DIN CULISELE CULTURII (20). PITEȘTENII, PRACTICI, LA 1884, AU PUS MAGHERNIȚE LÂNGĂ TEATRU

Cultura

Gheorghe Ionnescu-Gion (1857-1904) este primul piteștean care devine membru (corespondent) al Academiei Române. A fost profesor, istoric, publicist, secretar general al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, vicepreședinte al Ateneului Român. Era prețuit de Hasdeu și urma să fie ginerele acestuia. Cei doi istorici au vizitat, împreună cu Iulia, Mânăstirea Curtea de Argeș, dar moartea prematură a genialei Iulia Hasdeu a zădărnicit visul. Nici Gion nu a trăit mult, doar 47 de ani. Se impusese opiniei publice naționale cu publicarea primei istorii (monumentale, de înaltă rigoare) a Bucureștiului, în 1899. La moartea sa, soția donează bibliotecii orașului Pitești, de la Liceul „Brătianu”, 1000 de volume (biblioteca de la liceu îi poartă și azi numele). În 1911, piteștenii îi ridică un bust în Grădina Publică (mutat mai târziu în fața liceului, într-un loc impropriu, dispărut și de acolo, de câțiva ani, „pitit” într-un birou). De Ateneul Popular care i-a purtat numele am mai scris aici. Ar mai fi și o stradă care ni-l amintește…

Istoricul Ionescu-Gion a scris puțin despre orașul natal. Cred că e interesant de știut cum descria, la 27 de ani, în 1884, Piteștiul și spiritul locului, unul dominat de spiritul practic, hala de carne fiind amplasată lângă teatru (au fost demolate toate, demult). Citez:

,,Cu ţăranii, oraşul ia o altă faţă. Liniştea adormitoare, ca să nu zic pustietatea, dispare când dânşii, îmbrăcaţi în haine curate sau de sărbătoare, colindă uliţele ca să-şi vânză găina, ori untul, ori pânza, sau numai ca să se plimbe şi să admire «mândreţele» Piteştilor…

Pe bulevard s-au făcut şi se fac mereu case care ar împodobi orice uliţă a capitalei. Se nalţă la capul lui o şcoală impozantă; s-a proiectat, zice-se, un… nu-mi vine a scrie, dar, după câte mi se spune, va fi un «palat administrativ». Prin alte uliţe, aceeaşi pasiune de clădiri. În piaţa ce-i zice «de la Episcopia» se operă o schimbare generară şi eminamente modernă. În curând Piteştii vor avea o piaţă la care vor face zâmbre multe din oraşele României…
Guvernele şi autorităţile locale se urmau unele după altele şi Piteştii rămâneau aceiaşi. Ai fi jurat că geniul tutelar al oraşului, dispreţuind progresul şi îmbunătăţirile municipale moderne, voia şi ţinea foarte să fie şi astăzi ceea ce era înainte de 1848 şi cum se găsea în vremea lui Tudor Vladimirescu, adică în pace, în nemişcare, într-un fel de lenoasă aromeală care te face cu ochii deschişi să vezi ca în vis trecând pe dinainte-ţi scenele trecutului, lucrurile şi fiinţele ce-ţi plăcuseră odată.

Tot astfel, Piteştii, în nesfârşita lor odihnă, vedeau azi fericirea şi însemnătatea lor de acum sute de ani, când principala trecătoare a României şi Transilvaniei era printr-înşii; când familiile boierilor piteşteni jucau cele dintâi roluri în diplomaţia de toate născocitoare a domnilor români de la finele secolului XVII; când Răteştii Piteştilor ţineau cap în misiuni Cantacuzinilor din Bucureşti şi făceau potecă, din ordinele Brâncoveanului, pe calea Diului şi Odiriului; când pe toamnă, la culesul viilor (vilegiatura strămoşilor noştri), toată curtea cea strălucită a Brâncoveanului şi cu dânsa boierimea Bucureştilor veneau la dealul Piteştilor; când, în fine, Piteştii vedeau printr-înşii şi oprindu-se spre conăcire suverani celebri ca navârliosul rege al Suediei, Carol XII, şi drept aceasta, pentru un moment, Piteştii deveneau punctul de miră al întregii diplomaţii europene, iar miniştrii regelui Franciei, Ludovic XIV, căutau de zor pe cărţile Europei orientale să vază unde se află oraşul «Petech», de care le vorbeau scrisorile ambasadorilor francezi din Constantinopole. (…) Din când în când, şi la foarte rare intervale, câte o şubredă îmbunătăţire, câte o fricoasă preschimbare se ezecuta p-ici, pe colea. Se făcu drumul-de-fier, se tăie bulevardul Elisabeta Doamna. Într-un rând, părinţii oraşului, d-acum nu ştiu câţi ani, săltaţi, se vede, de căldurile frumoaselor arte, se hotărâră a ridica muzelor un templu care, pentru Piteşti, era să fie măreţ. Ba încă mai practici ca englezii, ei nu uitară a pune pe lângă teatru şi magherniţele în care era să fie noua piaţă de carne şi de legume a oraşului.”

Cu alte cuvinte, să nu ne facem iluzii cu privire la trecutul cultural al Piteștiului. Orașul a fost dominat de oameni pragmatici, de afaceri mărunte. De aici, un talmeș-balmeș de clădiri, unele reprezentative, altele vai de mama lor, și asta chiar pe Strada Mare. Este motivul pentru care Piteștiul nu a rămas cu un centru „istoric”, cu clădiri reprezentative, una lângă alta, precum Aradul, de pildă, și comuniștii au avut motive să demoleze tot, în numele sistematizării…

(Din volumul în curs în pregătire „Din culisele culturii argeșene”, de Jean Dumitrașcu)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

41 − = 37