbe risipite pe ogorul sterp proletcultist.

Volumul „Stele roșii” e în librării la sfârșitul lunii noiembrie 1960. La 26-27 decembrie acel an are loc a III-a Consfătuire pe țară a scriitorilor tineri. În „Raportul prezentat de tovarășul Aurel Mihale, secretar al Uniunii Scriitorilor din R.P.R.”, publicat în „Luceafărul” proxim, e menționat pozitiv și Florin Mihai Petrescu pentru motivele prezentate mai sus, dar Mihale îi critică pe Nichita Stănescu, Cezar Baltag și Ilie Constantin pentru „diferitele manifestări de apolitism, evazionism și intimism bolnăvicios”. Noroc cu Zaharia Stancu, scriitor, nu politruc! Diversitatea de opinii era permisă, totuși. Stancu, în raportul său cu privire la situația literaturii și perspectivele ei de dezvoltare, subliniază meritele volumelor apărute în colecția „Luceafărul” – „multe poeme din volumele amintite aici constituie succese certe ale liricii noastre contemporane (…) Se cuvine să menționăm și aportul, nu o dată remarcabil, al tinerei generații de poeți, uneori foarte tineri, ca Gh. Tomozei, Nichita Stănescu, Ilie Constantin, Cezar Baltag, Florin Mugur, Leonida Neamțu, Horia Zilieru, Florin Mihai Petrescu, Aurora Conțescu, Mihai Negulescu”, cu toții – „promisiuni pentru lirica noastră nouă”.

Al. Căprariu, în articolul „Un debut” („Tribuna”, nr.3, 19 ianuarie 1961), face o cronică la „Stele roșii”, văzut ca un poet cuminte, pe linie. Căprariu e și ironic: „cine vrea să se documenteze asupra recrudescenței apologetismului bătăios să citească cronica lui Paul Georgescu la Nichita Stănescu, „<<Sensul iubirii>>”. Ov. S. Crohmălniceanu, în articolul „Poeți tineri în colecția <<Luceafărul>>” îl menționează și pe „necunoscutul Florin Mihai Petrescu”, iar Mihai Beniuc, într-un interviu din „Luceafărul” (nr.9/1961), „Despre măiestria literară”, salută apariția volumelor apărute în colecția amintită, subliniind: „Drumul lor nu poate fi decât al nostru al tuturor: angajarea deplină în matca problemelor contemporane, prin cunoașterea vieții”. Volumul e salutat și de Gh. Achiței în articolul „Florin Mihai Petrescu” (în „Luceafărul”, nr.13/1960). O nouă surpriză plăcută pentru F.M.P. vine dinspre Marin Sorescu. Acesta publică, în „Iașul literar” (nr.6/1962), parodia „Dimineață montană, de Florin Mihai Petrescu”. Așa s-a construit, pas cu pas, noua generație.

Dar nu toți criticii literari sunt informați la zi. În 1963, Florin Mihai Petrescu publică un nou volum, sugestiv intitulat „Perspective”. Imediat, în „Viața românească” (nr.10/1963), Radu Petrescu analizează pozitiv această carte, scriind că este vorba de un… debut. Nu era, poetul avea deja un trecut glorios întru proletcultism. Astfel, în poezia „Unitate”, scrie: „Tu ești în noi, și-n toate ești, Partid,/Tot ce-i tăiș de flacără, lucid -/Înaltă demnitate a puterii/Ca soarele sclipind pe culmea verii.” Urmează, peste o pagină, „Minerul”, cel care „Aduce-n beznele uitate cerul/De afară și din ochii săi…/Și viața-n cărbune tresare din nou, în văpăi”. Ceva se mai schimbă, în bine, spre metaforă, în următoarele poezii, până dai, cutremurat, de „Zbor cosmic”: „Ca o prelungire a turnului Kremlinului/Racheta țâșni/Dincolo de noapte și zi/În oceanul de vis al seninului.//Răsună sub bolta seninului/Prin inima ce-a îndrăznit/Să prelungească la infinit/Turnul Kremlinului”. Să batem în lemn! Versuri apocaliptice, ținând cont de ce se întâmplă dinspre Kremlin în anul de grație 2022 împotriva Ucrainei și a întregii lumi. Și dacă tot vedea rachete țâșnind de la Kremlin, Petrescu compune „Simfonia leniniană”, întinsă pe 10 pagini din volumul „Perspective”! Un poem înfricoșător, cu lupte și gărzi roșii, „cu noi e Lenin -/salt,/taifun-asalt.” Celor nostalgici după comunism le recomand această „simfonie”. Și nu sunt tendențios, cum cred cei care pun batista pe țambal. Apoteotic, Petrescu mai compune și „Cântare Siberiei” (de parcă nu auzise despre Gulag), dar și poemul „Leninism”, dedicat, nevinovat, lui Iuri Gagarin („un comunist înconjurând pământul/I-a smuls infinitului gloria”. Ar merita și el un bust, precum Anghel Dumbrăveanu, nu?

Al. Piru, în volumul „Poezia românească contemporană. 1950-1975” (1975), îi acordă câteva pagini lui Petrescu, arătând că este un „discipol al lui George Lesnea” și că din primele sale volume „se poate remarca adeziunea sinceră la înfăptuirile epocii, entuziasmul pentru noile avânturi”. După care îi cercetează, la zi, nivelul artistic în evoluție, pentru care „merită toată stima”.

Treptat, văzând că alții pot, Petrescu se leapădă de vocabularul comunist ce-l consacrase, de bine, de rău. În „Cronica” (nr.27 din 13 august 1966) îi apare un grupaj: „Hotar transparent”, „Ochii”, „Valul ăși află glasul”, „Contemplare”, „Crengi de vis”, „Neliniști pure”, „În urma noastră”, „Dimineață de iulie”, „Esențe”. Cităm din ultima: „Esențe, condensări de har,/Muzică într-un sunet/Tragic într-un cuvânt amar/Cu nesfârșit răsunet”. Revista „Familia” îl publică alături de Ana Blandiana, Horia Zilieru și Al. Jebeleanu, iar în „Cronica”, Marin Sorescu publică o nouă parodie, „Perspective albastre de F.M. Petrescu” (nr.47/1966). Schimbarea la față e remarcată de Gheorghe Drăgan în articolul „Concert minus 1 pentru pian și orchestră” (în „Tomis”, nr.11/1967), recent publicat: „Poetul Florin Mihai Petrescu ne oferă sub acest titlu un spectacol original, unul din succesele prin care poezia se salvează prin ea însăși (…) Florin Mihai Petrescu se înscrie între poeții care ne conving de un fapt: în haosul de experimente, recapitulări de curente și programe poetice, inovații de tot felul, încă se mai poate râvni la o artă a versului”.

Încurajat, în 1968, Florin Mihai Petrescu publică volumul „Concert minus unu”, pentru care primește Premiul Asociației Scriitorilor din Iași. Premiul nu-l scutește de la uitarea postumă. Își pune, în secret, speranța în Partid, republicând în volumul „Rapsodie pentru alegeri” din 1975, „culegere de poezie patriotică realizată cu concursul Uniunii Scriitorilor pentru manifestările artistice dedicate alegerilor de deputați în Marea Adunare Națională și consiliile populare”, poezia „Mereu mai sus”, despre Partidul Comunist cel măreț. Fără ecou, rămânând doar un poet local, nu cel care publicase imediat după Nichita Stănescu. Lipsește din „Dicționarul esențial al scriitorilor români”, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu. Alex Ștefănescu, Eugen Simion și Nicolae Manolescu nu-l pomenesc în „Istoriile” lor. Oricum, el rămâne un exponent, de raftul doi, al generației șaizeciste. Dar, vorba unei rubrici a lui Marin Sorescu din „Revista de istorie și teorie literară” din anii ’80, „minorii sunt majoritari”.

Jean DUMITRAȘCU

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

45 + = 46